ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3663/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3663/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Judecata în primă instanță

Prin acțiunea înregistrată

la 13 august 2007, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România

- Asociația pentru Drepturi de Autor - U.C.M.R. - A.D.A. a chemat în judecată pârâta

Fundația A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige

pe pârâtă la plata remunerației datorate, reprezentând drepturi patrimoniale ale

titularilor de drepturi de autor pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare

publică în cadrul spectacolului „A. Festival 2007”, desfășurat în perioada 15-17

iunie 2007 în Orașul Sibiu, în procent de 8,5%, plus TVA, din veniturile obținute

din vânzarea de bilete, programe, materiale promoționale, consumații etc., conform

prevederilor Metodologiei publicate prin decizia O.R.D.A. nr. 356/2006 publicată

în M. Of. Partea I nr. 857/19.10.2007 și prevederilor autorizației neexclusive a

utilizării operelor în scop lucrativ din 15 iunie 2007; să o oblige pe pârâtă la

plata penalităților, reprezentând 0,2%/zi de întârziere, aferente fiecărei remunerații

neachitate la termen, începând cu data de 20 iunie 2007 și până la plata efectivă,

conform art. 13, titlul II din Metodologie; să o oblige pe pârâtă la plata penalităților

în sumă de 50.000 RON, conform art. 12 din autorizația neexclusivă din 15 iunie

2007; să o oblige pe pârâtă să comunice reclamantei, conform art. 15, Titlul II

al Metodologiei, prin decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 și, respectiv, art. 10 din autorizația

neexclusivă un raport semnat și ștampilat de reprezentanții legali, cuprinzând denumirea

și data festivalului, adresa locației, denumirea, autorii și durata operelor muzicale

utilizate și baza de calcul a remunerației; cu cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1008 din 11 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în

parte acțiunea, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de

125.014,07 RON, cu titlul de remunerații, în procent de 8,5%, pentru drepturile

de autor cuvenite pentru utilizarea operelor muzicale în cadrul spectacolelor organizate

de pârâtă în perioada 15-17 iunie 2007 la Sibiu, precum și la plata către reclamantă

a sumei de 88.093,20 RON, cu titlul de penalități de întârziere, calculate până

la 4 iunie 2008, a respins ca neîntemeiat al treilea capăt de cerere, a obligat-o

pe pârâtă să comunice reclamantei informațiile solicitate conform ultimului capăt

de cerere, precum și la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă

de 2.919,30 RON.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Utilizarea operelor muzicale

și audiovizuale sub forma comunicării publice, direct sau indirect, prin orice mijloace,

inclusiv în cadrul spectacolelor cu public, dă naștere la drepturi exclusive ale

autorilor de opere, conform art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 modificată.

Remunerațiile cuvenite

pentru exploatarea operelor muzicale prin comunicare publică în această formă se

colectează de către reclamanta din cauză, numită de O.R.D.A. ca organism de gestiune

colectivă unic colector, conform deciziei nr. 365/2006.

Pârâta face parte din

categoria utilizatorilor obligați la plata remunerației de 8,5%, stabilită prin

Metodologia privind stabilirea remunerațiilor cuvenite autorilor de muzică pentru

comunicarea operelor, întrucât a comunicat în cadrul spectacolului organizat la

Sibiu în perioada 15-17 iunie 2007, A. Festival, opere muzicale aflate în repertoriul

U.C.M.R. - A.D.A., cu care a încheiat autorizația neexclusivă - licență pentru opere

muzicale din 15 iunie 2007, achitând în temeiul acesteia suma de 9678,28 RON la

data de 20 august 2007, considerată insuficientă de reclamantă și nereprezentând

remunerațiile integrale datorate autorilor de opere muzicale, în cuantum de 8,5%

din veniturile realizate de pârâtă din spectacolul menționat și nici penalitățile

de întârziere raportat la remunerațiile datorate.

Tribunalul și-a însușit

concluziile din suplimentul la raportul de expertiză efectuat în cauză, reținând

că suma totală datorată de pârâtă în perioada 23 iunie 2007 - 4 iunie 2008, avută

în vedere de expertiză, este de 134.692,35 RON, pârâta achitând din acest total

suma de 9.678,28 RON; pârâta trebuie, așadar, să plătească reclamantei U.C.M.R.

- A.D.A. diferența obținută, respectiv suma de 125.014,07 RON, cu titlul de remunerații.

Pârâta mai datorează reclamantei

și plata sumei de 88.093,20 RON, cu titlul de penalități de întârziere, calculate

conform expertizei până la 4 iunie 2008.

Este neîntemeiat capătul

de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata penalităților în sumă

de 50.000 RON, potrivit pct. 12 din autorizația neexclusivă a utilizării muzicii

în scop lucrativ semnată de părți, având în vedere că această clauză a fost înlăturată

din contract, așa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 8 din dosar.

În temeiul dispozițiilor

art. V din licența neexclusivă semnată de pârâtă și conform prevederilor Metodologiei

publicate prin decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, pârâta este datoare să comunice reclamantei

informațiile solicitate cu privire la operele muzicale comunicate în cadrul spectacolului

A. Festival.

Judecata în apel

Prin decizia civilă

nr. 122A din 11 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de

pârâtă, împotriva sentinței și a obligat-o, totodată, la plata sumei de 4.760 RON,

cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Pentru argumente ce țin

de acuratețea raționamentului care va urma în privința de celorlalte motive de apel,

se impune a fi analizată cu precădere critica legată de aplicabilitatea sau nu în

speță a prevederilor Titlului II din decizia O.R.D.A. nr. 365 din 10 octombrie 2006,

privind publicarea în M. Of. al României, Partea I, a Protocolului având drept obiect

Metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile

reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale.

Art. 1 din Titlul II -

Comunicarea publică a operelor muzicale în scop lucrativ din Metodologia amintită

prevede:

„Prin utilizare, în sensul

prezentului titlu, se înțelege comunicarea publică a operelor muzicale în scop lucrativ

făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr

de persoane care depășește cercul normal al unei familii și al cunoștințelor acesteia,

prin interpretarea directă de către artiști sau prin orice alt mijloc tehnic, prin

fir ori fără fir, prin care de muzica este prezentată în sine sau însoțește alte

acțiuni, cum ar fi dansul, spectacolul de circ, sportul etc., în spații închise

sau deschise, în care publicul plătește bilete de acces și/sau consumații ori în

care au loc acțiuni promoționale, publicitare, demonstrative și altele asemenea”.

Din acest text rezultă

că una dintre cerințele necesar a fi îndeplinite pentru a se considera că este vorba

despre comunicare publică a operei muzicale în scop lucrativ este ca utilizarea

să se facă într-un loc deschis publicului, prin interpretarea directă de către artiști

sau prin orice alt mijloc tehnic, prin fir sau fără fir.

Prin urmare, având în

vedere că în lege nu este cuprinsă o definiție a noțiunii de artist, de vreme ce

artistul poate fi sau nu autorul operei muzicale interpretate, Curtea reține că

legea nu distinge între artistul interpret autor și artistul care interpretează

opera ce aparține altui subiect de drept și, în aceste condiții, nu se justifică

înlăturarea aplicării dispozițiilor amintite doar pe considerentul că nu se prevede

expres interpretarea de către autor, această modalitate de comunicare a operei fiind

inclusă în ipoteza reglementată de Titlul II citat.

Stabilit fiind că raportul

juridic dedus judecății este reglementat și de Metodologia amintită, Curtea notează

că, prin art. 3 din Titlul II citat, se instituie obligația pentru utilizator -

orice persoană fizică sau juridică autorizată care organizează activități de natura

celor enumerate la art. 1, enunțat mai sus - de a obține din partea organismului

de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale, cu cel puțin 5 zile

înaintea oricărei utilizări prin comunicare publică a operelor muzicale (spectacol,

concert etc.), autorizația prin licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale

și de a plăti remunerațiile stabilite potrivit tabelelor cuprinse în prezentul titlu.

Decizia stabilește și

cuantumul remunerațiilor - tabelul menționat cuprinzând remunerația procentuală

pe zi sau pe spectacol, raportat la o bază de calcul, în cazul concertelor rock,

pop sau alte asemenea procentul fiind de 8,5%, astfel că această remunerație nu

poate face obiectul convenției dintre utilizator și organismul de gestiune colectivă

decât, cel mult, în sensul stabilirii unui procent superior, câtă vreme decizia

vorbește despre remunerații minime.

Din acest punct de vedere

Curtea observă că autorizația de licență neexclusivă nu are valoarea unui contract,

astfel cum în mod greșit susține apelanta-pârâtă, ci scopul încheierii sale este

tocmai autorizarea utilizatorului să desfășoare activitatea care presupune comunicarea

publică a operelor muzicale și stabilirea remunerației ce va fi datorată de utilizator.

În consecință, chiar dacă

prin autorizația inițială a fost stabilită o sumă cu titlu de remunerație datorată

de utilizator, în speță pârâta, aceasta nu leagă părțile ca un contract.

Dimpotrivă, de vreme ce

baza de calcul la care se aplică procentul stabilit prin decizia O.R.D.A. se poate

dovedi ulterior a fi mai mare, suma finală datorată cu titlu de remunerație poate

fi diferită de cea stabilită inițial pe baza datelor cunoscute la momentul eliberării

autorizației în discuție.

Nefondată este și critica

în sensul că interpretarea operelor muzicale de către înșiși autorii lor exclude

dreptul intimatei reclamante, în calitate de organism de gestiune colectivă, de

a încasa remunerații pentru această comunicare.

Este adevărat că, potrivit

art. 123 din Legea nr. 8/1996 modificată, titularii drepturilor de autor își pot

exercita drepturile recunoscute de lege în mod individual sau pe bază de mandat,

prin organismele de gestiune colectivă, în condițiile legii, iar drepturile de autor

nu pot fi cesionate de către titulari către aceste organisme.

Apelanta omite însă a

observa că textele următoare ale capitolului 1 din Titlul III al legii, respectiv

art. 123

1

și art. 123

2

din lege stabilesc cazurile în care

gestiunea colectivă este obligatorie sau facultativă, iar dreptul de comunicare

publică a operelor muzicale - ce face obiectul cauzei de față - este prevăzut de

art. 123

1

alin. (1) lit. e) ca fiind supus gestiunii colective obligatorii,

alineatul al doilea al textului prevăzând că, în situațiile enumerate de alin.

(1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii care nu le-au

acordat mandat.

Prin urmare, pentru speța

de față legea derogă de la principiile de drept comun în materia mandatului, expuse

pe larg de pârâtă, stabilind caracterul obligatoriu al gestiunii exercitate de reclamantă

potrivit autorizării sale de către O.R.D.A., iar împrejurarea că autorii au fost

și interpreții propriilor opere muzicale nu exclude dreptul intimatei de a încasa

remunerația cuvenită potrivit legii.

Sub acest aspect în apel

a fost administrată de către pârâtă proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar mai

multe declarații date de autorii interpreți în discuție, care au declarat că înțeleg

să își exercite în nume propriu drepturile de autor, cu excluderea oricărui drept

al reclamantei în calitate de organism de gestiune colectivă.

Totodată, au fost depuse

la dosar în apel mai multe contracte încheiate între aceasta și formațiile care

au participat la concertul organizat la Sibiu de apelantă, însă din conținutul majorității

acestor contracte nu se poate deduce că remunerația stabilită și achitată conform

dovezilor aflate la dosar privește și dreptul de autor, nu numai prestația artistică

în cadrul concertului desfășurat, având în vedere cumularea calităților de autori

și interpreți a acestor persoane.

Dimpotrivă, majoritatea

contractelor au ca obiect susținerea unui concert și prestația artistică, astfel

că, în lipsă de stipulație contrară, nu se poate prezuma că remunerația acoperă

și exercitarea dreptului de autor.

De altfel, declarațiile,

la fel ca și contractele, fiind înscrisuri sub semnătură privată fără dată certă

anterioară depunerii lor la prezentul dosar, nu sunt opozabile părții adverse și

nu sunt apte a dovedi care a fost voința părților la momentul încheierii contractelor,

în vederea desfășurării festivalului.

Oricum, aceste înscrisuri

nu pot duce la o altă concluzie cu privire la dreptul de a pretinde și încasa remunerația

al intimatei reclamante, deoarece legea stabilește cu caracter imperativ obligativitatea

gestiunii colective, astfel că autorii nu sunt în măsură să își valorifice drepturile

în mod direct, iar voința lor nu este hotărâtoare pentru regimul juridic al remunerațiilor

cuvenite în urma exercitării drepturilor de autor astfel protejate.

În privința motivului

de apel legat de compunerea bazei de calcul la care se aplică procentul de 8,5%

cuvenit pentru comunicarea publică în discuție, se reține că pârâta a contestat

includerea în această bază de calcul a sumei primite de ea în temeiul contractului

de finanțare din 26 februarie 2007, încheiat cu Primăria Municipiului Sibiu, în

cuantum de 754.000 RON.

În speță sunt incidente

dispozițiile art. 131

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 modificată, care

prevăd:

„Organismele de gestiune

colectivă pot solicita de la aceeași categorie de utilizatori remunerații forfetare

sau procentuale, raportate la veniturile obținute de utilizatori din activitatea

în cadrul căreia se utilizează repertoriul, cum ar fi: radiodifuzare, retransmitere

prin cablu sau comunicare publică, ținând cont de practica europeană privind rezultatele

negocierilor dintre utilizatori și organismele de gestiune colectivă.”

Așadar, legea stabilește

în mod generic compunerea bazei de calcul la care se va raporta remunerația pentru

utilizarea operei muzicale, referindu-se la veniturile obținute de utilizator din

activitate.

Din cuprinsul contractului

de finanțare amintit reiese că suma de 754.000 RON a fost alocată în vederea realizării

de către pârâtă a proiectului cultural A. Festival 2007, realizare la care pârâta

s-a obligat prin art. 2 alin. (2) din contract, iar la art. 22 s-a prevăzut că utilizarea

alocației bugetare în alt scop decât cel prevăzut în contract se sancționează, între

altele, cu plata de daune interese cuprinzând contravaloarea contractului și beneficiul

nerealizat.

Prin urmare, suma în discuție

a fost primită de pârâtă în considerarea exclusivă și cu condiția imperativă a organizării

festivalului, astfel că face parte din veniturile obținute de aceasta din activitatea

în cadrul căreia a utilizat operele muzicale ce fac obiectul protecției.

Caracterul nerambursabil

al sumei primite prin contractul de finanțare nu este relevant pentru problema analizată,

deoarece se discută compunere bazei de calcul pentru stabilirea unei remunerații

și nu însăși plata remunerației din acest venit.

Pe de altă parte,

art. 6 din Titlul II al Metodologiei prevede: „Baza de calcul a remunerațiilor procentuale

o reprezintă, după caz: a) veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate,

programe, materiale promoționale, consumații etc.; b) bugetul de cheltuieli, în

cazul în care nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale,

consumații etc.”

Din interpretarea per

a contrario a acestei dispoziții Curtea a reținut că, în cazul în care se obțin

sume din vânzarea de bilete, din publicitate programe, materiale promoționale, consumații

etc., baza de calcul este reprezentată de aceste venituri și numai în caz contrar

se are în vedere bugetul de cheltuieli.

Se poate observa cu ușurință

că enumerarea din art. 6 lit. a) este una exemplificativă și nu limitativă, deoarece

se finalizează cu particula „etc.”, care permite concluzia că sunt avute în vedere

orice venituri obținute de utilizator la organizarea spectacolului și nu doar cele

rezultate din vânzarea de bilete, publicitate și consumații, deci și venitul obținut

din încheierea contractului.

Prin concluziile scrise

apelanta-pârâtă a susținut că Tribunalul a acordat mai mult decât s-a cerut atunci

când a inclus în baza de calcul și suma primită cu titlu de finanțare nerambursabilă,

deoarece prin acțiunea introductivă nu a fost menționată această sumă în baza de

calcul.

Pe de o parte, Curtea

notează că această critică nu a fost formulată în condițiile art. 287 C. proc.

civ., astfel că nu putea fi invocată direct în concluziile scrise, depuse după încheierea

dezbaterilor în apel.

Pe de altă parte, se reține

și caracterul nefondat al acestei critici, deoarece intimata-reclamantă nu avea,

la momentul formulării acțiunii, cunoștință despre nivelul veniturilor obținute

de apelanta pârâtă din activitatea desfășurată, deoarece aceasta nu și-a îndeplinit

obligația de a comunica reclamantei raportul cuprinzând baza de calcul a remunerației,

iar cuantumul concret al remunerației a fost stabilit numai la momentul efectuării

expertizei contabile, când pârâta a prezentat documentația contabilă necesară stabilirii

bazei de calcul.

În consecință, raportându-se

la textul din Metodologie referitor la baza de calcul, reclamanta a învestit instanța

cu cererea sa de plată a remunerației, urmând ca suma exactă să fie stabilită prin

expertiză și acordarea sumei calculate de expert, pe care reclamanta a solicitat-o

cu ocazia dezbaterilor, nu reprezintă plus petita, cum a susținut apelanta.

De asemenea, nu poate

fi primită nici critica exprimată prin concluziile scrise cu privire la admiterea

capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la comunicarea raportului,

deoarece acest petit nu a fost criticat nicicând pe parcursul judecării apelului,

motivul fiind ridicat după închiderea dezbaterilor.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei a declarat

recurs pârâta, invocând următoarele motive:

mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, în sensul art. 304 pct. 6

C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui

motiv, recurenta arată că, analizând cererea de chemare în judecată, instanța de

fond nu a apreciat în mod corect cererea de chemare în judecată depusă de către

U.C.M.R. - A.D.A.

Astfel, reclamanta a învestit

instanța cu o cerere prin care solicita să se constate că pârâta nu și-a îndeplinit

obligația de plată a remunerației, așa cum aceasta se stipulase în cuprinsul autorizației-licența

și să o oblige să procedeze în consecință, respectiv la plata sumei din acest înscris,

guvernat în cele din urma de art. 969 C. civ.

Instanța de fond urma

să o oblige, așadar, pe pârâtă în cazul în care constata temeinicia cererii U.C.M.R.

- A.D.A. la plata sumei menționate în autorizația-licență, respectiv a sumei de

9.678.78 RON, numai că pârâta și-a îndeplinit obligația întocmai.

În situația în care instanța

sesiza neconcordanțe între anumite acte depuse la dosar ar fi trebuit să compare

aceste scripte.

Or, instanța de fond a

acordat reclamantei ceea ce aceasta nu a cerut, căci aceasta nu putea cere decât

ceea ce stipulase.

actul juridic dedus judecății, schimbând astfel înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui

motiv, recurenta arată că, fiind de bună-credință, în cuprinsul probatoriului produs

în fața instanței de fond, a depus toate înscrisurile, chiar și pe cele emise de

reclamantă.

Achiesând la mențiunile

din cadrul raportului de expertiză, instanța de fond a lărgit cadrul procesual cu

care a fost învestită, extinzând dincolo de cadrul legal al deciziei nr. 265/2006

baza de calcul ce a reprezentat fundamentul determinării sumei de plată.

este netemeinică și dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui

motiv, recurenta arată că, dacă asupra cuantumului procentului aplicat nu au existat

obiecțiuni, asupra bazei de calcul se poate spune ca există nuanțe de interpretare.

Potrivit unei interpretări

proprii, dar eronate, reclamanta susține ca acest procent trebuie aplicat veniturilor

totale, ceea ce este incorect.

În decizia O.R.D.A.

nr. 365/2006, la pct. 6 se prevede că:

Baza de calcul a remunerațiilor

procentuale o reprezintă, după caz:

- veniturile obținute

din vânzarea de bilele, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații

etc.;

- bugetul de cheltuieli

în cazul în care nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale,

consumații etc.

Referindu-se la baza de

calcul reglementată la lit. a), recurenta arată că se impun două concluzii, și anume:

- veniturile care formează

baza de calcul sunt prevăzute limitativ; niciun fel de alt venit nu mai poate fi

luat în calcul, nicio altă încasare ori provizionare.

- baza de calcul este

reprezentată de veniturile din vânzare. Așadar, numai aceste venituri pot face obiectul

bazei de calcul. Niciun fel de alt venit nu poate fi inclus în această bază de calcul.

Vânzarea prin definiție

este reprezentată de trecerea dintr-o proprietate unei/unor persoane în proprietatea

altei/altor persoane a unui bun ori unui drept.

După cum se știe veniturile

nu sunt limitate la vânzarea de bunuri, servicii sau drepturi. Potrivit normelor

fiscale și comerciale veniturile pot fi compuse și din alte tipuri de operații financiare,

pe lângă vânzare.

Veniturile din vânzări

se evidențiază în mod separat și distinct în contabilitate.

Așadar, toate aceste argumente

ne conduc către susținerea ca pct. 6 al deciziei nr. 365/2006 are în vedere exclusiv

veniturile obținute din vânzări.

Mai mult decât atât, spre

exemplificare, art. 6 ne oferă și un reper în determinarea acestor tipuri de vânzări,

în sensul că pot privi: bilele, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații

etc.

Toate aceste exemple privesc

exclusiv vânzarea de bunuri (biletele) - ca titluri purtătoare de drepturi și obligații,

materiale promoționale și consumații ori servicii ce pot fi legate în mod direct

și indisolubil de respectivul eveniment.

Fondurile destinate finanțărilor

nerambursabile au un alt regim juridic însă. Ele nu pot face obiectul vreunei înstrăinări

cu orice titlu, cu atât mai puțin unui act de vânzare. Situația că instanța de apel

a reținut ca particula „etc.” poate fi de natură a extinde noțiunea de venituri

din vânzări și altor tipuri de venituri este total eronată și nu reprezintă decât

o interpretare vădit nefondată a textului legal.

În acest caz se poate

aplica principiul potrivit căruia „nimeni nu poate da ceea ce nu are”.

Potrivit interpretării

instanței de apel ar reieși că fondurile obținute printr-o finanțare nerambursabilă

pot fi înstrăinate de către pârâtă după bunul plac, în schimbul acestei înstrăinări

urmând a se obține bunuri ori servicii cuantificabile în bani, ce pot face obiectul

unei vânzări.

Mai mult, interpretând

prin analogie același text legal prin raportare la o altă activitate a reclamantei,

aceea de radiodifuzare, reglementată de decizia nr. 170/2007, se constată că în

cazul acesteia baza de calcul este reprezentată de veniturile obținute de fiecare

utilizator din activitatea de radiodifuzare a repertoriului de opere muzicale. Veniturile

sunt constituite din totalitatea surselor financiare care susțin activitatea de

radiodifuzare (abonamente, sponsorizări, alocații bugetare, închirieri spațiu emisiune,

autorizații de recepție, alte contribuții financiare etc. ori venituri provenite

din asocieri sau alte activități corelate cu cea de radiodifuzare), fără a fi luate

în considerare taxele aferente (TVA etc.) ori alte deduceri fiscale stabilite prin

lege.

Prevăzând că se iau în

considerare toate sursele de finanțare, în acest caz O.R.D.A. a avut în vedere o

bază de calcul mai largă decât în cazul comunicării publice a operelor muzicale.

În concluzie, în cazul

pârâtei extinderea noțiunii de venituri din vânzări la venituri totale obținute

din surse de finanțare este în afara cadrului legal și este obținută printr-o aplicare

greșită a legii.

Recurenta solicită desființarea

în totalitate a deciziei, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, iar pe

fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Intimata U.C.M.R. - A.D.A.

nu a depus la dosar întâmpinare, dar prin concluziile orale și scrise formulate

în cauză a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei Curții

de apel.

În baza art. 305 C. proc.

civ., părțile au suplimentat proba cu înscrisuri noi.

Analizând decizia, prisma

și în limitele criticilor formulate Înalta Curte constată că parte din critici sunt

fondate, ceea ce va atrage admiterea recursului.

pct. 6 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece obiectul recursului îl reprezintă

decizia instanței de apel, iar prin decizia atacată în speță instanța de apel nu

a făcut decât să mențină sentința primei instanțe. Așadar, nu a acordat ea însăși

nimic pentru a se putea pretinde că, nesocotind limitele învestirii, ar fi acordat

mai mult decât s-a cerut.

De fapt, recurenta se

referă în mod greșit la hotărârea primei instanțe, pe care putea să o critice pentru

plus petita în apel.

Or, după cum a reținut

instanța sesizată cu judecata apelului, pârâta nu a formulat în termenul de motivare

a apelului o atare critică, ci a adus-o în discuție abia după închiderea dezbaterilor,

prin concluziile scrise.

În fine, dacă pârâta este

nemulțumită de modul în care Curtea de apel a respins această critică, trebuia să

formuleze un motiv de recurs prin care să critice decizia, și nu să reia nemulțumirea

deja expusă cu privire la sentință.

este impropriu încadrată în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin confuzia pe care

o face recurentul între „actul juridic dedus judecății” și calea de atac exercitată

împotriva sentinței, sentință care face obiectul judecății în apel, dar care nu

este asimilată unui act juridic a cărui natură ori al cărui înțeles să poată fi

denaturate, așa cum prevede art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În realitate, critica

vizează același aspect al depășirii limitelor învestirii și tot de către prima instanță

și nu poate fi primită pentru considerentele anterior arătate.

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 este fondat, suma la plata căreia a fost

obligată pârâta cu titlul de remunerații fiind determinată printr-o greșită interpretare

și aplicare a art. 6 din Metodologia publicată prin decizia O.R.D.A. nr. 356/2006.

În primul rând, cu privire

la temeiul juridic al acțiunii de față, Înalta Curte constată următoarele:

Acțiunea reclamantei a

fost declanșată în temeiul art. 123

1

din Legea nr. 8/1996, care instituie

o gestiune colectivă obligatorie a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale.

În cadrul acestei gestiuni,

una din obligațiile organismului de gestiune colectivă este aceea de a colecta sumele

de bani datorate de utilizatori, obligație prevăzută în art. 130 alin. (1) lit.

e) din lege.

Drepturile care se cuvin

autorilor fac obiectul unei Metodologii care se negociază între organismul de gestiune

colectivă și utilizatori, în temeiul art. 130 alin. (1) lit. a) și art. 131

1

.

În ceea ce privește baza

de calcul a remunerațiilor, alin. (2) al art. 131

1

prevede criterii vagi

de determinare a acesteia, referindu-se la „remunerații forfetare sau procentuale,

raportate la veniturile obținute de utilizatori din activitatea în cadrul căreia

se utilizează repertoriul, cum ar fi: radiodifuzare, retransmitere prin cablu sau

comunicare publică, ținând cont de practica europeană privind rezultatele negocierilor

dintre utilizatori și organismele de gestiune colectivă”.

La data când a avut loc

activitatea pretins generatoare de drepturi de autor, respectiv festivalul A. -

2007, fusese adoptată și era în vigoare Metodologia publicată prin decizia O.R.D.A.

nr. 356/2006.

Deși între timp a fost

adoptată hotărârea arbitrală din 12 aprilie 2010, având ca obiect forma finală a

Metodologiei privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale

în concerte, spectacole ori manifestări artistice, precum și decizia O.R.D.A.

nr. 189/2010 de publicare în M. Of. a hotărârii arbitrale - depuse la dosar în copie

– aceste ultime hotărâri nu produc efecte în speță, neputând fi aplicate retroactiv.

În ceea ce privește

art. 6 din Titlul II al Metodologiei aprobate prin decizia O.R.D.A. nr. 365/2006,

avută în vedere atât de Tribunal, cât și de Curtea de apel, acest text prevede că

baza de calcul a remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz:

a) veniturile obținute

din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații

etc.;

b) bugetul de cheltuieli,

în cazul în care nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale,

consumații etc.”

În speță nu s-a contestat

aplicabilitatea art. 6 lit. a), respectiv împrejurarea că evenimentul în care au

fost comunicate public opere muzicale a fost producător de venituri și nici caracterul

subsidiar al criteriului prevăzut la lit. b).

Este adevărat că enumerarea

de la lit. a) nu poate fi considerată limitativă, așa cum corect a reținut Curtea

de apel, din moment ce după menționarea câtorva elemente apare particula „etc.”,

care înseamnă „și altele”.

Dar, aceste „altele” trebuie

să poată fi încadrate în aceeași categorie, adică cea veniturilor obținute din evenimentul

- concert, spectacol etc. - în care se comunică public operele muzicale protejate,

așa cum se încadrează vânzarea biletelor, vânzarea de publicitate, vânzarea de materiale

promoționale, vânzarea de consumații.

Chiar dacă nu s-ar limita

la acte de vânzare, așa cum susține pârâta și cum a interpretat Curtea de apel -

actele care s-ar putea lua în considerare ar trebui să fie producătoare de venituri

pentru utilizatorul muzicii comunicate public.

Or, în speță, s-a cerut

de către reclamantă introducerea în baza de calcul - pe lângă veniturile obținute

din vânzarea de bilete pentru spectacol în valoare de 577.610 RON - și a sumei de

754 000 RON, primită de către pârâtă de la Casa de Cultură a Municipiului Sibiu,

în baza unui contract de finanțare nerambursabilă, în vederea realizării programului/proiectului

cultural A. Festival 2007.

Or, suma primită cu acest

titlu nu poate fi încadrată în categoria veniturilor obținute ca urmare a organizării

spectacolului – așa cum sunt toate cele enumerate exemplificativ în art. 6 lit.

a) - ci a celor obținute în vederea realizării acestuia.

În contract se prevede

expres că suma de 754.000 RON se alocă, în vederea realizării festivalului - art.

2 alin. (1), că urmează a fi cheltuită numai în acest scop - art. 10 alin. (1)

lit. b) și că suma rămasă necheltuită se restituie - art. 3 alin. (6).

Suma de bani primită anticipat

ca sursă de finanțare ar putea fi încadrată în categoria celor pe baza cărora s-ar

putea determina - în lipsa unor venituri, ceea ce nu este cazul în speță - bugetul

de cheltuieli, la care se referă lit. b) a art. 6 din Metodologie.

De asemenea, trebuie remarcat

că suma de bani a fost alocată pârâtei pentru realizarea unui întreg program cultural,

care, pe lângă concerte, urma a mai include și expoziții de artă vizuală, întâlniri,

conferințe, și work-shop-uri ținute de artiștii invitați - așa cum s-a prevăzut

în anexa 1 la contract – și nu exclusiv pentru organizarea concertelor în care s-au

comunicat public opere muzicale din portofoliul reclamantei, pentru ca aceasta să

poată pretinde aplicarea procentului de 8,5% la întreaga sumă.

În orice caz, dată fiind

reglementarea art. 6 lit. a) din Metodologia în vigoare la data comunicării publice

a operelor, astfel cum a rezultat din negocierea părților implicate, extinderea

enumerării exemplificative din textul menționat la orice categorie de venituri,

fie acestea obținute ca urmare a organizării evenimentului sau anticipat, în vederea

organizării lui, nu are suport.

Interpretarea dată de

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin decizia nr. 271 din 2 noiembrie 2007, prin care s-a modificat

hotărârea arbitrală din 12 aprilie 2007 - invocată constant de reclamantă în combaterea

apelului și a recursului - privește, printre altele, baza de calcul în raport de

care se stabilesc remunerațiile cuvenite autorilor de opere muzicale dintr-un alt

tip de utilizare a operelor, respectiv din activitatea de radiodifuzare a acestora.

Or, această bază de calcul

a fost stabilită printr-o altă Metodologie, care la pct. 3 conținea referirea atotcuprinzătoare

la „totalitatea surselor financiare care susțin activitatea de radiodifuzare”, iar

interpretarea dată de instanță art. 131

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996

a fost în sensul că veniturile la care se referă textul legii trebuie să includă

„orice venit obținut de utilizatori (...) ca urmare a activității de radiodifuzare”.

În raport de aceste constatări,

nu numai că în speță nu se pot aplica prevederile unei alte Metodologii decât cea

care vizează exclusiv comunicarea publică a operelor muzicale, dar nici interpretarea

prin analogie nu este posibilă, așa cum corect a remarcat recurenta.

Pentru aceste considerente,

în baza art. 304 pct. 9 și 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și

va modifica decizia curții de apel.

Acțiunea reclamantei este

fondată în limita sumei stabilită prin raportul de expertiză inițial întocmit, în

condițiile în care nici procentul aplicabil și nici suma obținută din vânzarea biletelor

nu sunt contestate.

Această sumă a fost recalculată

printr-un supliment de raport, cu luarea în considerare, în mod nelegal, a sumei

provenite din subvenție.

În baza art. 296 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite apelul declarat de pârâtă, va schimba în parte sentința

și o va obliga pe pârâtă la plata sumei de 48.750 RON cu titlul de remunerații rămase

neachitate către reclamantă, din suma totală de 58.425,50 care reprezintă 8,5% din

577.610 RON - venituri obținute din spectacole.

La această sumă se vor

calcula și penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere, pe perioada 23 iunie 2007 -

4 iunie 2008.

Aceeași perioadă și același

procent au fost avute în vedere de instanțele anterioare atunci când au stabilit

în sarcina pârâtei suma de 88.093,20 RON cu titlul de penalități, iar sub aceste

aspecte nu s-au formulat critici în recurs.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței, care de asemenea nu au făcut obiect de analiză în calea

de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta Fundația A. împotriva deciziei nr. 122/A din 11 iunie 2009 a Curții de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică decizia în sensul

că:

Admite apelul declarat

de pârâta Fundația A. împotriva sentinței nr. 1008 din 11 iunie 2008 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Schimbă în parte sentința

tribunalului, în sensul că:

Obligă pe pârâta Fundația

A. la plata sumei de 48.750 RON, cu titlu de remunerație și la 0,2% penalități/zi

de întârziere, pe perioada 23 iunie 2007 până la 4 iunie 2008.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie

2010.