ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3663/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță Prin acțiunea înregistrată la 13 august 2007, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor - U.C.M.R. - A.D.A. a chemat în judecată pârâta Fundația A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata remunerației datorate, reprezentând drepturi patrimoniale ale titularilor de drepturi de autor pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în cadrul spectacolului „A. Festival 2007”, desfășurat în perioada 15-17 iunie 2007 în Orașul Sibiu, în procent de 8,5%, plus TVA, din veniturile obținute din vânzarea de bilete, programe, materiale promoționale, consumații etc., conform prevederilor Metodologiei publicate prin decizia O.R.D.A.

nr. 356/2006 publicată în M. Of. Partea I nr. 857/19.10.2007 și prevederilor autorizației neexclusive a utilizării operelor în scop lucrativ din 15 iunie 2007; să o oblige pe pârâtă la plata penalităților, reprezentând 0,2%/zi de întârziere, aferente fiecărei remunerații neachitate la termen, începând cu data de 20 iunie 2007 și până la plata efectivă, conform art. 13, titlul II din Metodologie; să o oblige pe pârâtă la plata penalităților în sumă de 50.000 RON, conform art. 12 din autorizația neexclusivă din 15 iunie 2007; să o oblige pe pârâtă să comunice reclamantei, conform art. 15, Titlul II al Metodologiei, prin decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 și, respectiv, art. 10 din autorizația neexclusivă un raport semnat și ștampilat de reprezentanții legali, cuprinzând denumirea și data festivalului, adresa locației, denumirea, autorii și durata operelor muzicale utilizate și baza de calcul a remunerației; cu cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1008 din 11 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 125.014,07 RON, cu titlul de remunerații, în procent de 8,5%, pentru drepturile de autor cuvenite pentru utilizarea operelor muzicale în cadrul spectacolelor organizate de pârâtă în perioada 15-17 iunie 2007 la Sibiu, precum și la plata către reclamantă a sumei de 88.093,20 RON, cu titlul de penalități de întârziere, calculate până la 4 iunie 2008, a respins ca neîntemeiat al treilea capăt de cerere, a obligat-o pe pârâtă să comunice reclamantei informațiile solicitate conform ultimului capăt de cerere, precum și la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.919,30 RON.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Utilizarea operelor muzicale și audiovizuale sub forma comunicării publice, direct sau indirect, prin orice mijloace, inclusiv în cadrul spectacolelor cu public, dă naștere la drepturi exclusive ale autorilor de opere, conform art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 modificată. Remunerațiile cuvenite pentru exploatarea operelor muzicale prin comunicare publică în această formă se colectează de către reclamanta din cauză, numită de O.R.D.A. ca organism de gestiune colectivă unic colector, conform deciziei nr. 365/2006. Pârâta face parte din categoria utilizatorilor obligați la plata remunerației de 8,5%, stabilită prin Metodologia privind stabilirea remunerațiilor cuvenite autorilor de muzică pentru comunicarea operelor, întrucât a comunicat în cadrul spectacolului organizat la Sibiu în perioada 15-17 iunie 2007, A. Festival, opere muzicale aflate în repertoriul U.C.M.R.

- A.D.A., cu care a încheiat autorizația neexclusivă - licență pentru opere muzicale din 15 iunie 2007, achitând în temeiul acesteia suma de 9678,28 RON la data de 20 august 2007, considerată insuficientă de reclamantă și nereprezentând remunerațiile integrale datorate autorilor de opere muzicale, în cuantum de 8,5% din veniturile realizate de pârâtă din spectacolul menționat și nici penalitățile de întârziere raportat la remunerațiile datorate. Tribunalul și-a însușit concluziile din suplimentul la raportul de expertiză efectuat în cauză, reținând că suma totală datorată de pârâtă în perioada 23 iunie 2007 - 4 iunie 2008, avută în vedere de expertiză, este de 134.692,35 RON, pârâta achitând din acest total suma de 9.678,28 RON; pârâta trebuie, așadar, să plătească reclamantei U.C.M.R.

- A.D.A. diferența obținută, respectiv suma de 125.014,07 RON, cu titlul de remunerații. Pârâta mai datorează reclamantei și plata sumei de 88.093,20 RON, cu titlul de penalități de întârziere, calculate conform expertizei până la 4 iunie 2008. Este neîntemeiat capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata penalităților în sumă de 50.000 RON, potrivit pct. 12 din autorizația neexclusivă a utilizării muzicii în scop lucrativ semnată de părți, având în vedere că această clauză a fost înlăturată din contract, așa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 8 din dosar. În temeiul dispozițiilor art. V din licența neexclusivă semnată de pârâtă și conform prevederilor Metodologiei publicate prin decizia O.R.D.A.

nr. 365/2006, pârâta este datoare să comunice reclamantei informațiile solicitate cu privire la operele muzicale comunicate în cadrul spectacolului A. Festival. Judecata în apel Prin decizia civilă nr. 122A din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, împotriva sentinței și a obligat-o, totodată, la plata sumei de 4.760 RON, cheltuieli de judecată către intimata reclamantă. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Pentru argumente ce țin de acuratețea raționamentului care va urma în privința de celorlalte motive de apel, se impune a fi analizată cu precădere critica legată de aplicabilitatea sau nu în speță a prevederilor Titlului II din decizia O.R.D.A.

nr. 365 din 10 octombrie 2006, privind publicarea în M. Of. al României, Partea I, a Protocolului având drept obiect Metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale.

Art. 1 din Titlul II - Comunicarea publică a operelor muzicale în scop lucrativ din Metodologia amintită prevede: „Prin utilizare, în sensul prezentului titlu, se înțelege comunicarea publică a operelor muzicale în scop lucrativ făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al unei familii și al cunoștințelor acesteia, prin interpretarea directă de către artiști sau prin orice alt mijloc tehnic, prin fir ori fără fir, prin care de muzica este prezentată în sine sau însoțește alte acțiuni, cum ar fi dansul, spectacolul de circ, sportul etc., în spații închise sau deschise, în care publicul plătește bilete de acces și/sau consumații ori în care au loc acțiuni promoționale, publicitare, demonstrative și altele asemenea”.

Din acest text rezultă că una dintre cerințele necesar a fi îndeplinite pentru a se considera că este vorba despre comunicare publică a operei muzicale în scop lucrativ este ca utilizarea să se facă într-un loc deschis publicului, prin interpretarea directă de către artiști sau prin orice alt mijloc tehnic, prin fir sau fără fir. Prin urmare, având în vedere că în lege nu este cuprinsă o definiție a noțiunii de artist, de vreme ce artistul poate fi sau nu autorul operei muzicale interpretate, Curtea reține că legea nu distinge între artistul interpret autor și artistul care interpretează opera ce aparține altui subiect de drept și, în aceste condiții, nu se justifică înlăturarea aplicării dispozițiilor amintite doar pe considerentul că nu se prevede expres interpretarea de către autor, această modalitate de comunicare a operei fiind inclusă în ipoteza reglementată de Titlul II citat.

Stabilit fiind că raportul juridic dedus judecății este reglementat și de Metodologia amintită, Curtea notează că, prin art. 3 din Titlul II citat, se instituie obligația pentru utilizator - orice persoană fizică sau juridică autorizată care organizează activități de natura celor enumerate la art. 1, enunțat mai sus - de a obține din partea organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale, cu cel puțin 5 zile înaintea oricărei utilizări prin comunicare publică a operelor muzicale (spectacol, concert etc.), autorizația prin licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale și de a plăti remunerațiile stabilite potrivit tabelelor cuprinse în prezentul titlu.

Decizia stabilește și cuantumul remunerațiilor - tabelul menționat cuprinzând remunerația procentuală pe zi sau pe spectacol, raportat la o bază de calcul, în cazul concertelor rock, pop sau alte asemenea procentul fiind de 8,5%, astfel că această remunerație nu poate face obiectul convenției dintre utilizator și organismul de gestiune colectivă decât, cel mult, în sensul stabilirii unui procent superior, câtă vreme decizia vorbește despre remunerații minime. Din acest punct de vedere Curtea observă că autorizația de licență neexclusivă nu are valoarea unui contract, astfel cum în mod greșit susține apelanta-pârâtă, ci scopul încheierii sale este tocmai autorizarea utilizatorului să desfășoare activitatea care presupune comunicarea publică a operelor muzicale și stabilirea remunerației ce va fi datorată de utilizator.

În consecință, chiar dacă prin autorizația inițială a fost stabilită o sumă cu titlu de remunerație datorată de utilizator, în speță pârâta, aceasta nu leagă părțile ca un contract. Dimpotrivă, de vreme ce baza de calcul la care se aplică procentul stabilit prin decizia O.R.D.A. se poate dovedi ulterior a fi mai mare, suma finală datorată cu titlu de remunerație poate fi diferită de cea stabilită inițial pe baza datelor cunoscute la momentul eliberării autorizației în discuție. Nefondată este și critica în sensul că interpretarea operelor muzicale de către înșiși autorii lor exclude dreptul intimatei reclamante, în calitate de organism de gestiune colectivă, de a încasa remunerații pentru această comunicare.

Este adevărat că, potrivit art. 123 din Legea nr. 8/1996 modificată, titularii drepturilor de autor își pot exercita drepturile recunoscute de lege în mod individual sau pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condițiile legii, iar drepturile de autor nu pot fi cesionate de către titulari către aceste organisme. Apelanta omite însă a observa că textele următoare ale capitolului 1 din Titlul III al legii, respectiv art. 123 1 și art. 123 2 din lege stabilesc cazurile în care gestiunea colectivă este obligatorie sau facultativă, iar dreptul de comunicare publică a operelor muzicale - ce face obiectul cauzei de față - este prevăzut de art. 123 1 alin. (1) lit. e) ca fiind supus gestiunii colective obligatorii, alineatul al doilea al textului prevăzând că, în situațiile enumerate de alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii care nu le-au acordat mandat.

Prin urmare, pentru speța de față legea derogă de la principiile de drept comun în materia mandatului, expuse pe larg de pârâtă, stabilind caracterul obligatoriu al gestiunii exercitate de reclamantă potrivit autorizării sale de către O.R.D.A., iar împrejurarea că autorii au fost și interpreții propriilor opere muzicale nu exclude dreptul intimatei de a încasa remunerația cuvenită potrivit legii. Sub acest aspect în apel a fost administrată de către pârâtă proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar mai multe declarații date de autorii interpreți în discuție, care au declarat că înțeleg să își exercite în nume propriu drepturile de autor, cu excluderea oricărui drept al reclamantei în calitate de organism de gestiune colectivă.

Totodată, au fost depuse la dosar în apel mai multe contracte încheiate între aceasta și formațiile care au participat la concertul organizat la Sibiu de apelantă, însă din conținutul majorității acestor contracte nu se poate deduce că remunerația stabilită și achitată conform dovezilor aflate la dosar privește și dreptul de autor, nu numai prestația artistică în cadrul concertului desfășurat, având în vedere cumularea calităților de autori și interpreți a acestor persoane. Dimpotrivă, majoritatea contractelor au ca obiect susținerea unui concert și prestația artistică, astfel că, în lipsă de stipulație contrară, nu se poate prezuma că remunerația acoperă și exercitarea dreptului de autor.

De altfel, declarațiile, la fel ca și contractele, fiind înscrisuri sub semnătură privată fără dată certă anterioară depunerii lor la prezentul dosar, nu sunt opozabile părții adverse și nu sunt apte a dovedi care a fost voința părților la momentul încheierii contractelor, în vederea desfășurării festivalului. Oricum, aceste înscrisuri nu pot duce la o altă concluzie cu privire la dreptul de a pretinde și încasa remunerația al intimatei reclamante, deoarece legea stabilește cu caracter imperativ obligativitatea gestiunii colective, astfel că autorii nu sunt în măsură să își valorifice drepturile în mod direct, iar voința lor nu este hotărâtoare pentru regimul juridic al remunerațiilor cuvenite în urma exercitării drepturilor de autor astfel protejate.

În privința motivului de apel legat de compunerea bazei de calcul la care se aplică procentul de 8,5% cuvenit pentru comunicarea publică în discuție, se reține că pârâta a contestat includerea în această bază de calcul a sumei primite de ea în temeiul contractului de finanțare din 26 februarie 2007, încheiat cu Primăria Municipiului Sibiu, în cuantum de 754.000 RON.

În speță sunt incidente dispozițiile art. 131 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 modificată, care prevăd: „Organismele de gestiune colectivă pot solicita de la aceeași categorie de utilizatori remunerații forfetare sau procentuale, raportate la veniturile obținute de utilizatori din activitatea în cadrul căreia se utilizează repertoriul, cum ar fi: radiodifuzare, retransmitere prin cablu sau comunicare publică, ținând cont de practica europeană privind rezultatele negocierilor dintre utilizatori și organismele de gestiune colectivă.” Așadar, legea stabilește în mod generic compunerea bazei de calcul la care se va raporta remunerația pentru utilizarea operei muzicale, referindu-se la veniturile obținute de utilizator din activitate.

Din cuprinsul contractului de finanțare amintit reiese că suma de 754.000 RON a fost alocată în vederea realizării de către pârâtă a proiectului cultural A. Festival 2007, realizare la care pârâta s-a obligat prin art. 2 alin. (2) din contract, iar la art. 22 s-a prevăzut că utilizarea alocației bugetare în alt scop decât cel prevăzut în contract se sancționează, între altele, cu plata de daune interese cuprinzând contravaloarea contractului și beneficiul nerealizat. Prin urmare, suma în discuție a fost primită de pârâtă în considerarea exclusivă și cu condiția imperativă a organizării festivalului, astfel că face parte din veniturile obținute de aceasta din activitatea în cadrul căreia a utilizat operele muzicale ce fac obiectul protecției.

Caracterul nerambursabil al sumei primite prin contractul de finanțare nu este relevant pentru problema analizată, deoarece se discută compunere bazei de calcul pentru stabilirea unei remunerații și nu însăși plata remunerației din acest venit. Pe de altă parte, art. 6 din Titlul II al Metodologiei prevede: „Baza de calcul a remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz: a) veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații etc.; b) bugetul de cheltuieli, în cazul în care nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale, consumații etc.” Din interpretarea per a contrario a acestei dispoziții Curtea a reținut că, în cazul în care se obțin sume din vânzarea de bilete, din publicitate programe, materiale promoționale, consumații etc., baza de calcul este reprezentată de aceste venituri și numai în caz contrar se are în vedere bugetul de cheltuieli.

Se poate observa cu ușurință că enumerarea din art. 6 lit. a) este una exemplificativă și nu limitativă, deoarece se finalizează cu particula „etc.”, care permite concluzia că sunt avute în vedere orice venituri obținute de utilizator la organizarea spectacolului și nu doar cele rezultate din vânzarea de bilete, publicitate și consumații, deci și venitul obținut din încheierea contractului. Prin concluziile scrise apelanta-pârâtă a susținut că Tribunalul a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a inclus în baza de calcul și suma primită cu titlu de finanțare nerambursabilă, deoarece prin acțiunea introductivă nu a fost menționată această sumă în baza de calcul. Pe de o parte, Curtea notează că această critică nu a fost formulată în condițiile art. 287 C. proc.

civ., astfel că nu putea fi invocată direct în concluziile scrise, depuse după încheierea dezbaterilor în apel. Pe de altă parte, se reține și caracterul nefondat al acestei critici, deoarece intimata-reclamantă nu avea, la momentul formulării acțiunii, cunoștință despre nivelul veniturilor obținute de apelanta pârâtă din activitatea desfășurată, deoarece aceasta nu și-a îndeplinit obligația de a comunica reclamantei raportul cuprinzând baza de calcul a remunerației, iar cuantumul concret al remunerației a fost stabilit numai la momentul efectuării expertizei contabile, când pârâta a prezentat documentația contabilă necesară stabilirii bazei de calcul.

În consecință, raportându-se la textul din Metodologie referitor la baza de calcul, reclamanta a învestit instanța cu cererea sa de plată a remunerației, urmând ca suma exactă să fie stabilită prin expertiză și acordarea sumei calculate de expert, pe care reclamanta a solicitat-o cu ocazia dezbaterilor, nu reprezintă plus petita, cum a susținut apelanta. De asemenea, nu poate fi primită nici critica exprimată prin concluziile scrise cu privire la admiterea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la comunicarea raportului, deoarece acest petit nu a fost criticat nicicând pe parcursul judecării apelului, motivul fiind ridicat după închiderea dezbaterilor. Judecata în recurs Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive: 1. Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, în sensul art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că, analizând cererea de chemare în judecată, instanța de fond nu a apreciat în mod corect cererea de chemare în judecată depusă de către U.C.M.R. - A.D.A. Astfel, reclamanta a învestit instanța cu o cerere prin care solicita să se constate că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a remunerației, așa cum aceasta se stipulase în cuprinsul autorizației-licența și să o oblige să procedeze în consecință, respectiv la plata sumei din acest înscris, guvernat în cele din urma de art. 969 C. civ. Instanța de fond urma să o oblige, așadar, pe pârâtă în cazul în care constata temeinicia cererii U.C.M.R. - A.D.A. la plata sumei menționate în autorizația-licență, respectiv a sumei de 9.678.78 RON, numai că pârâta și-a îndeplinit obligația întocmai.

În situația în care instanța sesiza neconcordanțe între anumite acte depuse la dosar ar fi trebuit să compare aceste scripte. Or, instanța de fond a acordat reclamantei ceea ce aceasta nu a cerut, căci aceasta nu putea cere decât ceea ce stipulase. 2. Instanța a interpretat actul juridic dedus judecății, schimbând astfel înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că, fiind de bună-credință, în cuprinsul probatoriului produs în fața instanței de fond, a depus toate înscrisurile, chiar și pe cele emise de reclamantă. Achiesând la mențiunile din cadrul raportului de expertiză, instanța de fond a lărgit cadrul procesual cu care a fost învestită, extinzând dincolo de cadrul legal al deciziei nr. 265/2006 baza de calcul ce a reprezentat fundamentul determinării sumei de plată.

3. Hotărârea pronunțată este netemeinică și dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că, dacă asupra cuantumului procentului aplicat nu au existat obiecțiuni, asupra bazei de calcul se poate spune ca există nuanțe de interpretare. Potrivit unei interpretări proprii, dar eronate, reclamanta susține ca acest procent trebuie aplicat veniturilor totale, ceea ce este incorect. În decizia O.R.D.A.

nr. 365/2006, la pct. 6 se prevede că: Baza de calcul a remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz: - veniturile obținute din vânzarea de bilele, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații etc.; - bugetul de cheltuieli în cazul în care nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale, consumații etc. Referindu-se la baza de calcul reglementată la lit. a), recurenta arată că se impun două concluzii, și anume: - veniturile care formează baza de calcul sunt prevăzute limitativ; niciun fel de alt venit nu mai poate fi luat în calcul, nicio altă încasare ori provizionare. - baza de calcul este reprezentată de veniturile din vânzare. Așadar, numai aceste venituri pot face obiectul bazei de calcul.

Niciun fel de alt venit nu poate fi inclus în această bază de calcul. Vânzarea prin definiție este reprezentată de trecerea dintr-o proprietate unei/unor persoane în proprietatea altei/altor persoane a unui bun ori unui drept. După cum se știe veniturile nu sunt limitate la vânzarea de bunuri, servicii sau drepturi. Potrivit normelor fiscale și comerciale veniturile pot fi compuse și din alte tipuri de operații financiare, pe lângă vânzare. Veniturile din vânzări se evidențiază în mod separat și distinct în contabilitate. Așadar, toate aceste argumente ne conduc către susținerea ca pct. 6 al deciziei nr. 365/2006 are în vedere exclusiv veniturile obținute din vânzări.

Mai mult decât atât, spre exemplificare, art. 6 ne oferă și un reper în determinarea acestor tipuri de vânzări, în sensul că pot privi: bilele, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații etc. Toate aceste exemple privesc exclusiv vânzarea de bunuri (biletele) - ca titluri purtătoare de drepturi și obligații, materiale promoționale și consumații ori servicii ce pot fi legate în mod direct și indisolubil de respectivul eveniment. Fondurile destinate finanțărilor nerambursabile au un alt regim juridic însă. Ele nu pot face obiectul vreunei înstrăinări cu orice titlu, cu atât mai puțin unui act de vânzare. Situația că instanța de apel a reținut ca particula „etc.” poate fi de natură a extinde noțiunea de venituri din vânzări și altor tipuri de venituri este total eronată și nu reprezintă decât o interpretare vădit nefondată a textului legal.

În acest caz se poate aplica principiul potrivit căruia „nimeni nu poate da ceea ce nu are”. Potrivit interpretării instanței de apel ar reieși că fondurile obținute printr-o finanțare nerambursabilă pot fi înstrăinate de către pârâtă după bunul plac, în schimbul acestei înstrăinări urmând a se obține bunuri ori servicii cuantificabile în bani, ce pot face obiectul unei vânzări. Mai mult, interpretând prin analogie același text legal prin raportare la o altă activitate a reclamantei, aceea de radiodifuzare, reglementată de decizia nr. 170/2007, se constată că în cazul acesteia baza de calcul este reprezentată de veniturile obținute de fiecare utilizator din activitatea de radiodifuzare a repertoriului de opere muzicale.

Veniturile sunt constituite din totalitatea surselor financiare care susțin activitatea de radiodifuzare (abonamente, sponsorizări, alocații bugetare, închirieri spațiu emisiune, autorizații de recepție, alte contribuții financiare etc. ori venituri provenite din asocieri sau alte activități corelate cu cea de radiodifuzare), fără a fi luate în considerare taxele aferente (TVA etc.) ori alte deduceri fiscale stabilite prin lege. Prevăzând că se iau în considerare toate sursele de finanțare, în acest caz O.R.D.A. a avut în vedere o bază de calcul mai largă decât în cazul comunicării publice a operelor muzicale. În concluzie, în cazul pârâtei extinderea noțiunii de venituri din vânzări la venituri totale obținute din surse de finanțare este în afara cadrului legal și este obținută printr-o aplicare greșită a legii.

Recurenta solicită desființarea în totalitate a deciziei, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Intimata U.C.M.R. - A.D.A. nu a depus la dosar întâmpinare, dar prin concluziile orale și scrise formulate în cauză a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei Curții de apel. În baza art. 305 C. proc. civ., părțile au suplimentat proba cu înscrisuri noi. Analizând decizia, prisma și în limitele criticilor formulate Înalta Curte constată că parte din critici sunt fondate, ceea ce va atrage admiterea recursului. 1. Dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece obiectul recursului îl reprezintă decizia instanței de apel, iar prin decizia atacată în speță instanța de apel nu a făcut decât să mențină sentința primei instanțe.

Așadar, nu a acordat ea însăși nimic pentru a se putea pretinde că, nesocotind limitele învestirii, ar fi acordat mai mult decât s-a cerut. De fapt, recurenta se referă în mod greșit la hotărârea primei instanțe, pe care putea să o critice pentru plus petita în apel. Or, după cum a reținut instanța sesizată cu judecata apelului, pârâta nu a formulat în termenul de motivare a apelului o atare critică, ci a adus-o în discuție abia după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise. În fine, dacă pârâta este nemulțumită de modul în care Curtea de apel a respins această critică, trebuia să formuleze un motiv de recurs prin care să critice decizia, și nu să reia nemulțumirea deja expusă cu privire la sentință.

2. Și cea de-a doua critică este impropriu încadrată în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin confuzia pe care o face recurentul între „actul juridic dedus judecății” și calea de atac exercitată împotriva sentinței, sentință care face obiectul judecății în apel, dar care nu este asimilată unui act juridic a cărui natură ori al cărui înțeles să poată fi denaturate, așa cum prevede art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În realitate, critica vizează același aspect al depășirii limitelor învestirii și tot de către prima instanță și nu poate fi primită pentru considerentele anterior arătate. 3. Motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 este fondat, suma la plata căreia a fost obligată pârâta cu titlul de remunerații fiind determinată printr-o greșită interpretare și aplicare a art. 6 din Metodologia publicată prin decizia O.R.D.A.

nr. 356/2006. În primul rând, cu privire la temeiul juridic al acțiunii de față, Înalta Curte constată următoarele: Acțiunea reclamantei a fost declanșată în temeiul art. 123 1 din Legea nr. 8/1996, care instituie o gestiune colectivă obligatorie a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale. În cadrul acestei gestiuni, una din obligațiile organismului de gestiune colectivă este aceea de a colecta sumele de bani datorate de utilizatori, obligație prevăzută în art. 130 alin. (1) lit. e) din lege.

Drepturile care se cuvin autorilor fac obiectul unei Metodologii care se negociază între organismul de gestiune colectivă și utilizatori, în temeiul art. 130 alin. (1) lit. a) și art. 131 1 . În ceea ce privește baza de calcul a remunerațiilor, alin. (2) al art. 131 1 prevede criterii vagi de determinare a acesteia, referindu-se la „remunerații forfetare sau procentuale, raportate la veniturile obținute de utilizatori din activitatea în cadrul căreia se utilizează repertoriul, cum ar fi: radiodifuzare, retransmitere prin cablu sau comunicare publică, ținând cont de practica europeană privind rezultatele negocierilor dintre utilizatori și organismele de gestiune colectivă”. La data când a avut loc activitatea pretins generatoare de drepturi de autor, respectiv festivalul A. - 2007, fusese adoptată și era în vigoare Metodologia publicată prin decizia O.R.D.A.

nr. 356/2006. Deși între timp a fost adoptată hotărârea arbitrală din 12 aprilie 2010, având ca obiect forma finală a Metodologiei privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, precum și decizia O.R.D.A. nr. 189/2010 de publicare în M. Of. a hotărârii arbitrale - depuse la dosar în copie – aceste ultime hotărâri nu produc efecte în speță, neputând fi aplicate retroactiv. În ceea ce privește art. 6 din Titlul II al Metodologiei aprobate prin decizia O.R.D.A.

nr. 365/2006, avută în vedere atât de Tribunal, cât și de Curtea de apel, acest text prevede că baza de calcul a remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz: a) veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații etc.; b) bugetul de cheltuieli, în cazul în care nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale, consumații etc.” În speță nu s-a contestat aplicabilitatea art. 6 lit. a), respectiv împrejurarea că evenimentul în care au fost comunicate public opere muzicale a fost producător de venituri și nici caracterul subsidiar al criteriului prevăzut la lit. b). Este adevărat că enumerarea de la lit. a) nu poate fi considerată limitativă, așa cum corect a reținut Curtea de apel, din moment ce după menționarea câtorva elemente apare particula „etc.”, care înseamnă „și altele”.

Dar, aceste „altele” trebuie să poată fi încadrate în aceeași categorie, adică cea veniturilor obținute din evenimentul - concert, spectacol etc. - în care se comunică public operele muzicale protejate, așa cum se încadrează vânzarea biletelor, vânzarea de publicitate, vânzarea de materiale promoționale, vânzarea de consumații. Chiar dacă nu s-ar limita la acte de vânzare, așa cum susține pârâta și cum a interpretat Curtea de apel - actele care s-ar putea lua în considerare ar trebui să fie producătoare de venituri pentru utilizatorul muzicii comunicate public.

Or, în speță, s-a cerut de către reclamantă introducerea în baza de calcul - pe lângă veniturile obținute din vânzarea de bilete pentru spectacol în valoare de 577.610 RON - și a sumei de 754 000 RON, primită de către pârâtă de la Casa de Cultură a Municipiului Sibiu, în baza unui contract de finanțare nerambursabilă, în vederea realizării programului/proiectului cultural A. Festival 2007. Or, suma primită cu acest titlu nu poate fi încadrată în categoria veniturilor obținute ca urmare a organizării spectacolului – așa cum sunt toate cele enumerate exemplificativ în art. 6 lit. a) - ci a celor obținute în vederea realizării acestuia.

În contract se prevede expres că suma de 754.000 RON se alocă, în vederea realizării festivalului - art. 2 alin. (1), că urmează a fi cheltuită numai în acest scop - art. 10 alin. (1) lit. b) și că suma rămasă necheltuită se restituie - art. 3 alin. (6). Suma de bani primită anticipat ca sursă de finanțare ar putea fi încadrată în categoria celor pe baza cărora s-ar putea determina - în lipsa unor venituri, ceea ce nu este cazul în speță - bugetul de cheltuieli, la care se referă lit. b) a art. 6 din Metodologie.

De asemenea, trebuie remarcat că suma de bani a fost alocată pârâtei pentru realizarea unui întreg program cultural, care, pe lângă concerte, urma a mai include și expoziții de artă vizuală, întâlniri, conferințe, și work-shop-uri ținute de artiștii invitați - așa cum s-a prevăzut în anexa 1 la contract – și nu exclusiv pentru organizarea concertelor în care s-au comunicat public opere muzicale din portofoliul reclamantei, pentru ca aceasta să poată pretinde aplicarea procentului de 8,5% la întreaga sumă. În orice caz, dată fiind reglementarea art. 6 lit. a) din Metodologia în vigoare la data comunicării publice a operelor, astfel cum a rezultat din negocierea părților implicate, extinderea enumerării exemplificative din textul menționat la orice categorie de venituri, fie acestea obținute ca urmare a organizării evenimentului sau anticipat, în vederea organizării lui, nu are suport.

Interpretarea dată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 271 din 2 noiembrie 2007, prin care s-a modificat hotărârea arbitrală din 12 aprilie 2007 - invocată constant de reclamantă în combaterea apelului și a recursului - privește, printre altele, baza de calcul în raport de care se stabilesc remunerațiile cuvenite autorilor de opere muzicale dintr-un alt tip de utilizare a operelor, respectiv din activitatea de radiodifuzare a acestora. Or, această bază de calcul a fost stabilită printr-o altă Metodologie, care la pct. 3 conținea referirea atotcuprinzătoare la „totalitatea surselor financiare care susțin activitatea de radiodifuzare”, iar interpretarea dată de instanță art. 131 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 a fost în sensul că veniturile la care se referă textul legii trebuie să includă „orice venit obținut de utilizatori (...) ca urmare a activității de radiodifuzare”.

În raport de aceste constatări, nu numai că în speță nu se pot aplica prevederile unei alte Metodologii decât cea care vizează exclusiv comunicarea publică a operelor muzicale, dar nici interpretarea prin analogie nu este posibilă, așa cum corect a remarcat recurenta. Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 și 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica decizia curții de apel. Acțiunea reclamantei este fondată în limita sumei stabilită prin raportul de expertiză inițial întocmit, în condițiile în care nici procentul aplicabil și nici suma obținută din vânzarea biletelor nu sunt contestate. Această sumă a fost recalculată printr-un supliment de raport, cu luarea în considerare, în mod nelegal, a sumei provenite din subvenție.

În baza art. 296 C. proc. civ., Înalta Curte va admite apelul declarat de pârâtă, va schimba în parte sentința și o va obliga pe pârâtă la plata sumei de 48.750 RON cu titlul de remunerații rămase neachitate către reclamantă, din suma totală de 58.425,50 care reprezintă 8,5% din 577.610 RON - venituri obținute din spectacole. La această sumă se vor calcula și penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere, pe perioada 23 iunie 2007 - 4 iunie 2008. Aceeași perioadă și același procent au fost avute în vedere de instanțele anterioare atunci când au stabilit în sarcina pârâtei suma de 88.093,20 RON cu titlul de penalități, iar sub aceste aspecte nu s-au formulat critici în recurs. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței, care de asemenea nu au făcut obiect de analiză în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Fundația A. împotriva deciziei nr. 122/A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică decizia în sensul că: Admite apelul declarat de pârâta Fundația A. împotriva sentinței nr. 1008 din 11 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în parte sentința tribunalului, în sensul că: Obligă pe pârâta Fundația A. la plata sumei de 48.750 RON, cu titlu de remunerație și la 0,2% penalități/zi de întârziere, pe perioada 23 iunie 2007 până la 4 iunie 2008. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2010.