ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4018/2018

Ședința publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Bistrița în data de 22.10.2015, reclamanții A., B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - MEMBRĂ A D. au solicitat instanței să dispună stabilirea (înghețarea) cursului de schimb CHF- LEU la momentul semnării contractului de credit bancar nr. x/22.10.2007 la cursul CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 2,04 RON/CHF la data de 22.10.2007, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să dispună restituirea prestațiilor (plăților) efectuate de reclamanți în plus, respectiv diferența de curs valutar dintre valoarea francului elvețian la data încheierii contractului și variațiile lui ulterioare, actualizate cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, calculată de la data plății fiecărei rate în parte și până la data restituirii efective; denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; constatarea nulității absolute raportat la disp. L. 193/2000 a clauzei abuzive contractuale prev. la art. 5 punct 1 lit. b) din cuprinsul contractului de credit bancar ipotecar nr. x/22.10.2007 și anume:

"pentru creditul acordat împrumutatul va plăti următoarele comisioane: comision de administrare a creditului 1,00% flat calculat asupra sumei creditului contractat; se achita la data efectuării primei utilizări din credit…" suma plătită de reclamanți pentru acoperirea acestui comision fiind de 538 CHF; obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei plătite nedatorat cu titlu de comision de administrare, actualizată cu dobânda legală prev. de O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011 calculată de la data tragerii creditului și până la data restituirii efective (restituirea prestațiilor executate în baza unui act juridic nul) suma plătită cu acest titlu fiind de 538 CHF; obligarea pârâtei ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce se va pronunța, să le pună la dispoziție un act adițional, conform sentinței și noi grafice de rambursare a creditului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform dispozițiilor art. 451, art. 453, art. 455 noul C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3404 din data de 6 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2015 a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtei S.C. C. S.A..- Membră a D. și în consecință, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar înscrise la art. 1 pct. 2, art. 3 pct. 2, art. 8 pct. 1, precum și art. 9 pct. 1 din cuprinsul contractului de credit bancar nr. x/22.10.2007 și s-a constatat nulitatea absolută a acestor clauze.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților suma de 36.146,03 RON, achitată în baza clauzelor de risc valutar constatate nul absolut, calculată pe perioada 22.10.2007-22.10.2015, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată, 22.10.2015 și până la data plății efective.

S-a dispus stabilirea (înghețarea) cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului de credit bancar nr. x/22.10.2007 la cursul CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 2,04 RON/CHF la data de 22.10.2007, curs care va fi valabil pe toată perioada derulării contractului.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei să restituie suma ce va fi achitată în baza clauzei de risc valutar din data de 22.10.2016 și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, plus dobânda legală aferentă sumei de la data plății ei și până la data recuperării sumei de către reclamanți.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei contractuale prev. de art. 5 pct. 1 lit. b) din cuprinsul contractului de credit bancar nr. x/22.10.2007 referitoare la comisionul de administrare de 1,55 flat calculat asupra creditului contractat, suma plătită de reclamanți pentru acoperirea acestui comision fiind de 538 CHF.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților suma plătită nedatorat cu titlu de comision de administrare, actualizată cu dobânda legală, calculată de la data tragerii creditului și până la data restituirii efective.

S-a dispus denominarea în moneda națională a plăților aferente contractului de credit bancar nr. x/22.10.2007, încheiat între părți.

S-a dispus obligarea pârâtelor ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri să pună la dispoziția reclamantului un act adițional, conform sentinței și noi grafice de rambursare a creditului.

A fost admisă, în parte, cererea privitoare la plata cheltuielilor de judecată și a fost obligată pârâta să achite reclamanților suma de 3000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, diferența de 500 de RON nefiind întemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, apelanta-pârâtă C. S.A. Membră a D. solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței civile atacate pe care o critică în temeiul dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000 coroborate cu prevederile art. 466 si urm. C. proc. civ. ca fiind nelegală și neîntemeiată și rejudecând cauza pe fond, respingerea acțiunii reclamanților-intimați.

Prin decizia civilă nr. 914/2017 din 16.11.2017, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3404 din 06 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Bistrița, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: a respins ca neîntemeiate petitele referitoare la clauzele privind riscul valutar, stabilirea (înghețarea) cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului de credit bancar nr. x/22.10.2007 și denominarea la moneda națională a plăților aferente aceluiași contract de credit bancar încheiat între părți; a menținut celelalte dispoziții din sentința atacată.

Totodată, a redus cheltuielile de judecată stabilite la fond în sarcina pârâtei la suma de 1.000 RON; a obligat pe reclamanții-intimați să plătească pârâtei apelante suma de 878,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a compensat cheltuielile de judecată până la nivelul sumei mai mici, de 878,57 RON, astfel că pârâta-apelantă C. S.A., va achita suma de 121,5 RON intimaților.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului formulat și, pe cale de consecință, casarea hotărârii atacate, având drept finalitate menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de Judecătoria Bistrița sau, după caz, admiterea recursului formulat, casarea hotărârii atacate și pe cale de consecința trimiterea cauzei spre justă soluționare instanței competente, cu cheltuieli de judecata.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 23 aprilie 2018.

Prin rezoluția din data de 9 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 ocotmbrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Cluj, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menționat și faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, nepublicată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a pronunțat următoarea soluție:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 914/2017 din 16 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2018.