Decizia nr. 2613/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 13605/2015 a Judecătoriei Sectorului 4

Obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat reclamantului, la cursul de schimb CHF-RON de la data acordării creditului;

Constatarea ca abuzive a următoarelor clauze din Contractul de Credit Ipotecar nr. 102187 din data de 14 ianuarie 2008: a) art. 5 pct. 1 lit. b) - comisionul de acordare; b) art. 5 pct. 1 lit. c) - comisionul de administrare; c) art. 5.4 - modificarea unilaterală a cuantumului comisioanelor pe parcursul desfășurării contractului;

Constatarea ca nule a clauzelor abuzive menționate la pct. 2 al petitului și în consecință înlăturarea lor;

Obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în mod nejustificat ca urmare a aplicării clauzelor abuzive, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare, în cuantum de 1.014,33 de CHF, precum și a comisionului de administrare, începând cu luna a 7-a până în luna a 49-a, respectiv suma de 2.110,92 CHF, sume care să fie actualizate cu rata dobânzii legale aferente până la data restituirii efective;

Cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. Prin Sentința civilă nr. 13605 din 4 noiembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a obligat pârâta la convertirea în RON a creditului acordat reclamantului, la cursul de schimb CHF-RON de la data acordării creditului conform Contractului de credit ipotecar nr. 102187 din 14 ianuarie 2008, a constatat nulitatea, ca fiind abuzive, a clauzelor prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. b) - comision de acordare, art. 5 pct. 1 lit. c) - comision de administrare și art. 5.4. - modificare unilaterală a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării contractului, a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor achitate în temeiul clauzelor abuzive reprezentând contravaloare comision de acordare în cuantum de 1.014,33 CHF și a comisionului de administrare în sumă de 2.110,92 CHF, începând cu luna a 7-a până în luna a 49-a, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, calculată de la data încasării de către pârâtă și până la data restituirii efective, a luat act de declarația avocatului reclamantului privind intenția de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Prin Decizia civilă nr. 4775 din 6 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC B. SA, împotriva sentinței primei instanțe, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a respins petitul privind obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A obligat intimatul la plata sumei de 1.010 RON cheltuieli de judecată către apelantă (din care 1.000 RON onorariu avocațial redus). Împotriva deciziei menționate anterior, au declarat recurs recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă SC B. SA. Prin adresa din 26 martie 2018, Tribunalul București a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul București, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată. Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională. Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri. În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.). Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ. În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare". În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursurilor, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.