ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5584/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5584/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1502 din 19

noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte,

cererea reclamanților Ș.M.M., S.C.M., D.S.F., D.A.I., R.M.V. și Ș.C. împotriva

pârâtului Municipiul București, prin Primarul General; a respins cererea

reclamanților, de restituire a terenului în natură; a stabilit dreptul acestora

de a primi despăgubiri echivalente pentru terenul de 1.237 mp situat în

București, sector 5, imposibil de restituit în natură; a obligat pe Primarul

General al Municipiului București să emită o dispoziție prin care să-i propună

pe reclamanți pentru acordarea despăgubirilor echivalente și să înainteze

dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă către Comisia Centrală

pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Pentru a hotărî în

acest sens, tribunalul a reținut că autorii reclamanților, Ș.P. și Z., au fost

proprietarii terenului de 1.237 mp situat la adresa sus-menționată, iar prin

Decretul prezidențial nr. 155/1977, conform anexei 3, poziția 161, terenul a

fost expropriat de la moștenitorii autorilor, în vederea construirii unor

blocuri de locuințe și a utilităților publice aferente.

Din Adresa nr. 252

din 30 martie 2010 emisă de SC A.B. SA, s-a reținut că, la data exproprierii,

în 1977, s-au acordat despăgubiri de 25.991 lei pentru construcția demolată, nu

însă și pentru terenul expropriat.

Despăgubirile au fost

plătite la data de 7 octombrie 1981.

Din expertiza tehnică

extrajudiciară de specialitate în topografie și cadastru întocmită de către

expertul Ș.E., la cererea reclamanților, s-a reținut că terenul expropriat de

la autorii acestora, în prezent, este afectat integral de blocurile de locuințe

din Șos. B. și din str. F., în acest caz de blocul 37, astfel că nu s-au

identificat suprafețe libere care să poată fi eventual restituite în natură

către moștenitorii expropriați.

În consecință, s-a

apreciat că cererea reclamanților moștenitori, de restituire a terenului în

natură, este neîntemeiată.

Ca urmare, conform

art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că terenul preluat de la

moștenitorii autorilor Ș.P. și Z. se înscrie în categoria imobilelor preluate

abuziv, pentru care se pot lua măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Totodată, conform

art. 4 alin. (2) din aceeași lege, reclamanții au dovedit că sunt persoane

îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii.

În ceea ce privește

terenurile expropriate, s-a reținut că art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

prevede că, în situația în care terenurile sunt ocupate integral de obiectivul

în scopul căruia s-a făcut exproprierea, măsurile reparatorii vor consta în

despăgubiri echivalente, iar, potrivit alin. (8) din același articol,

despăgubirile se acordă potrivit legii speciale adoptate prin Legea nr.

247/2005.

Referitor la

acordarea acestor măsuri reparatorii, tribunalul a reținut că, prin Notificarea

nr. 4038 din 23 noiembrie 2001, reclamanții moștenitori ai autorilor Ș.P. și

Ș.Z. au solicitat restituirea terenurilor acestora în natură sau acordarea

măsurilor reparatorii echivalente conform legii, precizând că, pe terenul celor

doi autori au fost construite blocurile de locuințe situate, în prezent,

vis-a-vis de Spitalul nr. X, din București.

Conform art. 25 alin.

(1) și (7) din Legea nr. 10/2001, Primarul General al municipiului București,

sesizat cu soluționarea notificării, avea obligația să rezolve această

notificare printr-o decizie sau dispoziție motivată, în termen de 60 de zile de

la data notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în speță,

deși au trecut peste nouă ani de la data notificării, Primarul General al

municipiului București nu a rezolvat cererea reclamanților nici în termenul

legal și nici într-un alt termen rezonabil.

Având în vedere și

statuările aduse prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în cadrul recursului în interesul legii, tribunalul a constatat

existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii, situație în care

instanța este abilitată să dispună cu privire la însuși dreptul efectiv urmărit

de către solicitanți.

În consecință, având

în vedere și starea de fapt reținută mai sus, privind imposibilitatea de

restituire a terenului în natură, tribunalul a admis, în parte, cererea

reclamanților și a stabilit dreptul acestora de a primi despăgubiri echivalente

terenului de 1.237 mp, situat în București, imposibil de restituit în natură.

Pentru ca realizarea

dreptului să fie asigurată în mod efectiv și pentru ca măsura luată să nu dea

naștere altor procese având același scop, în spiritul aceleiași Decizii nr.

XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a obligat pe

Primarul General al municipiului București să emită o dispoziție prin care să-i

propună pe reclamanți pentru acordarea despăgubirilor echivalente și să

înainteze dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă, către Comisia

Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, potrivit legii

speciale.

Prin Decizia civilă

nr. 673 A din 8 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de pârât.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Din coroborarea art.

1 alin. (2), art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 16 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între

notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei din

urmă legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce

urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă art. 16 alin. (1)

- și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în

privința cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. (2), să fie predate

Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de

acordare a despăgubirilor.

În sensul art. 16 alin.

(1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate

până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele

notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții

motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în

art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

Curtea a mai reținut

că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) ale

textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de

evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului

evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Prin raportare la

cele arătate mai sus, Curtea a concluzionat că, ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire

prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit

căreia evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent va fi atributul

evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În raport de

prevederile speciale ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la

art. 31 din Legea nr. 10/2001, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile,

așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale, este supusă cenzurii

instanței de contencios administrativ, care nu doar exercită controlul de legalitate

asupra deciziilor Comisiei Centrale vizând întinderea despăgubirilor, dar

soluționează cererile pe fond și în situația în care nu s-a pronunțat Comisia

Centrală.

Din interpretarea

logică a art. 16 alin. (2

1

) și alin. (2

2

) din Legea nr.

247/2005 rezultă intenția legiuitorului de a asigura exercitarea unui control

de legalitate de către instituția prefectului asupra dispozițiilor

autorităților administrației publice locale, control ce s-a apreciat imperios

necesar în procedura administrativă, de emitere a acestor decizii. Or, în cazul

sesizării instanței, asemenea control de legalitate se efectuează de către

autoritatea judecătorească, astfel că numai în mod formal instituția

prefectului ar mai emite un asemenea aviz.

Față de cele reținute

mai sus, Curtea a apreciat că soluția la care a ajuns prima instanță de

judecată nu este de natură a contraveni dispozițiilor legale cuprinse în Cap. 5

privind "Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor",

astfel încât, față de considerentele de fapt și de drept expuse, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru următoarele

motive:

Soluția instanței de

apel este dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care dispozițiile

O.U.G. nr. 81/2007 reglementează fără echivoc procedura și modalitățile de

despăgubire efectivă pentru imobilele preluate abuziv, Municipiul București

având obligația de a înainta dosarul administrativ către Prefectul Municipiului

București (împreună cu dispoziția aferentă) pentru avizul de legalitate,

înainte ca acesta să ajungă la Secretariatul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

De altfel, în art. 16

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a prevăzut în mod expres faptul că

valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate

potrivit Legii nr. 10/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau

pe bază de proces-verbal Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, numai dacă sunt însoțite de ordinul Prefectului.

Recurentul-pârât a

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate, schimbarea

sentinței, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii intimaților-reclamanți,

de obligare a pârâtului la înaintarea sentinței și a documentației aferente

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată.

În dosar a formulat

întâmpinare intimata-reclamantă Ș.M.M., care a solicitat, în esență,

respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Cum s-a arătat deja,

în prezentul litigiu, pârâtul a fost obligat să emită, în favoarea

reclamanților, dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent, aspect necontestat în cadrul căilor de atac, intrând, astfel, în

puterea lucrului judecat.

Instanța de apel a

considerat în mod corect, raportat și la Decizia în interesul legii nr.

52/2007, că procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, prevăzută în

art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se aplică în cazul

tuturor notificărilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestui

act normativ, astfel cum este și cazul în speță.

Conform art. 16 alin.

(2

1

) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispozițiile

autorităților publice locale - pârâtul făcând parte din structura

administrației publice locale - vor fi centralizate pe județe la nivelul

prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând

avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării

controlului de legalitate, de către acesta.

Textul de lege

sus-menționat nu distinge, în ceea ce privește atribuțiile prefectului în

materie, după cum dispoziția cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent emisă de autoritatea publică locală și care va fi înaintată de

prefect, împreună cu avizul de legalitate, către Secretariatul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost emisă de autoritatea publică

respectivă în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești sau fără intervenția

instanței de judecată, respectiv contestată în instanță. Iar conform

principiului "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" -

"Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem".

Cu alte cuvinte,

contrar celor reținute de Curte, nu prezintă relevanță, referitor la

necesitatea sau nu a avizului de legalitate al prefectului, după cum notificarea

finalizată cu o dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor, emisă de

o autoritate publică locală, a format sau nu obiect al cenzurii instanței.

Indiferent de acest

aspect, în cazul unor astfel de dispoziții, este obligatoriu controlul de

legalitate exercitat de prefect, în urma căruia, după caz, se emite sau nu

avizul de legalitate, iar în caz afirmativ, tot prefectul este cel care

înaintează documentația necesară către Secretariatul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, iar nu, în mod direct, autoritatea publică locală

emitentă a dispoziției. Aceasta cu atât mai mult cu cât pot exista situații în

care dispoziția emisă de autoritatea publică locală să nu fie conformă cu

hotărârea judecătorească prin care s-a dispus obligarea acesteia să emită

dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent. Or, în acest

caz, în mod incontestabil, în atribuțiile prefectului intră posibilitatea de a

ataca un act nelegal, ceea ce presupune implicit ca dispoziția respectivă să fie

trimisă mai întâi acestei instituții, în vederea exercitării controlului de

legalitate.

În consecință,

aprecierea instanței, în sensul că, în speța de față, avizul de legalitate al

prefectului este pur formal se plasează în afara dispozițiilor art. 16 alin. (2

1

)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va

modifica decizia atacată și, pentru aceleași considerente, în baza art. 296 din

cod, va admite apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul General,

și va schimba, în parte, sentința, în sensul că va înlătura obligația pârâtului

să înainteze dispoziția cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent, sentința și documentele aferente către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Va menține celelalte

dispoziții ale hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Deciziei

civile nr. 673 A din 8 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia

recurată.

Admite apelul declarat

de pârâtul Municipiul București împotriva Sentinței civile nr. 1502 din 19

noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Schimbă, în parte,

Sentința civilă nr. 1502 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă, în sensul că înlătură obligația pârâtului să înainteze dispoziția

cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, sentința și documentele

aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ