ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5584/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1502 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte, cererea reclamanților Ș.M.M., S.C.M., D.S.F., D.A.I., R.M.V. și Ș.C. împotriva pârâtului Municipiul București, prin Primarul General; a respins cererea reclamanților, de restituire a terenului în natură; a stabilit dreptul acestora de a primi despăgubiri echivalente pentru terenul de 1.237 mp situat în București, sector 5, imposibil de restituit în natură; a obligat pe Primarul General al Municipiului București să emită o dispoziție prin care să-i propună pe reclamanți pentru acordarea despăgubirilor echivalente și să înainteze dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut că autorii reclamanților, Ș.P. și Z., au fost proprietarii terenului de 1.237 mp situat la adresa sus-menționată, iar prin Decretul prezidențial nr. 155/1977, conform anexei 3, poziția 161, terenul a fost expropriat de la moștenitorii autorilor, în vederea construirii unor blocuri de locuințe și a utilităților publice aferente. Din Adresa nr. 252 din 30 martie 2010 emisă de SC A.B. SA, s-a reținut că, la data exproprierii, în 1977, s-au acordat despăgubiri de 25.991 lei pentru construcția demolată, nu însă și pentru terenul expropriat. Despăgubirile au fost plătite la data de 7 octombrie 1981. Din expertiza tehnică extrajudiciară de specialitate în topografie și cadastru întocmită de către expertul Ș.E., la cererea reclamanților, s-a reținut că terenul expropriat de la autorii acestora, în prezent, este afectat integral de blocurile de locuințe din Șos.

B. și din str. F., în acest caz de blocul 37, astfel că nu s-au identificat suprafețe libere care să poată fi eventual restituite în natură către moștenitorii expropriați. În consecință, s-a apreciat că cererea reclamanților moștenitori, de restituire a terenului în natură, este neîntemeiată. Ca urmare, conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că terenul preluat de la moștenitorii autorilor Ș.P. și Z. se înscrie în categoria imobilelor preluate abuziv, pentru care se pot lua măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001. Totodată, conform art. 4 alin. (2) din aceeași lege, reclamanții au dovedit că sunt persoane îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii.

În ceea ce privește terenurile expropriate, s-a reținut că art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prevede că, în situația în care terenurile sunt ocupate integral de obiectivul în scopul căruia s-a făcut exproprierea, măsurile reparatorii vor consta în despăgubiri echivalente, iar, potrivit alin. (8) din același articol, despăgubirile se acordă potrivit legii speciale adoptate prin Legea nr. 247/2005. Referitor la acordarea acestor măsuri reparatorii, tribunalul a reținut că, prin Notificarea nr. 4038 din 23 noiembrie 2001, reclamanții moștenitori ai autorilor Ș.P. și Ș.Z. au solicitat restituirea terenurilor acestora în natură sau acordarea măsurilor reparatorii echivalente conform legii, precizând că, pe terenul celor doi autori au fost construite blocurile de locuințe situate, în prezent, vis-a-vis de Spitalul nr. X, din București.

Conform art. 25 alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001, Primarul General al municipiului București, sesizat cu soluționarea notificării, avea obligația să rezolve această notificare printr-o decizie sau dispoziție motivată, în termen de 60 de zile de la data notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare. În cazul în speță, deși au trecut peste nouă ani de la data notificării, Primarul General al municipiului București nu a rezolvat cererea reclamanților nici în termenul legal și nici într-un alt termen rezonabil. Având în vedere și statuările aduse prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul recursului în interesul legii, tribunalul a constatat existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii, situație în care instanța este abilitată să dispună cu privire la însuși dreptul efectiv urmărit de către solicitanți.

În consecință, având în vedere și starea de fapt reținută mai sus, privind imposibilitatea de restituire a terenului în natură, tribunalul a admis, în parte, cererea reclamanților și a stabilit dreptul acestora de a primi despăgubiri echivalente terenului de 1.237 mp, situat în București, imposibil de restituit în natură. Pentru ca realizarea dreptului să fie asigurată în mod efectiv și pentru ca măsura luată să nu dea naștere altor procese având același scop, în spiritul aceleiași Decizii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a obligat pe Primarul General al municipiului București să emită o dispoziție prin care să-i propună pe reclamanți pentru acordarea despăgubirilor echivalente și să înainteze dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, potrivit legii speciale.

Prin Decizia civilă nr. 673 A din 8 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Din coroborarea art. 1 alin. (2), art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei din urmă legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă art. 16 alin. (1) - și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în privința cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

În sensul art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare). Curtea a mai reținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) ale textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Prin raportare la cele arătate mai sus, Curtea a concluzionat că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În raport de prevederile speciale ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la art. 31 din Legea nr. 10/2001, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale, este supusă cenzurii instanței de contencios administrativ, care nu doar exercită controlul de legalitate asupra deciziilor Comisiei Centrale vizând întinderea despăgubirilor, dar soluționează cererile pe fond și în situația în care nu s-a pronunțat Comisia Centrală.

Din interpretarea logică a art. 16 alin. (2 1 ) și alin. (2 2 ) din Legea nr. 247/2005 rezultă intenția legiuitorului de a asigura exercitarea unui control de legalitate de către instituția prefectului asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, control ce s-a apreciat imperios necesar în procedura administrativă, de emitere a acestor decizii. Or, în cazul sesizării instanței, asemenea control de legalitate se efectuează de către autoritatea judecătorească, astfel că numai în mod formal instituția prefectului ar mai emite un asemenea aviz. Față de cele reținute mai sus, Curtea a apreciat că soluția la care a ajuns prima instanță de judecată nu este de natură a contraveni dispozițiilor legale cuprinse în Cap. 5 privind "Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor", astfel încât, față de considerentele de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru următoarele motive: Soluția instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007 reglementează fără echivoc procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate abuziv, Municipiul București având obligația de a înainta dosarul administrativ către Prefectul Municipiului București (împreună cu dispoziția aferentă) pentru avizul de legalitate, înainte ca acesta să ajungă la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De altfel, în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a prevăzut în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, numai dacă sunt însoțite de ordinul Prefectului. Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate, schimbarea sentinței, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii intimaților-reclamanți, de obligare a pârâtului la înaintarea sentinței și a documentației aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată.

În dosar a formulat întâmpinare intimata-reclamantă Ș.M.M., care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Cum s-a arătat deja, în prezentul litigiu, pârâtul a fost obligat să emită, în favoarea reclamanților, dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, aspect necontestat în cadrul căilor de atac, intrând, astfel, în puterea lucrului judecat. Instanța de apel a considerat în mod corect, raportat și la Decizia în interesul legii nr. 52/2007, că procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, prevăzută în art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se aplică în cazul tuturor notificărilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, astfel cum este și cazul în speță.

Conform art. 16 alin. (2 1 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispozițiile autorităților publice locale - pârâtul făcând parte din structura administrației publice locale - vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.

Textul de lege sus-menționat nu distinge, în ceea ce privește atribuțiile prefectului în materie, după cum dispoziția cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent emisă de autoritatea publică locală și care va fi înaintată de prefect, împreună cu avizul de legalitate, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost emisă de autoritatea publică respectivă în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești sau fără intervenția instanței de judecată, respectiv contestată în instanță.

Iar conform principiului "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" - "Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem". Cu alte cuvinte, contrar celor reținute de Curte, nu prezintă relevanță, referitor la necesitatea sau nu a avizului de legalitate al prefectului, după cum notificarea finalizată cu o dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor, emisă de o autoritate publică locală, a format sau nu obiect al cenzurii instanței. Indiferent de acest aspect, în cazul unor astfel de dispoziții, este obligatoriu controlul de legalitate exercitat de prefect, în urma căruia, după caz, se emite sau nu avizul de legalitate, iar în caz afirmativ, tot prefectul este cel care înaintează documentația necesară către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu, în mod direct, autoritatea publică locală emitentă a dispoziției.

Aceasta cu atât mai mult cu cât pot exista situații în care dispoziția emisă de autoritatea publică locală să nu fie conformă cu hotărârea judecătorească prin care s-a dispus obligarea acesteia să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent. Or, în acest caz, în mod incontestabil, în atribuțiile prefectului intră posibilitatea de a ataca un act nelegal, ceea ce presupune implicit ca dispoziția respectivă să fie trimisă mai întâi acestei instituții, în vederea exercitării controlului de legalitate. În consecință, aprecierea instanței, în sensul că, în speța de față, avizul de legalitate al prefectului este pur formal se plasează în afara dispozițiilor art. 16 alin. (2 1 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica decizia atacată și, pentru aceleași considerente, în baza art. 296 din cod, va admite apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul General, și va schimba, în parte, sentința, în sensul că va înlătura obligația pârâtului să înainteze dispoziția cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, sentința și documentele aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Va menține celelalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 673 A din 8 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată. Admite apelul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva Sentinței civile nr. 1502 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă, în parte, Sentința civilă nr. 1502 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul că înlătură obligația pârâtului să înainteze dispoziția cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, sentința și documentele aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ