ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1723/2019

Ședința publică din data de 10 octombrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 27 septembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Județean de Urgență Ploiești a solicitat obligarea pârâtului să plătească diferențele salariale rezultate dintre contravaloarea gărzilor încasate (calculate eronat prin raportarea la salariul de încadrare) și contravaloarea gărzilor legal calculate prin raportarea la salariul de baza individual, din luna mai a anului 2013 și până la pronunțarea prezentei hotărâri, să plătească diferențele salariale rezultate din contravaloarea sporurilor de 50%, 15% și 5% încasate (calculate eronat prin raportare la salariul de încadrare) și contravaloarea acestor sporuri calculate legal prin raportare la salariul de baza individual, din mai a anului 2013 și până la pronunțarea hotărârii, plătească sporul pentru condiții deosebit de periculoase de 75% proporțional și cu timpul efectiv lucrat în timpul gărzilor în blocul operator, începând cu luna mai a anului 2013 și până la pronunțarea prezentei hotărâri, obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale corespunzătoare orelor de muncă lucrate peste norma de muncă de maxim 40 de ore pe săptămâna, începând cu mai 2013 și până la data pronunțării hotărârii judecătorești, respectiv: un beneficiu suplimentar față de salariu, de 75%, pentru depășirea normei legale de muncă (echivalentul sporului pentru ore suplimentare de minim 75% prevăzut la art. 123 alin. (2) Codul muncii - prin asimilare conform art. 1 alin. (2) teza a II-a C. civ.), spor de 25% pentru orele de gardă efectuate între orele 22 și 6 (sporul pentru munca de noapte). Toate celelalte sporuri aferente locului de muncă dreptul la sporul de noapte de cel puțin 25% pentru orele de gardă lucrate în timpul nopții în afara a ceea ce se consideră program normal de lucru, dreptul la toate sporurile aferente locului de muncă pentru toate orele de gardă efectuate, acordarea tichetelor de masă pentru orele lucrate până la ora 14 (pentru zilele în care medicii sunt de gardă nu primesc tichete de masă), plata actualizării cu indicele de inflație a tuturor acestor drepturi salariale rezultate mai sus și plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data scadenței, la data plații efective; de asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Codul muncii și Directiva 2003/88/EC art. 1, pct. 1.

Prin sentința civilă nr. 797 din 2 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă s-a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Județean de Urgență Ploiești.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 1937 din 2 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 797 din 2 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Județean de Urgență Ploiești.

Împotriva deciziei nr. 1937 din 2 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a formulat recurs reclamantul A..

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant A. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Prahova.

Prin recursul formulat, recurentul arată că înțelege să supună instanței supreme examinarea conformității hotărârilor recurate cu regulile de drept aplicabile, apreciind că hotărârile sunt date cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și folosirea unor motive contradictorii în sensul recunoașterii normei europene, dar soluția bazându-se pe norma națională interpretată eronat, sens în care consideră că nu se regăsesc argumente în susținerea soluției prin raportare la Direcția 2003/88/EC recunoscută ca normă aplicabilă în cauză.

În opinia sa, recurentul susține că greșeala imputată instanței este și aplicarea greșită a normelor de drept material prin raportare la prevederile Codului Muncii și legislația UE în domeniu, respectiv Direcția 2003/88/EC, depășindu-se astfel cadrul juridic creat de OMS 87 0/2004.

În acest sens, are în vedere încălcări ale legii de drept substanțial ce sunt aplicabile pentru a determina drepturile salariale prin raportare la volumul de muncă și la plata corectă pentru munca depusă în aceleași condiții, sens în care consideră că instanța a încălcat și a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material prin nesocotirea și interpretarea eronată a normei juridice aplicabile dând o soluție greșită.

În acest context, arată că începând cu 1 ianuarie 2011, salarizarea personalului plătit din fondurile publice s-a realizat în baza Legii-cadru nr. 284/2010, coroborat cu anumite dispoziții din Legea-cadru nr. 330/2009 și din Legea nr. 285/2010, dispozițiile referitoare la valoarea de referință și la coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele Legii-cadru nr. 284/2010 nefiind aplicabile, potrivit art. 4 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010.

Astfel, potrivit acestui text de lege "în anul 2012 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare".

Așadar, este de reținut faptul că, deși personalul bugetar a fost reîncadrat în conformitate cu dispozițiile legilor-cadru, el nu a fost salarizat în baza acestora, întrucât, la stabilirea salariului, nu au fost aplicate valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare, care, trimițând la cadrul normativ în vigoare la nivelul anului 2009, mențineau în plată cuantumul salarial din anii anteriori.

În speța de față, se arată că la data de 1 aprilie 2008 a fost emisă de guvern O.G. nr. 17/2008, la apariția căreia s-a modificat O.U.G. nr. 115/2004, noua prevedere cuprinzând noi grile de salarizare cu un nivel minim și maxim superior.

În aceste condiții sporurile care se calculează în afara salariului de bază, respectiv sporurile de secție au rămas, conform Legii nr. 330/2009 la nivelul lunii decembrie 2009, fiind de fapt calculate prin aplicarea procentului la salariul stabilit conform O.G. nr. 17/2008 care a devenit astfel salariu de referința (baza salarială pentru calculul sporurilor de secție).

Astfel, salariul de baza brut (format conform legilor de salarizare anuală a bugetarilor) este diferit de salariul de baza din O.G. nr. 17/2008, care este numit și salariul de referință.

Din analiza statelor de salarii, rezultă că la nivelul unității angajatoare, gărzile efectuate pentru asigurarea continuității asistenței medicale în afara normei legale de muncă și a programului de lucru în zilele lucrătoare se salarizează cu un spor de 75%, iar cele în afara normei legale de muncă și a programului de lucru în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care potrivit dispozițiilor legale, nu se lucrează, se salarizează cu un spor de 100%. Ambele sporuri ar fi trebuit să se aplice la salariul de bază individual, dar în realitate s-au aplicat la salariul de încadrare care este salariul de referința sau altfel spus baza de calcul folosita pentru stabilirea sporurilor, conform O.G. nr. 17/2008.

Așadar, unitatea intimată nu a calculat drepturile salariale cuvenite pentru orele de gardă pornind de la salariile de bază individuale, ci în funcție de "vechiul salariu de bază" aferent lunii decembrie 2009, la nivelul O.G. nr. 17/2008, numit salariu de referință.

Ori, art. 46 din Ordinul 870/2004 și art. 3 cap. II din anexa III la Legea 284/2010 prevăd în mod expres și neechivoc că tariful orar pentru gărzi se determină în funcție de salariul de bază individual.

În opinia recurentului, dacă legiuitorul ar fi înțeles să stabilească un cuantum fix pentru plata gărzilor, ar fi prevăzut acest lucru, dimpotrivă a înțeles să cuantifice gărzile prin stabilirea unui spor în procent de 75% sau 100% aplicat la salariul de bază individual, la situația profesională a fiecărui salariat, de aceea a și precizat în art. 4, cap. II, Anexa III, Legea 284/2010 că pentru determinarea tarifului orar se utilizează salariul de bază al funcției de execuție stabilit pentru funcția și gradul profesional al fiecărui salariat. Ori reclamanții au funcții, gradații si vechime distincte, astfel încât cuantumul gărzilor trebuie calculat prin raportare la salariul de bază al fiecăruia.

Din analiza prevederilor legislative amintite, expertul nu a identificat temeiul legal care să cuprindă dispoziții privind calculul sporurilor prin aplicare la salariul de referința conform O.G. nr. 17/2008.

În concluzie, recurentul apreciază că este îndreptățiți la plata gărzilor legal calculate prin raportarea la salariul de bază individual, si nu la salariul rămas la nivelul grilei din O.G.. 17/2008.

Începând cu data de 1 ianuarie 2011, pentru familia ocupațională de funcții bugetare «Sănătate», locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor și condițiile de acordare a acestora sunt cele stabilite prin regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 547/2010, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. 11/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ abrogat prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010.

Aceste sporuri ar fi trebuit să se aplice la salariul de bază individual, dar în realitate s-au aplicat la salariul de încadrare (salariul de referința din O.G.. 17/2008), întrucât fac parte din sporurile de secție care au rămas, conform Legii nr. 330/2009 la nivelul lunii decembrie 2009, fiind de fapt calculate prin aplicarea procentului la salariul stabilit conform O.G. nr. 17/2008, care a devenit astfel salariu de referință (baza salariala pentru calculul sporurilor de secție).

Toate aceste sporuri se acordă proporțional cu timpul cât se prestează efectiv activitate la locurile de muncă respective, conform art. 11 din Ordinul 547/2010, iar cuantumul lor se stabilește prin aplicarea cotei procentuale asupra salariului de baza în luna respectivă, conform art. 14 din același ordin.

În concluzie, recurentul consideră că acest ordin a fost emis pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009, lege care, a fost abrogată prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010. întrucât anexa nr. 2 la regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 547/2010 cuprinde sporurile acordate în baza prevederilor paragrafului "Sporuri și alte drepturi specifice" pct. 1 lit. b) din nota aferentă anexei nr. H/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 (abrogată), aceste dispoziții ale anexei nu mai sunt în neconcordanță cu dispozițiile în vigoare incidente.

Astfel, recurentul apreciază că reclamantul este îndreptățit la plata diferențele salariale rezultate din contravaloarea sporurilor de 50%, 15% și 5% calculate legal prin raportare la salariul de bază individual și nu la salariul rămas la nivelul grilei din O.G.. 17/2008.

Principala problemă a situației orelor de gardă din sectorul sanitar derivă din modul în care este definit timpul de muncă în cadrul acestuia.

Prin Directiva 2003/88/EC art. 2, se arată că: prin "timp de lucru" se înțelege "orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile si practicile naționale".

În acest sens, recurentul precizează că Directiva privește unele aspecte ale organizării timpului de muncă, amintind în cadrul ei și de orele de gardă ale medicilor.

Astfel, trebuie interpretată definirea "timpului de muncă" dată de Ordinul 870/2004, aceasta fiind inadecvată atât raportat la definiția stabilită de Codul Muncii cât și la prevederile Directivei 2003/88/EC. Prin interpretarea eronată se derogă, în mod inexplicabil, de la normele europene în domeniu.

Prin urmare, sporul în discuție este datorat pentru întreaga perioadă în care salariatul se află în exercițiul efectiv al activității respective ce reclamă asemenea condiții grele de muncă, indiferent dacă este în timpul programului normal ori în afara acestuia, atâta timp cât activitatea se prelungește, continuă în blocul operator-în aceleași condiții deosebit de periculoase.

În concluzie, se apreciază că reclamantul este îndreptățit la plata sporului pentru condiții deosebit de periculoase de 75% proporțional și cu timpul efectiv lucrat în timpul gărzilor în blocul operator calculate legal prin raportare la salariul de bază individual si nu la salariul rămas la nivelul grilei din O.G. nr. 17/2008.

Întreaga legislație specifică domeniului sănătății prevede expres că plata orelor de gardă se face în funcție de tariful orar determinat în baza salariului de bază individual corespunzător gradului profesional.

În cadrul angajatorului, orele de gardă efectuate în afara normei legale de muncă și a programului normal de lucru de la funcția de bază, efectuate în zilele de repaus săptămânal și în zilele în care potrivit legii nu se lucrează s-au plătit cu un spor de 100%, iar gărzile efectuate în cursul săptămânii s-au plătit cu un spor de 50%-75% din tariful orar al funcției de bază, conform Anexei III, Cap. II art. 3 din Legea-cadru nr. 284/2010, dar și art. 47 din OMS nr. 870/2004.

Problema apare datorită faptului că aceste sporuri sunt considerate ca sporuri în afara salariului de bază, conform Legii nr. 330/2009, fiind de fapt calculate prin aplicarea procentelor cuvenite la salariul stabilit conform O.G. nr. 17/2008, care a devenit astfel salariu de referința (baza salarială pentru calculul sporurilor de secție).

În ceea ce privește limitarea timpului de lucru, se invocă dispozițiile articolului 6 din Directivă, "timpul de lucru mediu săptămânal" (inclusiv orele suplimentare) nu trebuie să depășească 48 de ore pe săptămână. În general, această limită a fost transpusă în mod satisfăcător și multe state membre prevăd de fapt norme de protecție mai stricte.

În concluzie, recurentul apreciază că, dând o aplicare corectă a normelor de drept prin raportare la normele dreptului european în materie, este îndreptățit la plata drepturilor salariate corespunzătoare orelor de muncă lucrate peste norma de muncă de maxim 40 de ore pe săptămână, calculate legal prin raportare la salariul de bază individual și nu la salariul rămas la nivelul grilei din O.G. nr. 17/2008.

Orele de gardă efectuate în afara normei legale de muncă și a programului normal de lucru de la funcția de bază reprezintă ore suplimentare și trebuie plătite ca atare, având în vedere prevederile Codului Muncii și legislația UE în domeniu, respectiv Directiva 2003/88/EC, depășindu-se astfel cadrul juridic creat de OMS 870/2004. În acest sens sunt unități sanitare care acordă drepturile salariale medicilor interpretând corect cadrul legal.

Prin întâmpinarea depusă la 25 ianuarie 2019, intimatul-pârât Spitalul Județean de Urgență Ploiești a invocat excepția inadmisibilității recursului având în vedere că recursul a fost exercitat împotriva unei hotărâri definitive, precum și excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 14 martie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 25 martie 2017, părțile depunând puncte de vedere.

La termenul din 10 octombrie 2019, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să respingă calea extraordinară de atac ca inadmisibilă, în considerarea următoarelor:

Prezentul recurs are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care instanța de apel a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 797 din 2 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă.

Decizia ce formează obiectul prezentului recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea atacată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. se prevede că "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflicte de muncă și asigurări sociale…".

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Rezultă că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului și nici recursului și, ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac exercitată împotriva unor asemenea hotărâri.

Prin Legea nr. 76/2012 (art. 73 pct. 18) s-a modificat art. 214 din Legea nr. 62/2011, în sensul că hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului.

Așa fiind, în litigiile de muncă, pentru acțiunile introduse după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., calea de atac este numai apelul. Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. să respingă ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1937 din 2 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1937 din 2 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât SPITALUL JUDEȚEAN DE URGENȚĂ PLOIEȘTI.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2019.