ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 667/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 667/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1529 din data de 28

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a admis acțiunea

formulată de reclamantul C.C.M. în contradictoriu cu Inspectoratul General de

Stat al Inspecției Muncii și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale,

a dispus anularea Deciziei nr. 35 din 27 ianuarie 2010, emisă de Inspectoratul

General de Stat al Inspecției Muncii și a obligat pârâtul Ministerul Muncii,

Familiei și Protecție Sociale să rectifice înscrierile efectuate în carnetul de

muncă al reclamantului în baza Deciziei nr. 35 din 27 ianuarie 2010.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a ocupat, începând cu data de

21 iulie 2008, ca urmare a concursului organizat conform Legii nr. 188/1999,

funcția de inspector social clasa I-a, în cadrul Inspecției Sociale, instituție

preluată integral de către Inspecția Muncii ca urmare a intrării în vigoare a

Legii nr. 329/2009.

La data de 30

octombrie 2008 a fost emisă Decizia nr. 234/2008 de către Inspectorul General

de Stat al Inspecției Sociale, prin care i-a acordat reclamantului un spor de

vechime în muncă de 5%, începând cu data de 03 noiembrie 2008, mențiune

inserată în carnetul de muncă al reclamantului la poziția 13.

Prin Decizia

Inspectorului General de Stat al Inspecției Muncii nr. 35 din 27 ianuarie 2010

s-a dispus anularea sporului de vechime în muncă de 5%, acordat reclamantului

prin Decizia nr. 234/2008 a aceleiași autorități, precum și rectificarea

înscrierilor efectuate în carnetul de muncă, reținându-se că sporul a fost

acordat necuvenit, întrucât reclamantul nu ar fi îndeplinit condiția de vechime

în muncă de 3 ani.

Instanța de fond a

apreciat Decizia nr. 35 din 27 ianuarie 2010 ca fiind emisă cu exces de putere,

pe de o parte prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege, iar pe

de altă parte cu încălcarea dreptului reclamantului la recunoașterea vechimii

în muncă corespunzătoare perioadelor pentru care a lucrat în baza unor

contracte individuale de muncă, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. n)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ

Curtea a arătat că Decizia

nr. 234/2008 a Inspectorului General de Stat al Inspecției Sociale, prin care

reclamantului i-a fost acordat sporul de vechime în muncă de 5%, începând cu data

de 03 noiembrie 2008, are caracter de decizie executorie, irevocabilă întrucât

a intrat în circuitul civil, neputând fi anulat retroactiv un drept stabilit

printr-un act administrativ irevocabil, a cărui legalitate și temeinicie nu au

fost contestate în prealabil de către pârâtă, în procedura prevăzută de art. 1 alin.

(6) din Legea nr. 554/2004.

Evocând dispozițiile art.

16 alin. (3) C. muncii, aplicabil și raportului de serviciu al reclamantului,

potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, instanța de fond a apreciat că dreptul la vechimea în muncă nu este

condiționat de perioada efectiv lucrată, singura condiție fiind existența unui

contract individual de muncă, iar în lipsa unor condiții și limitări exprese,

aplicarea unor procente nereglementate legal pentru calcularea vechimii în muncă

în raport de orele lucrate de către reclamant apare ca nejustificată.

Examinând calitatea

procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, Curtea a reținut că, întrucât în baza O.U.G. nr. 68 din 30 iunie 2010,

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a preluat activitatea de

inspecție socială din cadrul Inspecției Muncii, reclamantul având în continuare

raport de serviciu direct cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale,

această instituție este depozitara carnetului de muncă și, implicit, titular al

obligației de a opera orice modificări în carnetul de muncă, obligație ce

constituie capăt accesoriu al cererii deduse judecății în prezenta cauză.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs, în termenul legal, pârâții Inspecția Muncii și

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, criticând-o ca nelegală și

netemeinică.

În motivele de

recurs, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a susținut că greșit

s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, că actul a cărui

anulare s-a dispus a fost emis de Inspecția Muncii.

Inspecția Muncii a

arătat în motivele de recurs că actul atacat se referă la acordarea greșită a

unui spor de vechime și nu la modificarea raportului de serviciu.

S-a precizat că

potrivit O.G. nr. 6/2007, funcționarii publici au dreptul la un spor de vechime

de până la 25% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat în program

normal de lucru, iar potrivit art. 103 alin. (2) C. muncii, drepturile

salariale se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat raportat la

drepturile stabilite pentru programul normal de lucru.

A explicat recurenta

că reclamantul a desfășurat în perioada 2005-2009 activitate cu timp parțial de

lucru, astfel că nu avea vechimea în muncă de minim 3 ani, pentru a beneficia

de sporul pentru vechimea în muncă de 5%.

Reclamantul a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, reluând

explicațiile și argumentele aduse în fața instanței de fond.

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs, acțiunea, situația de fapt și legislația

aplicabilă, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se

vor expune în continuare.

Prin Decizia nr. 35/2010

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a anulat sporul de vechime de

5% acordat reclamantului, apreciindu-se că nu are o vechime în muncă de 3 ani,

astfel cum se prevede în O.G. nr. 6/2007.

Instanța de fond a

considerat că această măsură este nelegală, că sporul s-a acordat în baza

Deciziei nr. 234/2008 emisă de Inspecția Socială, că autoritatea trebuie să

formuleze acțiune în anularea acestei decizii, în baza art. 1 alin. (6) din

Legea nr. 554/2004.

Această motivare a

instanței de fond este greșită, întrucât acțiunea reglementată de art. 1 alin. (6)

din Legea nr. 554/2004 privește actele administrative unilaterale, iar în cauză

este în discuție un act emis de o instituție publică în calitate de angajator.

În acest sens, noțiunea

de act administrativ este reglementată în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. c))

din Legea nr. 554/2004.

Potrivit textului

citat, prin act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter

individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a

legii.

Din definiția legală

enunțată rezultă că prima condiție ca actul să fie caracterizat ca act

administrativ este aceea de a fi emis de o autoritate publică în regim de

putere publică.

Decizia care formează

obiectul prezentei analize judiciare nu este emisă în regim de putere publică,

este un act juridic ce nu realizează puterea publică, ci un act emis de o

instituție publică în calitate de angajator.

Trebuie precizat că

în cadrul raportului de funcție, reglementat de Legea nr. 188/1999, autoritatea

sau instituția publică au calitate de angajator, context în care nu acționează

în regim de putere publică ci în baza principiilor și normelor de dreptul muncii,

cu specificitatea ce decurge din raportul de funcție.

Regimul

juridic de drept comun aplicabil funcționarilor publici este în cea mai mare

parte similar cu cel al salariaților, ceea ce deosebește în principal cele două

categorii de angajați, fiind preponderența componentei legale a regimului

aplicabil funcționarului public.

Statutul

funcționarului public se află la confluența celor două ramuri de drept,

respectiv dreptul administrativ și dreptul muncii, fiind o instituție complexă.

Sub aspectul

conținutului, funcția publică reprezintă un ansamblu de responsabilități și

atribuții stabilite de lege, în scopul realizării prerogativelor de putere

publică a organelor administrative, iar raportul de funcție creat între

autoritatea sau instituția publică și funcționarul public se subsumează și

normelor de dreptul muncii.

Această concepție

rezultă din prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora

dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii în

măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.

În concluzie,

raporturile de serviciu, astfel cum sunt denumite în cuprinsul art. 1 din Legea

nr. 188/1999 sunt supuse și regimului general al dreptului muncii, pentru că în

cadrul raportului de serviciu al funcționarului public nu se realizează puterea

de stat, cum era definită în doctrina mai veche sau puterea publică, în actuala

concepție legislativă.

În aceste condiții,

în cazul deciziei de modificare a drepturilor salariale nu sunt aplicabile

prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cum greșit a reținut prima

instanță.

În ceea ce privește

fondul cauzei, se constată că Decizia nr. 234 din 30 octombrie 2008 emisă de

Inspecția Socială, prin care s-a acordat reclamantului un spor de vechime de 5%

a fost nelegală, motiv pentru care în mod corect s-a anulat sporul de vechime,

întrucât acesta era necuvenit, iar încasarea în continuare a sporului conduce

la îmbogățirea reclamatului fără just temei.

Potrivit art. 11 din

O.G. nr. 6/2007, funcționarii publici beneficiază de un spor de vechime în

raport de vechimea efectivă în muncă, inclusiv în alte domenii decât cele

bugetare, corespunzător timpului lucrat în program normal de lucru, în raport

de tranșa de vechime.

În cazul

funcționarilor publici, durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi

sau 40 de ore pe săptămână, așa cum este reglementat în art. 33 alin. (1) din

Legea nr. 188/1999, program similar cu cel al celorlalte categorii de angajați.

Pentru o vechime

cuprinsă între 3 și 5 ani, sporul de vechime este de 5% la salariul de bază,

dar vechimea se raportează la programul normal de lucru.

Pentru angajații

funcționari publici care nu au desfășurat activitatea în program normal de

lucru, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public nu conține o

reglementare expresă, astfel că în baza art. 117 din această lege, urmează a se

aplica prevederile Codului muncii.

În baza art. 103 alin.

(2) C. muncii (în vigoare la data emiterii deciziei), drepturile salariale se

acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite

pentru programul normal de lucru.

În baza art. 31 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 dar și în baza art. 155 C. muncii (în

vigoare la data emiterii deciziei), indemnizația cuprinde salariul de bază,

sporurile, etc.

Drepturile

salariatului, parte a unui raport de serviciu, ca și în cazul contractului

individual de muncă cu timp parțial, sunt dimensionate în conformitate cu

prevederile art. 103 alin. (2) C. muncii raportat la art. 11 alin. (1) din O.G.

nr. 6/2007, prin raportare la drepturile stabilite pentru un angajat pentru

programul normal de lucru, adică proporțional cu timpul efectiv lucrat.

Ca urmare, drepturile

salariale se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat, prin raportare la

drepturile stabilite pentru un salariat cu program normal de lucru.

Din carnetul de muncă

al reclamantului (fila 15 și urm. dos. fond), rezultă că acesta a lucrat în

perioada 3 august 2005 – 18 august 2006 la SC G.T. SA, deci 12 luni, cu timp

normal de lucru.

Apoi, de la 7 august 2006

până la 22 ianuarie 2007, la R.B. cu program de 4 ore, iar de la 5 februarie 2007

la 19 mai 2008 a fost agent de vânzări la SC F.F. SRL, cu program de 2 ore.

Din situația de fapt

expusă mai sus, rezultă că la data de 3 noiembrie 2011 reclamantul nu avea o

vechime în muncă de 3 ani, pentru că lucrase cu timp parțial.

Potrivit art. 103 alin.

(2) C. muncii, drepturile salariale, ca urmare și sporul de vechime, se acordă

proporțional cu timpul efectiv lucrat.

Întrucât la data de 3

noiembrie 2008 reclamantul nu însuma o vechime efectivă de 3 ani în muncă, în

condiții de program normal, Decizia nr. 35/2010 a fost legal emisă.

Angajatorul este în

drept să corecteze erorile săvârșite la stabilirea unui element al raportului

de serviciu.

Înalta Curte arată că

sporul de vechime se acordă în funcție de vechimea în muncă, inclusiv în afara

sectorului bugetar, în condiții de program normal de lucru, așa cum rezultă din

prevederile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 62/2007, or reclamantul nu a lucrat

toată perioada în program normal, astfel că adiționate perioadele nu se

realizează vechimea minimă de 3 ani.

În ceea ce privește

critica adusă de Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale,

trebuie precizat că acesta are calitate procesuală pasivă prin aplicarea prevederilor

O.U.G. nr. 68/2010.

Având în vedere

considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 C. proc. civ., recursurile au

fost admise și s-a modificat sentința primei instanțe, în sensul că s-a respins

acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Inspecția Muncii și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale împotriva sentinței civile nr. 1529 din 28 februarie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2013.