ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1792/2019

Ședința publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18 octombrie 2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (SNTFM CFR MARFĂ SA), solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 825.000 RON, reprezentând contravaloarea daunelor interese, în cuantum egal cu numărul de remunerații brute pentru 44 luni rămase până la încheierea mandatului de director general și președinte al Consiliului de Administrație al pârâtei, precum și la plata dobânzii legale calculate asupra debitului principal, începând cu data de 1 ianuarie 2009.

În motivare, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de mandat cu nr. x/27.08.2008, preluând atribuțiile de director general și președinte al Consiliului de Administrație al SNTFM CFR MARFĂ S.A., mandatul încetând din motive neimputabile, în baza art. 11 din contract. Potrivit acestei dispoziții, dacă intervine o revocare din funcția de director general fără o justă cauză, directorul general va primi daune interese din partea societății, într-un cuantum egal cu numărul de remunerații brute egale cu numărul de luni rămase până la încheierea mandatului.

Într-o primă fază procesuală, prin sentința civilă nr. 159 din 6 ianuarie 2012, tribunalul București, secția a VI-a civilă a anulat ca insuficient timbrată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 149 din 23 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 159 din 6 ianuarie 2012, pe care a desființat-o, trimițând cauza spre rejudecare al prima instanță.

În rejudecare, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a MINISTERULUI TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII, solicitând instanței ca în cazul în care va cădea în pretenții, să dispună obligarea chematei în garanție la plata sumei de 877.605 RON.

În motivare, pârâta a arătat că societatea se află sub autoritatea chematei în garanție, fiind cu capital integral de stat, iar numirea, respectiv revocarea reclamantului a avut la bază ordinele emise de minister, singurul acționar al societății.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând criteriile de performanță pe care trebuia să le atingă reclamantul, precum și criza financiară ce s-a manifestat în ultimul trimestru al anului 2008 și, ulterior, pe parcursul anului 2009, aspect ce a determinat o reducere a cheltuielilor. În consecință, a apreciat pârâta, că și în situația în care ar fi fost aprobate criterii de performanță pentru perioada ianuarie 2009 - octombrie 2012, este imposibil de apreciat dacă acestea ar fi fost și realizate de reclamant, pentru a beneficia de despăgubirea solicitată. Pârâta a mai invocat și clauza contractuală care prevedea reducerea remunerației lunare a directorului general în cazul neîndeplinirii criteriilor de performanță, precum și faptul că dacă reclamantul ar fi continuat mandatul în anul 2009, remunerația acestuia ar fi urmat să fie redusă, conform dispozițiilor legale adoptate pentru acea perioadă.

Prin sentința civilă nr. 6183 din 18 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție a MINISTERULUI TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII, formulată de pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (SNTFM CFR MARFĂ SA).

În considerentele sentinței, prima instanță a reținut, raportat la dispozițiile art. 18 alin. (1) teza a II-a din H.G. nr. 582/1998 și ale art. 2 din O.U.G. nr. 79/2008, că numirea directorului general al pârâtei se realizează de ministrul transporturilor, prin act administrativ individual, astfel încât și revocarea se realizează în aceeași modalitate. Având în vedere că ministrul transporturilor avea dreptul de a-l revoca pe reclamant, acestuia din urmă îi revenea sarcina de a proba că revocarea sa a intervenit fără justă cauză, pentru a putea beneficia de efectele clauzei penale. În speță, prima instanță a reținut că reclamantul nu a probat aspectul revocării sale fără justă cauză.

Prin sentința civilă nr. 7020 din 6 decembrie 2013, prima instanță a admis cererea pârâtei de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 6183 din 18 octombrie 2013 și a dispus completarea acesteia în sensul respingerii ca nefondate a cererii pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, în considerente reținând că pârâta a efectuat aceste cheltuieli doar pentru cererea de chemare în garanție, nefiind întrunite condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. din 1865.

Sentința civilă nr. 6183 din 18 octombrie 2013 a fost apelată de reclamantul A., iar sentința civilă nr. 7020 din 6 decembrie 2013 de pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (SNTFM CFR MARFĂ SA).

Prin decizia civilă nr. 451/2014 pronunțată la data de 18 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis calea de atac, a schimbat în tot sentința apelată, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâta la plata sumei de 825.000 daune interese pentru perioada 01.01.2009 - 31.08.2012 și a sumei de 52.605 RON dobândă legală pentru perioada 01.01.2009 - 31.12.2011; a respins cererea de chemare în garanție a MINISTERULUI TRANSPORTURILOR formulată de pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (SNTFM CFR MARFĂ SA) ca neîntemeiată; a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 7020 din 6 decembrie 2013.

În considerentele deciziei de apel s-a reținut, în ce privește apelul reclamantului, că nu acestuia îi revenea sarcina probei, ci pârâta avea obligația de a dovedi că revocarea s-a făcut în baza unei juste cauze. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut că nici pârâta nu a dovedit și invocat vreun motiv pentru revocare, prevalându-se doar de dreptul său de a revoca mandatul reclamantului; or, s-a apreciat că simpla exercitare a acestui drept nu poate constitui o justă cauză, o asemenea interpretare golind de conținut dispoziția art. 143

1

din Legea nr. 31/1990. În consecință, instanța de apel a reținut caracterul fondat al pretențiilor reclamantului, atât sub aspectul debitului principal, cât și sub aspectul dobânzilor acordate în aplicarea art. 1088 C. civ. din 1864.

Instanța de apel a apreciat caracterul nefondat al cererii de chemare în garanție, reținând că pârâta nu a indicat niciun temei legal de natură să justifice obligarea MINISTERULUI TRANSPORTURILOR la plata despăgubirii către pârâtă, simpla împrejurare că pârâta se află sub autoritatea acestui minister nefiind de natură să îi angajeze răspunderea.

Cu privire la apelul pârâtei a reținut caracterul nefondat al acestuia, fără a aprecia asupra temeiniciei criticilor părții, ci în raport de soluția dată pe fondul cauzei.

Decizia de apel a fost criticată prin recurs de pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (SNTFM CFR MARFĂ SA); prin decizia nr. 502 din 13 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis calea extraordinară de atac și a casat în parte decizia de apel cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului reclamantului, menținând dispozițiile din decizia atacată referitoare la soluția dată apelului pârâtei.

Instanța de control judiciar extraordinar a apreciat că se impune reluarea judecării apelului atât în ce privește fondul cauzei, raportat la criticile și apărările părților vizând întindererea dreptului la despăgubire al reclamantului, cât și în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, neanalizată prin prisma condițiilor de admisibilitate.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 181A din 29 ianuarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul reclamantului A.; a schimbat sentința de fond în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumelor de 825.000 RON daune interese pentru perioada 01.01.2009 - 31.08.2013 și de 52.605 RON dobândă legală aferentă perioadei 01.01.2009 - 31.12.2011; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă ca neîntemeiată.

În rejudecare, instanța de apel a reținut că în cazul societății pârâte, în care statul este acționar majoritar, criteriile de performanță au fost actualizate anual, din actele dosarului rezultând că prin hotărârea Consiliului de administrație o dată cu actualizarea acestor criterii, s-a dispus și plata integrală a drepturilor salariale ale reclamantului pentru funcția ce o deținea. Reținând că pârâta nu a dovedit și invocat niciun motiv pentru revocarea reclamantului din funcția deținută, precum și motivele care au condus la soluția de casare dată de instanța de recurs, instanța de apel a apreciat că nu sunt aplicabile în speță prevederile O.U.G. nr. 135/2008, care prevedeau o modificarea a tuturor contractelor de mandat pentru societățile de tipul societății pârâte, cu reducerea indemnizației lunare, având în vedere că mandatul reclamantului a încetat la sfârșitul anului 2008, iar normele ordonanței de urgență aveau efecte abia din 1 ianuarie 2009. S-a mai arătat că nu pot fi avute în vedere la stabilire cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamant îndeplinirea/neîndeplinirea criteriilor de performanță pentru perioada ulterioară încetării efectelor contractului de mandat.

Cu privire la cererea de chemare în garanție, instanța de apel a reținut că numirea și revocarea reclamantului au fost efectuate prin ordin al ministrului transporturilor, emise în baza H.G. nr. 582/1998 și a O.U.G. nr. 79/2008, iar acest ordin de revocare emis de ministru, în absența contestării și invalidării sale prin procedurile speciale jurisdicționale prevăzute de lege, nu pot constitui o faptă ilicită în sensul art. 998 - 999 C. civ. din 1864.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., iar prin decizia nr. 1804 din 2 noiembrie 2016 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis calea de atac, a casat decizia de apel și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, considerând că se impune rejudecare din perspectiva probării caracterului revocării reclamantului (apreciind că nu s-a analizat concret dacă exista just titlu pentru măsura dispusă), precum și din perspectiva ordinului ministrului transporturilor de revocare din funcție (apreciind că motivarea instanței de apel este apel prin aceea că a dat eficiență acestui ordin și efectului de revocare din funcție al reclamantului, dar ulterior nu a mai ținut seamă de el, considerând că nu ar constitui o faptă ilicită).

În al treilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 2377 A din 21 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul reclamantului și a schimbat sentința de fond în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumelor de 825.000 RON daune interese pentru perioada 01.01.2009 - 31.08.2013 și de 52.605 RON dobândă legală aferentă perioadei 01.01.2009 - 31.12.2011; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă ca neîntemeiată.

În rejudecare, instanța de apel a reținut că revocarea mandatului apelantului - reclamant s-a realizat prin adoptarea de către Consiliul de administrație al societății intimate - pârâte a Hotărârii nr. 13/29.12.2008, ca urmare a emiterii de către MINISTERUL TRANSPORTURILOR a Ordinului nr. 3/24.12.2008. S-a reținut că atât ordinul, cât și hotărârea arătate nu menționează vreo cauză care să fi determinat actul juridic al revocării mandatului apelantului - reclamant. S-a apreciat că un just motiv pentru revocarea mandatului l-ar fi putut constitui neîndeplinire criteriilor de performanță, dar raportat la probele dosarului nu se poate reține o asemenea situație, nefiind, deci, dovedită nici justa cauză de revocare. Cu privire la cuantumul prejudiciului, instanța de apel a reținut clauza penală din contract de la art. 11 pct. 4, prin care părți au stabilit anticipat întinderea despăgubirii cuvenite reclamantului.

Instanța de apel a înlăturat apărarea intimatei - pârâte privind întinderea despăgubirii, reținând că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile O.U.G. nr. 135/2008, actul normativ vizând doar contractele de mandat aflate în derulare la data intrării în vigoare a acestuia. În condițiile în care contractul de mandat al apelantului reclamant a încetat la data de 29 decembrie 2008, el nu poate fi suspus prevederilor actului normativ care menționa o adaptare a contractelor de genul celui în cauză, cu o reducere a indemnizației lunare cuvenite directorului general.

În ce privește cererea de chemare în garanție, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, apreciind că emiterea ordinului de către ministrul transporturilor, în baza prerogativelor legale, nu poate constitui o faptă ilicită.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamant și admiterii cererii de chemare în garanție a MINISTERULUI TRANSPORTURILOR și obligării acestuia la plata către SNTFM CFR MARFĂ S.A. a sumei la care a fost obligată prin decizia de apel.

Recurenta - pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. din 1865, criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. din 1865:

A susținut critica prin raportare la nerespectarea dispozițiilor instanței de recurs, neadministrând probatorii și nefiind analizate prevederile O.U.G. nr. 135/2008 pentru a se stabili corect cuantumul despăgubirii solicitate în cauză. A arătat că începând cu data de 01.01.2009 remunerația lunară cuvenită directorului gereral urma să fie redusă, potrivit normelor din actul normativ menționat și că în mod greșit instanța de apel a apreciat că normele respective nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății. Recurenta - pârâtă a mai susținut că intimatul pârât a fost de acord cu suma astfel cum a fost calculată în raport de O.U.G. nr. 135/2008, conform celor consemnate din ședința publică din data de 11.10.2013, instanța nu a ținut cont de aceste aspecte.

Recurenta a invocat și faptul că intimatul pârât nu a dovedit prejudiciul suferit ca urmare a revocării. Sub acest aspect a arătat că în lipsa aprobării criteriilor de performanță și a obiectivelor cuantificate de către acționarii societății pentru perioada ianuarie 2009 - octombrie 2012, instanța nu avea posibilitatea stabilirii ca obligație de plată a contravalorii unor daune interese care constituiau în fapt o remunerație pentru îndeplinirea obiectivelor.

Recurenta - pârâtă a apreciat că instanța de apel a acordat dobânda legală cu aplicarea greșită a art. 1088 alin. (2) C. civ., acordând dobânda de la un moment în care nu era stabilit dacă intimatul pârât a suferit o pagubă ca urmare a revocării, respectiv de la momentul în care sumele solicitate cu titlu de despăgubire au devenit scadente.

Recurenta - pârâtă apreciază că față de reținerea instanței de apel că revocarea, care a avut a bază ordinul ministrului transportului, este fără justă cauză, aceeași instanță nu putea să considere că același ordin nu poate constitui temei al răspunderii civile delictuale; a mai susținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale: prejudiciul este reprezentat de cuantumul daunelor interese acordate intimatului - pârât; fapta ilicită este reprezentată de ordinul ministrului transporturilor - dacă revocarea a fost fără just titlu, ordinul ministrului capătă caracter ilicit; legătura de cauzalitate este reprezentată de actul de revocare și cel de mandatare a Consiliului de administrație al societății de încetare a contractului de mandat.

Au fost criticate și considerentele deciziei de apel care au în vedere natura administrativă a ordinului de ministru, fiind invocat și faptul că intimatul - pârât nu a contestat în justiție hotărârea sa de revocare, în condițiile în care chiar intimatul - reclamant a pus în executare ordinul său de revocare, în calitatea sa de director general și președinte al Consiliului de administrație.

Subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, recurenta - pârâtă a criticat decizia de apel invocând contradictorialitatea considerentelor, prin raportare la aprecierea efectelor Ordinului ministrului de revocare din funcție a intimatului - pârât: a susținut că instanța de apel mai întâi a apreciat că revocarea este fără justă cauză, apreciind, deci, că ordinul este nelegal, pentru ca apoi să aprecieze legalitatea aceluiași ordin în analiza cererii de chemare în garanție.

Prin întâmpinare, intimatul - reclamant A. a invocat excepția nulității cererii de recurs, în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. din 1865, apreciind că recurenta - pârâtă nu invoca critici de nelegalitate, ci reia criticile formulate în calea devolutivă de atac a apelului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prezentând în prima parte a actului procedural situația de fapt, intimatul a apreciat ulterior legalitatea deciziei de apel sub aspectul obligării recurentei - pârâte la plata cuantumului despăgubirii solicitate, arătând că s-a reținut corect incidența clauzei penale în lipsa dovedirii justei cauze care să fi stat la baza revocării sale din funcția deținută; a mai arătat că nu era necesară dovedirea întinderii prejudiciului, în speță fiind vorba de o aplicare a unei clauze penale prin care a fost evaluat anticipat prejudiciul; a mai susținut că în mod legal a reținut instanța de apel neaplicarea în cauză a O.U.G. nr. 135/2008, acest act urmând a fi aplicat doar contractelor de mandat aflate în derulare la momentul ianuarie 2009, în timp ce mandatul său a încetat în decembrie 2008. În ce privește critica referitoare la momentul scadenței de plată a despăgubirilor, a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 43 Codul comercial, care prevăd că datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua în care devin exigibile.

Deși legal citată, intimatul - chemat în garanție MINISTERUL TRANSPORTURILOR nu a formulat întâmpinare, iar reprezentantul acestuia nu s-a prezentat în instanță la termenele acordate.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în această fază procesuală.

Excepția nulității cererii de recurs invocată de intimatul - reclamant în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. din 1865, analizată că prioritate, conform art. 137 din același act normativ, a fost respinsă ca nefondată, Înalta Curte reținând că în memoriul de recurs se regăsesc critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. din 1865.

Analizând legalitatea deciziei de apel din perspectiva criticilor formulate și a apărărilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865 vizând nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul greșitei obligări la plata daunelor - interese este nefondată, Înalta Curte reținând corecta acordare de către instanța de apel a acestei sume. Se apreciază că decizia anterioară de casare cu trimitere spre rejudecare pronunțată de instanța de recurs a stabilit cu valoare de principiu problemele de drept ce se impun a fi analizate la reluarea judecății, neimpunând administrarea unui anumit probatoriu. În cadrul astfel stabilit prin decizia de casare, recurenta - pârâtă avea dreptul de a solicita administrarea oricăror probatorii apreciate ca fiind necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Se reține că la termenul din data de 11 octombrie 2017, când instanța de apel a pus în discuția părților cererile de probatorii, recurenta - pârâtă nu a solicitat administrarea unor probe noi, precizând în mod expres că au fost administrate suficiente probe în cauză. În acest context, în care recurenta - pârâtă, cunoscând limitele casării ca urmare a admiterii recursului propriu, nu a înțeles să administreze probatorii, nu poate fi reținută o nelegalitate a deciziei de apel prin prisma neadministrării unor probe. De altfel, recurenta - pârâtă critică decizia de apel sub aspectul neadministrării de probatorii, fără a preciza ce anume probe ar fi trebuie administrate în cauză.

Este nefondată și critica privind greșita înlăturare de la aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 135/2008. Fără a mai prezenta parcursul sinuos al acestei ordonanțe, modificată prin alte ordonanțe de urgență respinse ulterior prin lege de Parlament, Înalta Curte reține că dispozițiile actului normativ vizau în principal modificare contractelor de mandat încheiate în cadrul societăților cu capital integral de stat pentru reașezarea indemnizațiilor cuvenite directorilor generali, cu reducerea nivelului acestora, textul legal impunând încheierea unor acte adiționale la contractele aflate în derulare, noua indemnizație urmând a fi aplicată începând cu anul 2009. În speță, așa cum în mod legal a reținut și instanța de apel, contractul de mandat al intimatului - reclamant a încetat la sfârșitul anului 2008, fiind incidentă dispoziția art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 135/2008 care prevedea în mod expres că acele contracte încheiate anterior intrării în vigoare a ordonanței își păstrează valabilitatea până la data modificării lor, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2008. Or, contractul de mandat al intimatului - reclamant era încheiat anterior intrării în vigoare a ordonanței menționate (fiind încheiat în 28 august 2008 cu începere din 01 septembrie 2008 în timp ce actul normativ a fost publicat în Monitorul oficial al României la data de 28 octombrie 2008), păstrându-și valabilitatea, inclusiv sub aspectul remunerației, până la încetare, moment situat anterior datei de 31 decembrie 2008.

Se mai reține că recurenta - pârâtă a invocat existența unui act adițional nr. x/2009 ce ar fi modificat contractul de mandat încheiat cu intimatul - pârât, fără să probeze acest aspect. Înalta Curte constată că parcursul procesului recurenta - pârâtă nu a mai invocat acest aspect, apărarea sa fiind centrată pe ideea că remunerația ar fi urmat să fie diminuată începând cu anul 2009 și că intimatul - pârât nu a fost de acord cu modificarea contractului de mandat (întâmpinarea depusă în fața instanței de fond - fila x; întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual în apel - fila x, întâmpinarea depusă în al doilea ciclu procesual în apel - fila x, concluziile scrise depuse în al treilea ciclu procesual în apel - fila x). Se mai constată că susținerea nici nu poate fi reală, nefiind posibilă modificarea în anul 2009 a unui contract ce a încetat în anul 2008.

Este nefondată și critica privind o pretinsă recunoaștere din partea intimatului - reclamant a sumei ce urma să fie acordată cu titlu de daune interese, prin raportare la cele consemnate în încheierea de ședință din data de 11 octombrie 2013. În încheierea de ședință invocată de recurenta - pârâtă nu există o consemnare în sensul celor menționate, concluziile părților, în special ale intimatul - reclamant vizând necesitatea administrării unei probe cu expertize, apreciată ca neutilă cauzei în urma depunerii de către partea adversă a unui calcul propriu al despăgubirii solicitate prin acțiune. Se constată că la același termen intimatul - reclamant, punând concluzii în fond, a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, nefiind deci, în prezența unei manifestări exprese de voință în sensul reducerii cuantumului pretențiilor la nivelul sumei indicate de recurenta - pârâtă.

Nu este reținută nici critica referitoare la nedovedirea de către intimatul - pârât a întinderii prejudiciului suferit, motivat de neaprobarea de către societate a criteriilor de performanță și a obiectivelor cuantificate de acționari pentru perioada ianuarie 2009 - octombrie 2012. Neanalizând împrejurarea că recurenta - pârâtă își invoca propria lipsă de diligență pentru inacțiunea de determinare a criteriilor de performanță, Înalta Curte reține că despăgubirea solicitată în speță nu era determinată de aceste elemente ulterioare încetării contractului de mandat, ci de îndeplinirea acelor criterii stabilite la încheierea contractului în cauză. Din această perspectivă, Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel care a statuat asupra dreptului la daune interese al intimatului - reclamant, prin raportare la perioada derulării relațiilor contractuale și a condițiilor stabilite în această perioadă. De altfel, nici nu este relevant dacă se aprobau sau nu asemenea indicatori pentru perioada ce mai rămânea din contractul încetat, relevantă în speță fiind tocmai această încetare coroborată cu lipsa unei justificări a măsurii adoptate.

Este înlăturată critica vizând nelegalitatea deciziei de apel dedusă din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1088 C. civ. din 1864. În mod legal instanța de apel a apreciat că nu este incident în cauză art. 1088 alin. (2) C. civ. din 1864, având în vedere că, în speță, dobânda curgea de drept din ziua scadenței, raportat la art. 43 Codul comercial, fiind în prezența unei datorii comerciale, dedusă din natura raportului juridic dintre părți, concretizat în mandatul de director general și președinte al consiliului de administrație al recurentei - pârâte. Faptul că recurenta - pârâtă nu a achitat daunele - interese la care s-a obligat prin contract, fiind necesară formularea acțiunii în justiție, în cadrul căreia aceeași parte a contestat existența obligației sale de plată, nu determină aplicarea în cauză a normei cuprinsă în art. 1088 alin. (2) C. civ. din 1865, în sensul curgerii dobânzii legale de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Dobânda legală în speță a început să curgă din momentul nașterii obligației de plată, respectiv din momentul încetării raporturilor contractuale.

Se reține că nu era necesară dovedirea întinderii prejudiciului, având în vedere că părțile au inserat în contractul de mandat o clauză penală prin care au evaluat anticipat prejudiciul. În aceste condiții, formularea acțiunii în justiție nu a avut scopul de a determina întinderea acestui prejudiciu, ci doar obținerea hotărârii judecătorești care să confere executorialitate dispoziției contractuale nerespectate de recurenta - pârâtă.

Înalta Curte reține ca fiind fondată critica recurentei - pârâte privind nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul modului de soluționare al cererii de chemare în garanție. Instanța de apel, analizând cererea de chemare în garanție, întemeiată de recurenta - pârâtă pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. din 1864, a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textele legale menționate, reținând că Ordinul nr. 3/24.12.2008 nu poate constitui o faptă ilicită, în condițiile în care nu a fost contestat prin procedurile judiciare reglementate de lege.

Statuând sub acest aspect, instanța de apel a ignorat modalitatea prin care ordinul menționat se raportează și se repercutează asupra societății recurente - pârâte.

Din această perspectivă, se reține că societatea recurentă este o societate cu capital integral de stat, membrii consiliului de administrație și persoanele cu funcții de conducere nefiind desemnate prin voința proprie a societății, ci urmare a deciziei ministerului tutelar. Deciziile privind funcțiile de conducere fiind adoptate în alt cadrul decât cel al voinței societare, îmbracă forma faptului juridic în raport cu societatea.

Plecând de la aceste premise se reține că prin Ordinul nr. 3/24.12.2008 s-a dispus eliberarea din funcția de director general a intimatului - pârât, fiind menționată, totodată, obligația consiliului de administrație de a aduce la îndeplinire cele dispuse prin ordin. Recurenta - pârâtă, prin factorii săi de decizie, respectiv Consiliul de administrație, nu a avut posibilitatea să acționeze decât în limitele permise de ordinul emis prin care se dispunea eliberarea din funcție a intimatului - reclamant fără a se indica și motivul acestei revocări (în condițiile în care cu numai patru luni înainte fusese emis ordinul de numire în funcție). Se reține că în lipsa motivului pentru care ministerul tutelar a luat măsura eliberării din funcție, nici forul de conducere al societății recurente nu putea menționa un motiv al revocării.

Se apreciază că ordinul de eliberare din funcție, deși act juridic, reprezintă în raport cu societatea un fapt juridic lato sensu, societatea recurentă fiind terț față de modalitatea de numire, respectiv de eliberare din funcție, aceste atribuții fiind acordate prin lege conducătorului ministerului tutelar.

În acest context, pentru aprecierea existenței faptului juridic în accepțiunea conferită de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. din 1864 este suficientă existența ordinului de eliberare din funcție, nefiind necesar, așa cum a reținut instanța de apel, contestarea sa justiție și eventuala anulare pe motiv de nelegalitate. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale în condițiile cererii de chemare în judecată, sub aspectul faptului cauzator de prejudicii nu este esențial să se constate nelegalitatea emiterii ordinului (care ar fi fost analizată pe tărâm contencios administrativ dintr-o perspectivă ce nu influențează analiza din cauza de față), ci este suficientă emiterea ordinului - ca fapt juridic lato sensu pentru societatea recurentă - terț față de actul ministerului, fapt ce a fost cauzator de prejudicii.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține și o contrarietate în considerentele deciziei de apel, instanța reținând că atât decizia de revocare din funcție a Consiliului de administrație, cât și ordinul ministerului nu au indicat vreo cauză pentru dispunerea măsurii, pentru ca ulterior să aprecieze, în contextul analizării cererii de chemare în garanție, că nefiind contestat și, deci legal, nu poate constitui o faptă ilicită. Or, nu se poate aprecia pe de o parte că ordinul, este legal, dar nu poate constitui just titlu pentru revocarea din funcție (deși, așa cum s-a menționat, Consiliul de administrație avea limite exprese de acțiune, în sensul existenței doar a obligației de aducere la îndeplinire a celor dispuse prin ordin), dar același ordin nu poate justifica atragerea răspunderii delictuale, în cadrul cererii de chemare în garanție.

Sub aspectul prejudiciului, Înalta Curte reține că acesta există și este dovedit, urmare a admiterii cererii intimatului - reclamant și obligării recurentei - pârâte la plata daunelor interese. Prejudiciul este determinat de faptul juridic astfel cum a fost configurat în considerentele anterioare, fiind reținut că în lipsa ordinului de eliberare din funcție, recurenta - pârâtă nu ar fi acționat în sensul revocării din funcție a intimatului - pârât, numit cu mai puțin de 4 luni înainte.

De asemenea se constată existența legăturii de cauzalitate între faptul juridic ilicit și prejudiciu. Așa cum s-a menționat doar emiterea ordinului de eliberare din funcție a determinat măsura de revocare a intimatului - pârât, cu consecința activării clauzei penale în baza căreia recurenta - pârâtă a fost obligată la plată.

Se reține că este îndeplinită în cauză și condiția vinovăției, fără a fi necesară determinarea modalității de manifestare, ministerul tutelar al societății recurente având cunoștință de termenii în care a fost încheiat contractul de mandat cu intimatul - reclamant, în condițiile în care acesta a fost semnat de persoanele împuternicite chiar de minister în acest sens. În acest context, se apreciază că eliberarea din funcție după numai patru luni de la numire, fără a se indica vreun motiv pentru luarea acestei măsuri, cu reprezentarea activării clauzei penale determină constatarea îndeplinirii în cauză și a acestei condiții necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Având în vedere și dispozițiile art. 60 C. proc. civ. din 1864, coroborat cu considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a soluționat cauza sub aspectul cererii de chemare în garanție cu aplicarea greșită a legii.

Pentru toate considerentele arătate, în raport și de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. din 1865, recursul declarat în cauză va fi admis, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate.

Va fi admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și va fi obligat chematul în garanție la plata sumelor astfel cum au fost puse în sarcina pârâtei.

Va menține în rest dispozițiile deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA "CFR MARFĂ" S.A. împotriva deciziei civile nr. 2377/A din 21 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimatul-chemat în garanție MINISTERUL TRANSPORTURILOR BUCUREȘTI.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:

Admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA "CFR MARFĂ" S.A.

Obligă chematul în garanție MINISTERUL TRANSPORTURILOR BUCUREȘTI la plata sumei de 825.000 RON cu titlu de despăgubiri și la plata sumei de 52.605 RON cu titlu de dobândă legală, către pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA "CFR MARFĂ" S.A.

Menține în rest dispozițiile deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2019.