ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 667/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prima instanță Prin sentința civilă nr. 1529 din data de 28 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.C.M.

în contradictoriu cu Inspectoratul General de Stat al Inspecției Muncii și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a dispus anularea Deciziei nr. 35 din 27 ianuarie 2010, emisă de Inspectoratul General de Stat al Inspecției Muncii și a obligat pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecție Sociale să rectifice înscrierile efectuate în carnetul de muncă al reclamantului în baza Deciziei nr. 35 din 27 ianuarie 2010. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a ocupat, începând cu data de 21 iulie 2008, ca urmare a concursului organizat conform Legii nr. 188/1999, funcția de inspector social clasa I-a, în cadrul Inspecției Sociale, instituție preluată integral de către Inspecția Muncii ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009.

La data de 30 octombrie 2008 a fost emisă Decizia nr. 234/2008 de către Inspectorul General de Stat al Inspecției Sociale, prin care i-a acordat reclamantului un spor de vechime în muncă de 5%, începând cu data de 03 noiembrie 2008, mențiune inserată în carnetul de muncă al reclamantului la poziția 13. Prin Decizia Inspectorului General de Stat al Inspecției Muncii nr. 35 din 27 ianuarie 2010 s-a dispus anularea sporului de vechime în muncă de 5%, acordat reclamantului prin Decizia nr. 234/2008 a aceleiași autorități, precum și rectificarea înscrierilor efectuate în carnetul de muncă, reținându-se că sporul a fost acordat necuvenit, întrucât reclamantul nu ar fi îndeplinit condiția de vechime în muncă de 3 ani.

Instanța de fond a apreciat Decizia nr. 35 din 27 ianuarie 2010 ca fiind emisă cu exces de putere, pe de o parte prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege, iar pe de altă parte cu încălcarea dreptului reclamantului la recunoașterea vechimii în muncă corespunzătoare perioadelor pentru care a lucrat în baza unor contracte individuale de muncă, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ Curtea a arătat că Decizia nr. 234/2008 a Inspectorului General de Stat al Inspecției Sociale, prin care reclamantului i-a fost acordat sporul de vechime în muncă de 5%, începând cu data de 03 noiembrie 2008, are caracter de decizie executorie, irevocabilă întrucât a intrat în circuitul civil, neputând fi anulat retroactiv un drept stabilit printr-un act administrativ irevocabil, a cărui legalitate și temeinicie nu au fost contestate în prealabil de către pârâtă, în procedura prevăzută de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Evocând dispozițiile art. 16 alin. (3) C. muncii, aplicabil și raportului de serviciu al reclamantului, potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, instanța de fond a apreciat că dreptul la vechimea în muncă nu este condiționat de perioada efectiv lucrată, singura condiție fiind existența unui contract individual de muncă, iar în lipsa unor condiții și limitări exprese, aplicarea unor procente nereglementate legal pentru calcularea vechimii în muncă în raport de orele lucrate de către reclamant apare ca nejustificată. Examinând calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Curtea a reținut că, întrucât în baza O.U.G.

nr. 68 din 30 iunie 2010, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a preluat activitatea de inspecție socială din cadrul Inspecției Muncii, reclamantul având în continuare raport de serviciu direct cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, această instituție este depozitara carnetului de muncă și, implicit, titular al obligației de a opera orice modificări în carnetul de muncă, obligație ce constituie capăt accesoriu al cererii deduse judecății în prezenta cauză. 2. Instanța de recurs Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termenul legal, pârâții Inspecția Muncii și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, criticând-o ca nelegală și netemeinică. În motivele de recurs, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a susținut că greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, că actul a cărui anulare s-a dispus a fost emis de Inspecția Muncii.

Inspecția Muncii a arătat în motivele de recurs că actul atacat se referă la acordarea greșită a unui spor de vechime și nu la modificarea raportului de serviciu. S-a precizat că potrivit O.G. nr. 6/2007, funcționarii publici au dreptul la un spor de vechime de până la 25% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat în program normal de lucru, iar potrivit art. 103 alin. (2) C. muncii, drepturile salariale se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru. A explicat recurenta că reclamantul a desfășurat în perioada 2005-2009 activitate cu timp parțial de lucru, astfel că nu avea vechimea în muncă de minim 3 ani, pentru a beneficia de sporul pentru vechimea în muncă de 5%.

Reclamantul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, reluând explicațiile și argumentele aduse în fața instanței de fond. Înalta Curte, examinând motivele de recurs, acțiunea, situația de fapt și legislația aplicabilă, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare. Prin Decizia nr. 35/2010 Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a anulat sporul de vechime de 5% acordat reclamantului, apreciindu-se că nu are o vechime în muncă de 3 ani, astfel cum se prevede în O.G. nr. 6/2007. Instanța de fond a considerat că această măsură este nelegală, că sporul s-a acordat în baza Deciziei nr. 234/2008 emisă de Inspecția Socială, că autoritatea trebuie să formuleze acțiune în anularea acestei decizii, în baza art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Această motivare a instanței de fond este greșită, întrucât acțiunea reglementată de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 privește actele administrative unilaterale, iar în cauză este în discuție un act emis de o instituție publică în calitate de angajator. În acest sens, noțiunea de act administrativ este reglementată în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. c)) din Legea nr. 554/2004. Potrivit textului citat, prin act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii. Din definiția legală enunțată rezultă că prima condiție ca actul să fie caracterizat ca act administrativ este aceea de a fi emis de o autoritate publică în regim de putere publică.

Decizia care formează obiectul prezentei analize judiciare nu este emisă în regim de putere publică, este un act juridic ce nu realizează puterea publică, ci un act emis de o instituție publică în calitate de angajator. Trebuie precizat că în cadrul raportului de funcție, reglementat de Legea nr. 188/1999, autoritatea sau instituția publică au calitate de angajator, context în care nu acționează în regim de putere publică ci în baza principiilor și normelor de dreptul muncii, cu specificitatea ce decurge din raportul de funcție. Regimul juridic de drept comun aplicabil funcționarilor publici este în cea mai mare parte similar cu cel al salariaților, ceea ce deosebește în principal cele două categorii de angajați, fiind preponderența componentei legale a regimului aplicabil funcționarului public.

Statutul funcționarului public se află la confluența celor două ramuri de drept, respectiv dreptul administrativ și dreptul muncii, fiind o instituție complexă. Sub aspectul conținutului, funcția publică reprezintă un ansamblu de responsabilități și atribuții stabilite de lege, în scopul realizării prerogativelor de putere publică a organelor administrative, iar raportul de funcție creat între autoritatea sau instituția publică și funcționarul public se subsumează și normelor de dreptul muncii. Această concepție rezultă din prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.

În concluzie, raporturile de serviciu, astfel cum sunt denumite în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 188/1999 sunt supuse și regimului general al dreptului muncii, pentru că în cadrul raportului de serviciu al funcționarului public nu se realizează puterea de stat, cum era definită în doctrina mai veche sau puterea publică, în actuala concepție legislativă. În aceste condiții, în cazul deciziei de modificare a drepturilor salariale nu sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cum greșit a reținut prima instanță. În ceea ce privește fondul cauzei, se constată că Decizia nr. 234 din 30 octombrie 2008 emisă de Inspecția Socială, prin care s-a acordat reclamantului un spor de vechime de 5% a fost nelegală, motiv pentru care în mod corect s-a anulat sporul de vechime, întrucât acesta era necuvenit, iar încasarea în continuare a sporului conduce la îmbogățirea reclamatului fără just temei.

Potrivit art. 11 din O.G. nr. 6/2007, funcționarii publici beneficiază de un spor de vechime în raport de vechimea efectivă în muncă, inclusiv în alte domenii decât cele bugetare, corespunzător timpului lucrat în program normal de lucru, în raport de tranșa de vechime. În cazul funcționarilor publici, durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi sau 40 de ore pe săptămână, așa cum este reglementat în art. 33 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, program similar cu cel al celorlalte categorii de angajați. Pentru o vechime cuprinsă între 3 și 5 ani, sporul de vechime este de 5% la salariul de bază, dar vechimea se raportează la programul normal de lucru. Pentru angajații funcționari publici care nu au desfășurat activitatea în program normal de lucru, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public nu conține o reglementare expresă, astfel că în baza art. 117 din această lege, urmează a se aplica prevederile Codului muncii.

În baza art. 103 alin. (2) C. muncii (în vigoare la data emiterii deciziei), drepturile salariale se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru. În baza art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 dar și în baza art. 155 C. muncii (în vigoare la data emiterii deciziei), indemnizația cuprinde salariul de bază, sporurile, etc. Drepturile salariatului, parte a unui raport de serviciu, ca și în cazul contractului individual de muncă cu timp parțial, sunt dimensionate în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (2) C. muncii raportat la art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 6/2007, prin raportare la drepturile stabilite pentru un angajat pentru programul normal de lucru, adică proporțional cu timpul efectiv lucrat.

Ca urmare, drepturile salariale se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat, prin raportare la drepturile stabilite pentru un salariat cu program normal de lucru. Din carnetul de muncă al reclamantului (fila 15 și urm. dos. fond), rezultă că acesta a lucrat în perioada 3 august 2005 – 18 august 2006 la SC G.T. SA, deci 12 luni, cu timp normal de lucru. Apoi, de la 7 august 2006 până la 22 ianuarie 2007, la R.B. cu program de 4 ore, iar de la 5 februarie 2007 la 19 mai 2008 a fost agent de vânzări la SC F.F. SRL, cu program de 2 ore. Din situația de fapt expusă mai sus, rezultă că la data de 3 noiembrie 2011 reclamantul nu avea o vechime în muncă de 3 ani, pentru că lucrase cu timp parțial.

Potrivit art. 103 alin. (2) C. muncii, drepturile salariale, ca urmare și sporul de vechime, se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat. Întrucât la data de 3 noiembrie 2008 reclamantul nu însuma o vechime efectivă de 3 ani în muncă, în condiții de program normal, Decizia nr. 35/2010 a fost legal emisă. Angajatorul este în drept să corecteze erorile săvârșite la stabilirea unui element al raportului de serviciu. Înalta Curte arată că sporul de vechime se acordă în funcție de vechimea în muncă, inclusiv în afara sectorului bugetar, în condiții de program normal de lucru, așa cum rezultă din prevederile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 62/2007, or reclamantul nu a lucrat toată perioada în program normal, astfel că adiționate perioadele nu se realizează vechimea minimă de 3 ani.

În ceea ce privește critica adusă de Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale, trebuie precizat că acesta are calitate procesuală pasivă prin aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 68/2010. Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 C. proc. civ., recursurile au fost admise și s-a modificat sentința primei instanțe, în sensul că s-a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Inspecția Muncii și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva sentinței civile nr. 1529 din 28 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2013.