ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1135/2013

Prin cererea formulată la data de 14 iulie 2010 reclamanții H.N.I., R.E., H.M. și H.I.I. au chemat în judecată Municipiul București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și B.O., pentru ca, în contradictoriu cu aceștia, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. l de la parterul imobilului situat în sectorul 2 al municipiului București, str. Speranței. Prin sentința civilă nr. 924 din 10 mai 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins astfel acțiunea în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeași sentință au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile autorității de lucru judecat și a inadmisibilității, precum și acțiunea reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâta Brașoveanu Ortansa. Împotriva sentinței menționată anterior au declarat apel reclamanții. Prin decizia nr. 112/ A din 12 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimata - pârâtă B.O., a fost respins ca nefondat apelul. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Asupra situației de fapt, Curtea constată că aceasta a fost în mod corect stabilită de către prima instanță și, prin urmare, prin prezenta decizie este confirmată și de către instanța de apel, împrejurare în care nu se mai impune reluarea argumentelor ce o vizează.

În limitele cadrului procesual stabilit prin acțiunea reclamanților, Tribunalul a procedat corect la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile din procesul pendinte, având în vedere, deopotrivă, dispozițiile dreptului comun, cât și pe cele prevăzute de legea fundamentală și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Tribunalul a arătat, în mod corect, că solicitarea reclamanților se impune a fi analizată și rezolvată prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, cât și a revirimentului jurisprudenței instanței de contencios european, referindu-se expres la cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României.

Abordarea Curții Europene este diferită celei exprimată în cauza la care fac trimitere apelanții, respectiv, cauza Porțeanu contra României, în sensul că, în situația în care instanțele procedează la analiza noțiunii de „bun”, în accepțiunea Convenției, cu trimitere strictă la existența unei hotărâri judecătorești care confirmă apartenența acelui bun în patrimoniul uneia dintre părți, hotărârea în cauză trebuie să aibă și caracter executoriu. Într-adevăr, însăși Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție statuează că acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu pot fi înlăturate de plano, ci, așa cum a procedat și instanța de fond, se procedează, în cadrul acțiunii în revendicare, la analiza dovezii existenței unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Urmare a acestei comparări, corect a stabilit Tribunalul, că până la data introducerii acțiunii pendinte, reclamanții nu au făcut dovada existenței unui bun în patrimoniul acestora, în timp ce pârâta a dovedit contrariul în privința sa prin faptul că, pe seama unei convenții în vigoare încă, neatacată în termenul și condițiile legale de părțile adverse ori de către terți, a făcut dovada existenței unui „bun actual” în patrimoniul său.

Raționamentul jurisprudenței actuale a Curții Europene, așa cum s-a arătat mai sus, construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, cunoaște o modificare față de practica anterioară care statua că, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989 - ipoteză care nu se regăsește în speță - reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se, totodată, că reclamanții au chiar un „bun actual”. Așadar, proprietarul care nu deține un bun actual, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este și cazul în speță.

Hotărârea apelată a dat o dezlegare pe fond acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, dezlegarea fiind conformă Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care este incidență în speță, precum și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind noțiunea de „bun” ce intră sub protecția art. l din Primul Protocol adițional la Convenție, și, pe cale de consecință, corect a fost soluționată și excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată, prin întâmpinare, în fața instanței de fond și reiterată în fața instanței de apel. Excepția susținută în memoriul de apel, prin care reclamanții solicită instanței de apel să examineze nulitatea absolută pentru fraudă la lege - fraus omnia corumpit - a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de intimata - pârâtă cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită.

Potrivit cu dispozițiile art. 294 - 295 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. A proceda altfel, înseamnă a se aduce atingere principiului tantum devolutum quanturn judicatum. Or, apărarea formulată în apel nu reprezintă o excepție de ordin procedural, ci o apărare de fond, care se poate invoca în contextul unei acțiuni de drept comun, în condițiile prevăzute de lege: dispozițiile art. 966 C. civ. ori ale Legii nr. 10/2001. Î mpotriva deciziei menționate anterior au declarat recurs reclamanții.

În motivarea recursului s-a invocat în esență faptul că instanța de apel trebuia să analizeze pe cale de excepție argumentele sale privind nulitatea pentru fraudă la lege, a contractului de vânzare cumpărare încheiat de către pârâtă, în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul revendicat în prezenta cauză. În susținerea acestui motiv s-au invocat principiul legalității, instituit de art. l alin. (3) din Constituție, care se opunea recunoașterii preferabilității unui titlu obținut prin fraudarea legii, și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în lumina principiului de drept potrivit căruia proprietatea nu se pierde prin neuz, astfel că instanța trebuia să constate că reclamanta și intervenientul erau în posesia unui bun actual.

Recurenții au arătat în continuare că autorii reclamanților au pierdut posesia imobilului printr-o preluare cu caracter abuziv din partea statului atâta timp cât nu a existat o despăgubire prealabilă. Astfel, autorul reclamanților nu a pierdut proprietatea asupra bunului ci doar posesia acestuia în favoarea statului și ulterior în favoarea pârâtei. Astfel, titlul reclamanților este mai bine caracterizat decât cel al pârâtei care a fost încheiat prin frauda la lege și cu un neproprietar. La momentul încheierii contractului statul nu avea titlu asupra apartamentului în litigiu, iar ingerința litigioasă era lipsită de bază legală atâta vreme cât Legea nr. 112/1995 permitea pe de o parte vânzarea bunurilor dobândite cu titlu, iar pe de altă parte nu permitea vânzarea decât către chiriașii titulari de contract la data intrării în vigoare a legii.

Astfel pârâta nu are un bun. În cauza Porțeanu c. România, C.E.D.O. a statuat că vânzarea de către stat a bunului altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubiri reprezintă o privare de proprietate, contrară art. 1 din Protocolul nr. l la C.E.D.O. Recurenții au un bun, raportat și la faptul că autoritățile administrative au procedat la vânzarea apartamentului în cauză iară o verificare prealabilă a regimului juridic al bunului și cu fraudarea Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea bunului decât după ce organul administrativ judiciar sau instanța de judecată se pronunța asupra cererii de restituire în natură a intervenientului. Privarea de proprietate asupra imobilului combinată cu absența totală a despăgubirilor face ca recurenții să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale.

În acțiunea în revendicare în speță ambele părți se prevalează de existența unui bun (Raicu c. României paragraf 34). Intimata nu este în posesia unui bun întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunului astfel încât proprietatea nu se putea transmite către cumpărător. Vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție a faptului că bunul a trecut ilegal în proprietatea statului, fapt asupra căruia instanțele de fond au fost de acord, reprezintă o privare de bunuri, care combinată cu lipsa totală de despăgubire este contrară art. l Protocolul nr. l (Belasin c. României).

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite a decis prin Decizia nr. 33/2008, într-o interpretare per a contrario, că acțiunea în revendicare împotriva terțului cumpărător de bună credință poate fi admisă cu despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație, în același sens fiind și prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Nu există măsuri generale luate de statul român care să conducă la soluționarea problemelor în materia imobilelor naționalizate. România se confruntă cu o problemă structurală, de sistem, rezultând din redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea imobilelor naționalizate acre au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună credință (Katz c. România).

Mecanismul de aplicare a Legii nr. 10/2001 așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 este disfuncțional și nu asigură persoanelor care, potrivit legii, au dreptul la despăgubiri, astfel cum nici Legea nr. 112/1995 nu a protejat dreptul intervenientului la restituire (Deneș c. României). Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Sunt nefondate susținerile recurenților în sensul că instanța de apel trebuia să analizeze pe cale de excepție argumentele sale privind nulitatea pentru fraudă la lege a contractului de vânzare cumpărare încheiat de către pârâtă, în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul revendicat în prezenta cauză. Recurenții nu au solicitat constatarea nulității contractului în cauză, care constituie titlul de proprietate al pârâtei, conform dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, în termenul special de prescripție prevăzut de acest text de lege.

Atâta timp cât nu s-a exercitat o astfel de acțiune dreptul de a cere constatarea nulității contractului în cauză s-a prescris, iar ceea ce este prescris pe cale de acțiune nu mai poate fi invocat nici pe cale de excepție (apărare), în această categorie intrând susținerile intimatului reclamant privind nevalabilitatea contractului ce constituie titlul de proprietate al pârâtului în cauză, încheierea contractului cu nerespectarea dispozițiilor legale, și astfel cu fraudarea legii. Tocmai principiul legalității invocat de către recurenți impune respectarea prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care reglementează un termen special de prescripție aplicabil în cazul contractelor privind imobile care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, indiferent de felul nulității de care sunt afectate, relativă sau absolută.

În ceea ce privește prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de către recurenți, aplicarea acestora este subsumată urmării procedurii prevăzute de această lege, în urma căreia să se emită o dispoziție de restituire în natură, cu respectarea prevederilor acestei legi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții H.N.I., R.E., H.M. și H.I.I. împotriva deciziei nr. 112/ A din 12 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2013.