ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5111/2018

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița la 27 octombrie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanței să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută, raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000, a clauzelor contractuale de risc valutar prevăzute la art. 1 pct. 2, art. 3 pct. 2, art. 8 pct. 1 și art. 9 pct. 1 din Contractul de credit bancar nr. x din data de 16 noiembrie 2007 și anume:

"Creditul va fi restituit în aceeași valută", "Creditul va fi rambursat conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 4 la prezentul Contract, care face parte integrantă din acesta", "Orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul", "împrumutatul autorizează Banca să preia din disponibilitățile deținute de acesta în conturile sale în RON/valută deschise la Bancă sumele datorate conform prezentului Contract, pe măsură ce acestea devin scadente, prin debitarea automată a conturilor respective, în limita sumelor datorate, împrumutatul autorizează Banca să facă în numele și pe contul sau orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deținute de împrumutat în conturile sale de disponibilități în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă, în ziua operării... ", întrucât riscul de hipervalorizare a monedei CHF urmează să fie suportat exclusiv de către reclamant, în contractul de credit nefiind stipulata nicio clauză referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare/hipervalorizare a monedei CHF; să dispună stabilirea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit bancar ipotecar nr. x/16.11.2007 la cursul CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 2,12 RON/CHF la data de 16.11.2007, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să dispună restituirea prestațiilor (plăților) efectuate de contestator în plus, respectiv diferența dintre ratele achitate la cursul de la data plății și cele datorate la cursul de la data încheierii contractului, suma achitată în plus până la data introducerii prezentei acțiuni fiind de 43.967,16 RON; să dispună denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută raportat la dispozițiile Legii 193/2000 a clauzei contractuale prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. b) din Contractul de credit cu nr. x/16.11.2007 care prevede un "comision de administrare" a creditului în cuantum de 1% din valoarea împrumutului, valoarea acestuia fiind de 635.25 CHF; să dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 635.25 CHF plătită nedatorat cu titlu de "comision de administrare credit", în cuantum de 1% calculat asupra sumei creditului din contract, actualizate cu dobânda legala prevăzută de O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, calculată începând cu data de 16.11.2007 și până la data restituirii efective (restituirea prestațiilor executate în temeiul unui act juridic nul); Să dispună obligarea pârâtei, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce o veți pronunța, să pună la dispoziție un act adițional, conform sentinței și noi grafice de rambursare a creditelor; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată conform dispozițiilor art. 451, art. 453, art. 455 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3234/2017 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr. x/2016 s-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu B. S.A. și, în consecință a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. 5 pct. 1 lit. b) din Contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 16 noiembrie 2007, privind plata comisionului de administrare a creditului și dispune eliminarea acestor clauze din contract; a obligat pârâta, la restituirea către reclamant a sumei de 635,25 CHF, încasate cu titlu de comision de administrare a creditului, în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plății - 16 noiembrie 2007, precum și dobânda legală aferentă, de la data încasării acestui comision și până la data achitării integrale a acestuia de către pârâtă; a respins în rest, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant (clauzele privind riscul valutar), și a admis în parte cererea cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată și obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 RON, reprezentând parte din onorariul avocațial.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 595/2018 din 7 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 3234/2017 din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Bistrița.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud. MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ

Prin adresa emisă la 6 septembrie 2018, Tribunalul Bistrița Năsăud a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 595/2018 din 7 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 30 septembrie 2018.

La termenul de judecată din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Cluj.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Tot aceleași concluzii rezultă și din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel.

Astfel, competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Bistrița Năsăud MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Bistrița Năsăud MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 595/2018 din 7 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2018.