ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1135/2013

Prin cererea

formulată la data de 14 iulie 2010 reclamanții H.N.I., R.E., H.M. și H.I.I. au

chemat în judecată Municipiul București, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și B.O., pentru ca, în contradictoriu cu aceștia, prin

hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați să lase în deplină proprietate și

posesie apartamentul nr. l de la parterul imobilului situat în sectorul 2 al

municipiului București, str. Speranței.

Prin sentința

civilă nr. 924 din 10 mai 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins

astfel acțiunea în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeași

sentință au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile autorității de lucru

judecat și a inadmisibilității, precum și acțiunea reclamanților formulată în

contradictoriu cu pârâta Brașoveanu Ortansa.

Împotriva

sentinței menționată anterior au declarat apel reclamanții.

Prin decizia

nr. 112/ A din 12 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă ca neîntemeiată

excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimata - pârâtă B.O., a fost

respins ca nefondat apelul.

În

motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Asupra

situației de fapt, Curtea constată că aceasta a fost în mod corect stabilită de

către prima instanță și, prin urmare, prin prezenta decizie este confirmată și

de către instanța de apel, împrejurare în care nu se mai impune reluarea argumentelor

ce o vizează.

În limitele

cadrului procesual stabilit prin acțiunea reclamanților, Tribunalul a procedat

corect la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile din procesul

pendinte, având în vedere, deopotrivă, dispozițiile dreptului comun, cât și pe

cele prevăzute de legea fundamentală și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Tribunalul a

arătat, în mod corect, că solicitarea reclamanților se impune a fi analizată și

rezolvată prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, cât și a revirimentului jurisprudenței instanței de

contencios european, referindu-se expres la cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României.

Abordarea

Curții Europene este diferită celei exprimată în cauza la care fac trimitere

apelanții, respectiv, cauza Porțeanu contra României, în sensul că, în situația

în care instanțele procedează la analiza noțiunii de „bun”, în accepțiunea

Convenției, cu trimitere strictă la existența unei hotărâri judecătorești care

confirmă apartenența acelui bun în patrimoniul uneia dintre părți, hotărârea în

cauză trebuie să aibă și caracter executoriu.

Într-adevăr,

însăși Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție statuează că

acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu pot fi

înlăturate de plano, ci, așa cum a procedat și instanța de fond, se procedează,

în cadrul acțiunii în revendicare, la analiza dovezii existenței unui bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Urmare a

acestei comparări, corect a stabilit Tribunalul, că până la data introducerii

acțiunii pendinte, reclamanții nu au făcut dovada existenței unui bun în

patrimoniul acestora, în timp ce pârâta a dovedit contrariul în privința sa

prin faptul că, pe seama unei convenții în vigoare încă, neatacată în termenul

și condițiile legale de părțile adverse ori de către terți, a făcut dovada

existenței unui „bun actual” în patrimoniul său.

Raționamentul

jurisprudenței actuale a Curții Europene, așa cum s-a arătat mai sus, construit

pe tiparul cauzei Păduraru contra României, cunoaște o modificare față de

practica anterioară care statua că, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se

constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul

1989 - ipoteză care nu se regăsește în speță - reprezenta o privare

nejustificată de proprietate, apreciindu-se, totodată, că reclamanții au chiar

un „bun actual”.

Așadar, proprietarul care nu deține un

bun actual, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu

poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce

este și cazul în speță.

Hotărârea

apelată a dat o dezlegare pe fond acțiunii în revendicare formulată de

reclamanți, dezlegarea fiind conformă Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008,

care este incidență în speță, precum și jurisprudenței actuale a Curții

Europene privind noțiunea de „bun” ce intră sub protecția art. l din Primul

Protocol adițional la Convenție, și, pe cale de consecință, corect a fost

soluționată și excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată, prin

întâmpinare, în fața instanței de fond și reiterată în fața instanței de apel.

Excepția

susținută în memoriul de apel, prin care reclamanții solicită instanței de apel

să examineze nulitatea absolută pentru fraudă la lege - fraus omnia corumpit -

a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de intimata - pârâtă cu

nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită.

Potrivit cu dispozițiile art. 294 -

295 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt

considerate cereri noi. A proceda altfel, înseamnă a se aduce atingere

principiului tantum devolutum quanturn judicatum. Or, apărarea formulată în

apel nu reprezintă o excepție de ordin procedural, ci o apărare de fond, care

se poate invoca în contextul unei acțiuni de drept comun, în condițiile

prevăzute de lege: dispozițiile art. 966 C. civ. ori ale Legii nr. 10/2001.

Î

mpotriva

deciziei menționate anterior au declarat recurs reclamanții.

În

motivarea recursului s-a invocat în esență faptul că instanța de apel trebuia

să analizeze pe cale de excepție argumentele sale privind nulitatea pentru

fraudă la lege, a contractului de vânzare cumpărare încheiat de către pârâtă,

în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul revendicat în prezenta

cauză.

În susținerea

acestui motiv s-au invocat principiul legalității, instituit de art. l alin.

(3) din Constituție, care se opunea recunoașterii preferabilității unui titlu

obținut prin fraudarea legii, și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în lumina principiului de drept potrivit căruia proprietatea nu se pierde prin

neuz, astfel că instanța trebuia să constate că reclamanta și intervenientul

erau în posesia unui bun actual.

Recurenții au

arătat în continuare că autorii reclamanților au pierdut posesia imobilului

printr-o preluare cu caracter abuziv din partea statului atâta timp cât nu a

existat o despăgubire prealabilă. Astfel, autorul reclamanților nu a pierdut

proprietatea asupra bunului ci doar posesia acestuia în favoarea statului și

ulterior în favoarea pârâtei. Astfel, titlul reclamanților este mai bine

caracterizat decât cel al pârâtei care a fost încheiat prin frauda la lege și

cu un neproprietar.

La momentul

încheierii contractului statul nu avea titlu asupra apartamentului în litigiu,

iar ingerința litigioasă era lipsită de bază legală atâta vreme cât Legea nr. 112/1995

permitea pe de o parte vânzarea bunurilor dobândite cu titlu, iar pe de altă

parte nu permitea vânzarea decât către chiriașii titulari de contract la data

intrării în vigoare a legii. Astfel pârâta nu are un bun.

În cauza

Porțeanu c. România, C.E.D.O. a statuat că vânzarea de către stat a bunului

altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubiri reprezintă o privare de

proprietate, contrară art. 1 din Protocolul nr. l la C.E.D.O.

Recurenții au un bun, raportat și la

faptul că autoritățile administrative au procedat la vânzarea apartamentului în

cauză iară o verificare prealabilă a regimului juridic al bunului și cu

fraudarea Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea bunului decât după ce

organul administrativ judiciar sau instanța de judecată se pronunța asupra

cererii de restituire în natură a intervenientului. Privarea de proprietate

asupra imobilului combinată cu absența totală a despăgubirilor face ca

recurenții să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu

dreptul la respectarea bunurilor sale.

În acțiunea în

revendicare în speță ambele părți se prevalează de existența unui bun (Raicu c.

României paragraf 34). Intimata nu este în posesia unui bun întrucât vânzătorul

nu era proprietarul bunului astfel încât proprietatea nu se putea transmite

către cumpărător.

Vânzarea de

către stat a bunului altuia către terți de bună credință, chiar dacă aceasta a

fost anterioară confirmării în justiție a faptului că bunul a trecut ilegal în

proprietatea statului, fapt asupra căruia instanțele de fond au fost de acord,

reprezintă o privare de bunuri, care combinată cu lipsa totală de despăgubire

este contrară art. l Protocolul nr. l (Belasin c. României).

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite a decis prin Decizia nr. 33/2008, într-o

interpretare per a contrario, că acțiunea în revendicare împotriva terțului

cumpărător de bună credință poate fi admisă cu despăgubirea terțului la

valoarea actuală de circulație, în același sens fiind și prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Nu

există măsuri generale luate de statul român care să conducă la soluționarea

problemelor în materia imobilelor naționalizate. România se confruntă cu o

problemă structurală, de sistem, rezultând din redactarea defectuoasă a

legislației cu privire la restituirea imobilelor naționalizate acre au fost

vândute de stat cumpărătorilor de bună credință (Katz c. România). Mecanismul

de aplicare a Legii nr. 10/2001 așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005

este disfuncțional și nu asigură persoanelor care, potrivit legii, au dreptul

la despăgubiri, astfel cum nici Legea nr. 112/1995 nu a protejat dreptul

intervenientului la restituire (Deneș c. României).

Înalta Curte

a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Sunt

nefondate susținerile recurenților în sensul că instanța de apel trebuia să

analizeze pe cale de excepție argumentele sale privind nulitatea pentru fraudă

la lege a contractului de vânzare cumpărare încheiat de către pârâtă, în

temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul revendicat în prezenta cauză.

Recurenții nu

au solicitat constatarea nulității contractului în cauză, care constituie

titlul de proprietate al pârâtei, conform dispozițiilor art. 45 din Legea nr.

10/2001, în termenul special de prescripție prevăzut de acest text de lege.

Atâta timp cât

nu s-a exercitat o astfel de acțiune dreptul de a cere constatarea nulității

contractului în cauză s-a prescris, iar ceea ce este prescris pe cale de

acțiune nu mai poate fi invocat nici pe cale de excepție (apărare), în această

categorie intrând susținerile intimatului reclamant privind nevalabilitatea

contractului ce constituie titlul de proprietate al pârâtului în cauză,

încheierea contractului cu nerespectarea dispozițiilor legale, și astfel cu

fraudarea legii.

Tocmai

principiul legalității invocat de către recurenți impune respectarea

prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care reglementează un

termen special de prescripție aplicabil în cazul contractelor privind imobile

care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, indiferent de felul nulității de

care sunt afectate, relativă sau absolută.

În ceea

ce privește prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de

către recurenți, aplicarea acestora este subsumată urmării procedurii prevăzute

de această lege, în urma căreia să se emită o dispoziție de restituire în

natură, cu respectarea prevederilor acestei legi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții H.N.I., R.E., H.M. și H.I.I. împotriva

deciziei nr. 112/ A din 12 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III

- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 martie 2013.