ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4837/2019

Ședința publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 24.09.2015 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, a solicitat anularea Deciziei nr. 68/18.03.2015 privind soluționarea contestației; anularea deciziei de impunere nr. x/2014 și a raportului de inspecție fiscală din 11.07.2014, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 163/2016 din 25 mai 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca; a anulat în parte Decizia nr. 68/18.03.2015, Decizia de impunere nr. x/11.07.2014 și Raportul de inspecție fiscală din 11.07.2014 și a exonerat reclamantul de plata sumei de 18.563.466 RON TVA și accesorii; a menținut obligația de plată a sumei de 6.394.833 RON reprezentând TVA în sumă de 4.263.222 RON, majorări și dobânzi de întârziere și penalități în sumă de 2.131.611 RON; a obligat pârâtele în solidar să plătească reclamantului cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 15.000 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 163/2016 din 25 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs A., Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca.

3.1. Recurentul reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, în principal, admiterea cererii de chemare în judecată și anularea în totalitate a actelor administrative fiscale, iar în subsidiar, anularea actelor administrative fiscale pentru suma de 1.054.585 RON reprezentând TVA aferentă tranzacțiilor încheiate și cu S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L.; pentru suma de 1.054.584 RON reprezentând TVA aferentă perioadei anterioare datei de 01.03.2008; pentru suma de 2.131.611 RON reprezentând accesorii stabilite de instanța de fond.

În motivarea recursului întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat că următoarele argumente nu au fost validate de instanța de fond: inspecția fiscală a fost efectuată de un organ necompetent și instanța de judecată a încălcat Decizia nr. 971/2010 a Curții Constituționale; data de la care ar fi trebuit să colecteze și să vireze TVA la bugetul de stat nu este 01.05.2007, cum greșit au stabilit organele de inspecție fiscală, și nici data de 01.01.2008, cum greșit a stabilit instanța de fond, ci 01.03.2008; suma de 1.054.585 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar pentru vânzări de bunuri imobile (terenuri) către persoane impozabile înregistrate ca plătitori de TVA (SC B. S.R.L. și S.C. C. SRL), operațiuni cărora nu le este aplicabilă TVA, fiind vorba de un transfer de active ce atrage incidența art. 128 alin. (7) din vechiul Codul fiscal; accesoriile stabilite de instanța de fond încalcă principiul proporționalității; hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței CEDO, precum și cu încălcarea art. 7 și 12 din Codul de procedură fiscală.

Referitor la împrejurarea că inspecția fiscală ar fi fost efectuată de un organ necompetent și cu încălcarea Deciziei nr. 971/2010 a Curții Constituționale, susține că a invocat nepublicarea în Monitorul Oficial a Ordinului președintelui ANAF nr. 1172/2009 privind delegarea către direcțiile generale ale finanțelor publice județene a dreptului de a efectua inspecții fiscale cu tematica din speță, făcând referire și la incidența disp. art. 11 alin. (1) din Legea 24/2000.

Contrar celor reținute de prima instanță, arată că este importantă persoana care efectuează inspecția fiscală și că în cauză s-a procedat la efectuarea unei inspecții fiscale cu încălcarea art. 99 alin. (1) din Codul de procedură fiscală și în absența unei delegări pe care ar fi permis-o art. 99 alin. (3) din același act normativ, esențială pentru valabilitatea actului administrativ fiind competenta autorității emitente, chestiune de ordine publică ce poate fi invocată oricând. Emiterea actului cu încălcarea competenței atrage nulitatea acestuia, soluție care se impune în lumina chestiunilor dezlegate de CJUE prin hotărârea pronunțată în afacerea C-183/14, Salomie și Oltean și a Deciziei nr. 971/2010 a Curții Constituționale.

Referitor la greșita aplicare a dispozițiilor legale pentru stabilirea datei de la care ar fi trebuit să fie înregistrat în scopuri de TVA, arată că instanța a apreciat că ar fi trebuit să colecteze și să vireze TVA începând cu data de 01.01.2008, deși în opinia recurentului, acest lucru ar fi trebuit să se petreacă începând cu 01.03.2008 și nu prin completarea declarației 020 prevăzută de Ordinul ANAF nr. 262/2007, ci doar ulterior publicării în Monitorul Oficial a Ordinului ANAF nr. 1786/2010.

Recurentul-reclamant susține că a primit asigurări exprese de la Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj - Napoca - Biroul Metodologie și Asistență Contribuabili pentru neaplicarea TVA pentru tranzacțiile imobiliare aferente anului 2007. Arată că tranzacțiile imobiliare aferente anului 2007 nu pot fi avute în vedere pentru depășirea plafonului special de scutire prevăzut de art. 152 alin. (1) din vechiul Codul fiscal. În speță, plafonul special de scutire ar fi depășit în cursul lunii ianuarie 2008 și, în aceste condiții, ar deveni aplicabile disp. art. 152 alin. (6) din vechiul Codul fiscal, dar numai în ipoteza în care ar fi existat legislație secundară/terțiară pentru a reglementa procedura de înregistrare voluntară conform art. 153 alin. (10) din vechiul Codul fiscal, art. 214 lit. a) din Directiva 2006/112/CE și art. 153 din vechiul Codul fiscal.

Dispozițiile Directivei TVA și cele interne obligau România să stabilească proceduri pentru asigurarea posibilității înregistrării în scopuri de TVA, nefiind o normă care poate fi aplicată direct, în acest sens invocând Hotărârea pronunțată în afacerea D., cauzele reunite C-246/94 și C-249/94. Susține că înregistrarea în scopuri de TVA, așa cum rezultă din disp. art. 153 din Codul fiscal, este de două feluri, ambele necesitând reglementări secundare: înregistrarea voluntară și cea din oficiu. Înregistrarea voluntară nu este posibilă prin completarea declarației 020 prevăzută de Ordinul nr. 262/2007, aspect ce se deduce din Instrucțiunile prevăzute în Anexa nr. 2, din care rezultă că aceasta nu este destinată persoanelor care desfășoară activitate economică independentă. Înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA a devenit posibilă abia prin Ordinul ANAF nr. 1786/2010, publicat în Monitorul Oficial la data de 5 mai 2010.

În ceea ce privește transferul de active, arată că instanța a validat ca fiind un transfer de active doar vânzarea terenului către S.C. E. S.R.L., iar vânzările încheiate cu S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. au fost socotite operațiuni supuse TVA. Susține că în legislația internă transferul de active presupune o transferare a afacerii de la vânzător la cumpărător, caracterizată prin posibilitatea tehnică și funcțională a cumpărătorului de a continua în mod independent activitatea economică. Primitorul trebuie să fie o persoană impozabilă, conform art. 127 din vechiul Codul fiscal. Regula aplicabilă pentru asemenea operațiuni este "fără livrare".

Apreciază că actele contestate sunt nemotivate sub aspectul susținerii că primitorul trebuie să fie o persoană înregistrată obligatoriu în scopuri de TVA, pentru a se putea discuta de un transfer de active, sens în care invocă Hotărârea CJUE pronunțată în afacerea Zita Modes, C-497/01.

În speță, afacerea transferată constă în terenuri și autorizații de construire, respectiv în bunuri și, deși nu se poate pune la îndoială faptul că terenul este un bun, în cazul autorizației de construire, invocă jurisprudență Curții de la Strasbourg, respectiv Hotărârea Oneryildiz contra Turciei, precum și Cauza Pine Valley contra Irlandei. Așadar, autorizația de construire este atât un act administrativ, cât și un bun necorporal, care poate intra într-o structură independentă, alături de un bun corporal.

Subliniază că singurul motiv pentru care s-a considerat că aceste operațiuni nu reprezintă transfer de active, ci livrări de bunuri, este acela că reclamantul nu este persoană impozabilă, deși norma prevede că persoana impozabilă care este beneficiarul transferului prevăzut la alin. (7) este considerată ca fiind succesorul cedentului, indiferent dacă este înregistrat în scopuri de taxă sau nu. Susține că cele trei transferuri s-au realizat la date diferite, către persoane impozabile diferite, și chiar dacă cele trei tranzacții s-ar fi efectuat către același client persoană impozabilă, nu ar fi fost un transfer total de active, ci tot trei transferuri parțiale de active. Mai mult, chiar dacă cele trei tranzacții ar fi fost efectuate în același moment către o singură persoană impozabilă, ar fi fost tot un transfer parțial de active, întrucât recurentul are și alte ramuri de activitate.

Mai precizează că intenția sa a fost de a solicita și obține autorizații de construire pe fiecare dintre terenuri, de a edifica imobilele autorizate și a le valorifica prin vânzare, iar din anumite considerente, la un moment dat a procedat și la vânzarea unor afaceri. Arată că atunci când a vândut cele trei terenuri, pentru niciunul dintre ele nu avea încheiate contracte cu furnizorii de bunuri și servicii, toate aveau condiții generale similare, erau proiectele dezvoltate până la stadiul autorizației de construcție, dar un singur teren a fost calificat ca fiind transfer de active, respectiv cel vândut către S.C. E. S.R.L.. Toți cei trei cumpărători au continuat activitatea ce a făcut obiectul transferului de active, aspect reținut și în expertiza fiscală.

Recurentul-reclamant susține că accesoriile stabilite de fisc și de instanța de fond încalcă principiul proporționalității. Astfel, potrivit art. 104 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, inspecția fiscală nu trebuie să dureze mai mult de 3 luni, dar acest termen a fost depășit, ceea ce atrage nulitatea relativă, întrucât generează un cuantum ridicat al dobânzilor, majorărilor de întârziere și al penalităților după expirarea termenului de 3 luni. Invocă producerea unei vătămări întrucât, dacă actul fiscal ar fi fost emis cu respectarea art. 104 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, atunci ar fi putut achita accesorii pentru 3 luni de la începerea inspecției fiscale. Practic, toate accesoriile calculate peste termenul de 3 luni îi produc o vătămare serioasă, cuantumul lor depășind pretinsa creanță constând în TVA, ceea ce ar trebui să atragă anularea inspecției fiscale, a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

Mai arată că organul fiscal a suspendat inspecția fiscală de mai multe ori, în principal pentru obținerea de înscrisuri/informații de către recurent, iar faptul că a fost suspendată inspecția fiscală și că durata efectivă, în opinia organului fiscal, ar fi fost de 58 de zile, nu are relevanță și nici nu înlătură efectele negative pe care le are asupra cuantumului accesoriilor. Susține că și în perioadele în care inspecția fiscală era suspendată, organul fiscal a administrat probe (a emis adrese către alte instituții, publice sau private, în scopul obținerii de înscrisuri și/sau informații).

Recurentul-reclamant susține că prin decizia de soluționare a contestației nu s-a răspuns efectiv niciuneia dintre aceste critici, obligațiile de a da informații și de a colabora nu au fost încălcate, neexistând dovezi în acest sens și că din jurisprudența CJUE reiese că trebuie să se aibă în vedere atitudinea subiectivă a persoanei impozabile, respectarea principiului proporționalității, adică existența unui echilibru între sancțiunea aplicată și culpă. Nu există o culpă probată în sarcina sa, fiind preocupat încă din anul 2008 de problematica TVA în materia tranzacțiilor imobiliare.

Recurentul-reclamant apreciază că sentința a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței CEDO și că prevederile art. 125

1

pct. 18, art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1), (2) din Legea 571/2003 nu reprezintă o lege în sensul jurisprudenței CEDO și CJUE, neîndeplinind condiția de a fi clare și previzibile, sens în care invocă următoarele hotărâri: Cauza Opel Austria/Consiliu din 11.01.1997 (Hotărârea Tribunalului T-1 15/94), Cauza Gebroeders van Es Douane Agenten BV din 13.02.1996 (Hotărârea Curții C-143/93), Asociația Martorilor lui Iehova (Hotărârea CEDO nr. 8916/05), Association Cultuelle du Temple Pyramide c. France (Hotărârea CEDO nr. 50471/07), Association Des Chevaliers Du Lotus D'Or c. France (nr. 50615/07), Eglise Evangelique Missionnaire et Salaun c. France (nr. 25502/07), Segame S.A. c. France (nr. 4837/06).

Recurentul-reclamant mai susține că sentința a fost pronunțată cu încălcarea art. 7 și 12 Codul de procedură fiscală dar, cu toate acestea, instanța fondului nu a cenzurat în totalitate actele administrative atacate. Arată că a fost singurul care a acționat cu bună-credință declarând cuantumul, sursa și natura veniturilor obținute, astfel încât să poată fi stabilite corect și complet obligațiile fiscale ce îi revin, iar organul fiscal avea obligația de a stabili corect situația sa fiscală și, în cazul în care ar fi apreciat că îndeplinește cerințele prevăzute de lege pentru încadrarea în categoria persoanelor impozabile în scopuri de TVA, să-l informeze și să îl îndrume pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale ce îi revin.

3.2. Recurenta pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

În motivarea recursului întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că sentința a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv în mod eronat s-a admis în parte acțiunea în baza concluziilor raportului de expertiză efectuat, fără a ține seama de apărările sale și raportându-se doar la susținerile reclamantului. Singurul motiv pe care instanța și-a întemeiat convingerea a fost punctul de vedere exprimat de expert în sensul că deducerea se face în baza documentelor justificative, iar cheltuielile sunt considerate deductibile dacă sunt efectuate în scopul activității, realizării de venituri/de operațiuni taxabile. Precizează că, având în vedere numărul mare al tranzacțiilor imobiliare efectuate de persoana fizică cu apartamente noi și terenuri, organele de inspecție fiscală au concluzionat că reclamantul a desfășurat o activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate și a intrat în categoria de persoană impozabilă, conform art. 127 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

În perioada 11.01.2007-20.03.2007, reclamantul a efectuat 2 tranzacții în sumă de 127.710 RON (2 avansuri la contractele de vânzare-cumpărare), ce depășește plafonul de 119.000 RON, prevăzut la art. 152 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare în martie 2007 și nu s-a înregistrat plătitor de TVA în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a atins sau a depășit acest plafon, respectiv până la data de 10 aprilie 2007, astfel că nu a devenit plătitor de TVA începând cu data de 01 mai 2007, încălcând prevederile art. 153 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Pentru tranzacțiile efectuate de reclamant în perioada 01.05.2007-03.11.2009, organele de inspecție fiscală au stabilit baza de impozitare a TVA în valoare de 52.942.053 RON (507 contracte de vânzare-cumpărare și 118 avansuri), prin aplicarea cotei standard de 19% TVA asupra bazei de impozitare, conform art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 și Ordinului MFP nr. 1873/2011, excepție făcând un contract de vânzare-cumpărare pentru care obligațiile de plată TVA au fost calculate prin aplicarea cotei standard de 19% asupra bazei de impozitare prin procedeul sutei majorate.

Invocă Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-183/14 - Salomie și Oltean și arată că o operațiune nu este impozabilă din punct de vedere al TVA, dacă cel puțin una din condițiile prevăzute la lit. a) - d) din art. 126 alin. (1) din Codul fiscal nu este îndeplinită, astfel cum reglementează chiar legiuitorul la pct. 2 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a art. 126 alin. (1) din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Din coroborarea prevederilor art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 cu cele ale art. 125

1

pct. 18 din Codul fiscal, (forma aplicabilă începând cu data de 03.04.3007) rezultă că o persoană fizică reprezintă persoană impozabilă, în sensul Titlului VI privind TVA, în condițiile în care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități, iar conform art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, exploatarea bunurilor corporale și necorporale, în concordanță cu principiul de bază al sistemului de TVA, potrivit căruia taxa trebuie să fie neutră, se referă la orice tip de tranzacții, indiferent de forma lor juridică, deci inclusiv la operațiunea de vânzare a acestor bunuri. Totodată, invocă Hotărârea CJUE în cauzele conexate C-249/2012 și C-250/2012, Corina Tulică Hrisi și Călin Ion Plavoșin.

Recurenta-pârâtă ANAF învederează că regulile aplicabile regimului special de scutire au fost reglementate la art. 152 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 571/2003, în forma aplicabilă în anul 2007, fiind preluate în mod similar și în perioadele următoare. Astfel, persoana impozabilă care este stabilită în România și care realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică ce implică operațiuni taxabile și/sau scutite de TVA cu drept de deducere, trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a atins sau a depășit plafonul de scutire, respectiv cifra de afaceri anuală declarată sau realizată este superioară plafonului de 35.000 euro.

Totodată, legiuitorul, prin Normele metodologice de aplicare a art. 152 alin. (6) din Codul fiscal, reglementează situația persoanelor impozabile care au depășit plafonul de scutire, dar nu au solicitat înregistrarea ca plătitori de TVA în regim normal. Dacă organele de inspecție fiscală constată neîndeplinirea de către persoana impozabilă a acestei obligații, acestea vor solicita plata taxei pe care persoana impozabilă ar fi datorat-o dacă ar fi fost înregistrată normal în scopuri de taxă, conform art. 153 din Codul fiscal.

Precizează că în perioada 01.01.2008-31.12.2009, potrivit alin. (2) lit. f) al art. 141 din Legea nr. 571/2003, era scutită de TVA livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Totodată, prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil. Consideră că în mod corect organele de inspecție fiscală au constatat că în perioada noiembrie 2007- noiembrie 2009, reclamantul a efectuat un număr de 512 tranzacții imobiliare în valoare totală de 57.410.918 RON, ce intră în sfera de aplicare a TVA, obținând venituri cu caracter de continuitate, fără să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA după depășirea plafonului de venituri realizate din operațiuni impozabile în decursul unui an calendaristic. A depășit în luna martie 2007 plafonul de scutire de 35.000 euro prevăzut la art. 152 alin. (1) din Legea 571/2003.

Precizează că prin adresa nr. x/16.01.2015, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat reclamantului să facă dovada dacă, în calitate de vânzător, are sau nu posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitată de administrația fiscală pentru tranzacțiile imobiliare care au avut la bază contracte prin care prețul bunului a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA. Urmare a solicitării, reclamantul, prin adresa înregistrată la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj în data de 27.01.2015, a solicitat recalcularea bazei impozabile și a sumei datorate cu titlu de TVA (inclusiv accesorii) astfel cum este stabilit în Ordinul MFP nr. 1820/2014 pentru aplicarea Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 6/2014, având în vedere că prin declarația pe proprie răspundere din data de 14.01.2015, acesta a precizat că, pentru vânzările de imobile din anii 2007-2009, prețul a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, fiind preț final, astfel că nu are posibilitatea recuperării de la debitor a TVA. Apreciază că sumele încasate de reclamant cu titlu de avans drept plată parțială a contravalorii construcțiilor noi vândute reprezintă o operațiune taxabilă din punct de vedere al TVA.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că în mod eronat instanța de fond a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, deși în cauză nu erau întrunite condițiile prevăzute de art. 451 - 453 C. proc. civ.. Instanța de fond trebuia să facă aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii părții din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților și susține că potrivit art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă dovada existenței și întinderii acestora cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor

3.3. Recurenta pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu exonerarea acestei recurente de la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., arată că soluția pronunțată este netemeinică, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii, a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor legale incidente.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precizează că a invocat lipsa calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, această instituție nefiind emitenta niciunui act administrativ contestat, astfel că nu există un raport juridic între reclamant și această pârâtă. Curtea de Apel Cluj a pronunțat hotărârea recurată și în contradictoriu cu această instituție, iar hotărârea nu cuprinde motivele menținerii în cauză a acesteia. De asemenea, arată că, deși prin Decizia nr. 68/8.03.2015 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a fost respinsă contestația reclamantului pentru suma de 20.973.384 RON, reprezentând TVA în sumă de 8.452.946 RON și accesorii aferente TVA în sumă de 12.520.438 RON, prin sentința recurată a fost admisă acțiunea pentru suma de 18.563.466 RON TVA și accesorii, fiind respinsă pentru suma de 6.394.833 RON, reprezentând TVA în sumă de 4.263.222 RON, majorări, dobânzi de întârziere și penalități în suma de 2.131.611 RON, or, din însumarea sumelor cuprinse în dispozitivul hotărârii recurate rezultă o sumă totală de 24.958.299 RON, deci mai mare decât suma din litigiu.

Cu toate că sumele reținute ca datorate prin dispozitivul sentinței au fost stabilite prin expertiza fiscală judiciară efectuată în cauză, aspectele reținute de instanță nu corespund cu cele reținute de consultantul fiscal, motiv pentru care apreciază că hotărârea recurată nu este motivată. Astfel, deși sentința, în ceea ce privește admiterea acțiunii, a fost motivată doar sub aspectul neacordării dreptului de deducere și cu privire la accesoriile aferente TVA, considerând că nu a fost respectat principiul proporționalității, fiind preluate în dispozitivul hotărârii recurate, ca obligații datorate, sumele stabilite în expertiza fiscală judiciară, în fapt, aspectele pentru care consultantul fiscal a considerat că reclamantul datorează doar suma de 6.394.833 RON, reprezentând TVA în suma de 4.263.222 RON, majorări, dobânzi și penalități în sumă de 2.131.611 RON, sunt diferite față de cele reținute de instanță, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susține că suma de 4.263.222 RON reprezentând TVA a fost calculată de consultantul fiscal astfel: obligațiile de plată au fost calculate de la data de 01.01.2008, deși reclamantul a depășit plafonul și avea obligația înregistrării în scopuri de TVA începând cu data de 01.05.2007; TVA de 19% și 5% a fost extrasă din prețul contractelor de vânzare-cumpărare, deși ANAF - DGSC a admis contestația reclamantului pentru suma de 3.984.915 RON, conform Ordinului MFP nr. 1820/2014 pentru aplicarea Deciziei Comisiei Fiscale nr. 6/2014, așa încât reclamantul a fost exonerat de două ori pentru aceeași sumă, o dată prin Decizia nr. 68/2015 și a doua oară prin sentința recurată, prin preluarea fără motivare a sumelor din expertiza fiscală; acordarea dreptului de deducere la momentul efectuării tranzacțiilor.

Recurenta-pârâtă susține că sentința a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în cauză, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 152 pct. 62 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, reclamantul și-a exercitat dreptul de deducere prin depunerea Decontului de TVA nr. 110568/2015, în care a fost înscris la rândul 30 "Regularizări taxă dedusă" TVA în suma de 1.003.822 RON, fiind diminuată cu această sumă TVA de plată stabilită prin Decizia de impunere nr. x/11.07.2014, aspect necontestat de reclamant. Rezultă că prin hotărârea recurată a fost acordat reclamantului dreptul de deducere în baza acelorași documente justificative. În ceea ce privește cuantumul accesoriilor reduse de instanța de fond la 50% din valoarea debitului reținut ca rămas de plată, în temeiul principiului proporționalității, conform expertizei fiscale, arată că accesoriile au fost corect calculate. Referitor la aceste aspecte invocă Hotărârea CJUE în cauza Salomie și Oltean.

Mai arată că potrivit art. 120 Codul de procedură fiscală, pentru neachitarea la termenul de scadență a obligațiilor de plată se datorează, după acest termen, dobânzi și penalități de întârziere, precum și majorări de întârziere, acestea având natură juridică diferită, caracterul de sancțiune fiscală fiind prevăzut expres doar în cazul penalităților de întârziere. Majorările de întârziere, redefinite ca dobânzi, sunt percepute ca un echivalent al lipsei de folosință a sumelor ce trebuiau achitate de contribuabil, scopul lor fiind acela de a acoperi un prejudiciu.

Referitor la aceste aspecte consideră că proba cu expertiză nu poate fi luată în considerare nefiind utilă cauzei, sens în care apreciază că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu consultant fiscal, nefiind în culpă procesuală, iar, în subsidiar, solicită diminuarea sumei reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligată. Precizează că a contestat onorariul propus de expert în cuantum de 18.864 RON, acesta fiind exagerat și nejustificat.

4.1. Recurentul-reclamant a formulat întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursurilor pârâtelor ca nefondate și menținerea sentinței recurate.

A arătat, cu privire la susținerea recurentei AJFP Cluj că ar fi fost exonerat de plata unei sume mai mari decât cea din litigiu, că instanța de fond a precizat că menține actele administrative fiscale pentru suma de 6.394.833 RON (4.263.222 RON TVA și 2.131.611 RON accesorii), fiind evident că exonerarea nu are în vedere o sumă mai mare decât în mod aparent. De asemenea, instanța și-a motivat hotărârea cu privire la toate problemele ridicate în speță, indicând expres dispozițiile legale pe care le consideră aplicabile și validând concluziile raportului de expertiză, conform disp. art. 264 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta se contrazice flagrant cu privire la acest aspect atunci când arată: "Obligațiile de plată au fost calculate de la data de 01.01.2008, conform susținerilor reclamantului, deși acesta avea obligația înregistrării în scopuri de TVA începând cu data de 01.05.2007, aspect asupra căruia instanța de fond nu împărtășește opinia reclamantului, reținând aplicabile prevederile art. 134

1

, art. 134

2

, art. 152 alin. (2) din Codul fiscal". Precizează că a solicitat instanței ca, în eventualitatea în care ar considera că ar fi trebuit să se înregistreze în scopuri de TVA, data corectă ar fi cea de 01.03.2008, întrucât a beneficiat de asigurări exprese date personal de DGRFP Cluj și de ANAF Uniunii Naționale a Notarilor Publici, prin ambele excluzându-se tranzacțiile de felul celor aflate în discuție, de la aplicarea TVA. În acest context putea depăși plafonul de TVA doar în luna ianuarie a anului 2008 și avea obligația de a fi înregistrat doar începând cu 01.03.2008.

Referitor la susținerea recurentei AJFP Cluj că ar fi beneficiat de o a doua exercitare a dreptului de deducere întrucât ar fi depus decontul de TVA pentru suma de 1.003.822 RON arată că este nefondată, sens în care invocă jurisprudența CJUE - hotărârea în cauza C-284/11 care a fost ignorată de recurentă.

4.2. Recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat și menținerea sentinței recurate.

A susținut, în esență, că inspecția fiscală a fost efectuată cu respectarea prevederilor O.G. nr. 92/2003, art. 99 alin. (1)-(3) și ale H.G. nr. 109/2009. Obligația de plată a TVA pentru persoanele fizice care efectuează tranzacții imobiliare în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate a existat încă de la 1 iunie 2002, data intrării în vigoare a Legii 345/2002, iar legislația TVA nu a fost modificată semnificativ din anul 2002. De la data de 01.01.2007 legislația a fost modificată, în sensul că sunt scutite de TVA livrările de construcții care nu sunt noi și terenurile, altele decât cele construibile. De asemenea, anterior anului 2008, au existat prevederi ce reglementau înregistrarea fiscală a persoanelor fizice impozabile, sens în care invocă dispozițiile art. 69 alin. (1) din O.G. nr. 92/24.01.2003 și art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea 571/2003.

Precizează că la data efectuării tranzacțiilor la care face referire recurentul-reclamant acesta nu era înregistrat în scopuri de TVA și nu s-a comportat ca o persoană impozabilă, iar operațiunile nu se încadrează în prevederile art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003 și ale pct. (6) și (7) din H.G. nr. 44/2004. Inspecția fiscală s-a desfășurat în perioada 23.03.2010-19.05.2010, 05.01.2012, 23.06.2014-11.07.2014 și a durat 58 de zile lucrătoare, cu respectarea termenului prevăzut de O.G. nr. 92/2003. Recurentul-reclamant a solicitat amânarea începerii inspecției fiscale cu cererea nr. x/22.01.2010, iar după începerea inspecției fiscale în 23.03.2010, acesta a solicitat în repetate rânduri prelungirea termenului pentru prezentarea antecontractelor de vânzare-cumpărare, precum și a altor documente (cererea nr. x/23.06.2010, Nota explicativă din 14.07.2010, adresa nr. x/11.01.2011, adresa din 13.09.2011, adresa din 14.11.2010, adresa 10.01.2012), ultimele documente fiind prezentate de către reclamant în data de 16.06.2014, pe baza de proces-verbal.

Recurentul reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj prin care a solicitat respingerea recursului formulat de această pârâtă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor din întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, față de următoarele considerente:

În urma inspecției fiscale parțiale ce a avut ca obiectiv modul de înregistrare în evidențele fiscale și contabile a activității desfășurate privind tranzacțiile imobiliare precum și modul de declarare, determinare și virare a TVA aferentă acestei activități, organele de control fiscal au reținut că reclamantul, în perioada 06.11.2007-03.11.2009, a efectuat tranzacții imobiliare ce au depășit plafonul de scutire TVA și, respectiv, a desfășurat activități economice cu caracter de continuitate constând în vânzarea de apartamente, terenuri, pentru care avea obligația de a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA, de a colecta și vira TVA. În considerarea faptului că valorificarea repetată a unui număr de 512 imobile - apartamente, terenuri - este o activitate continuă și reprezintă o operațiune impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, în conformitate cu dispozițiile fiscale s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale de plată constând în TVA și majorări aferente, sens în care au fost emise actele contestate prin prezenta acțiune.

Contestația formulată împotriva deciziei de impunere a fost admisă prin decizia nr. 68 din 18.03.2015 pentru suma de 3.984.915 RON reprezentând TVA, accesorii aferente și respinsă pentru suma de 20.973.384 RON.

Instanța de fond a anulat în parte Decizia nr. 68/18.03.2015, Decizia de impunere nr. x/11.07.2014 și Raportul de inspecție fiscală din 11.07.2014 și a exonerat reclamantul de plata sumei de 18.563.466 RON TVA și accesorii; a menținut obligația de plată a sumei de 6.394.833 RON reprezentând TVA în sumă de 4.263.222 RON, majorări și dobânzi de întârziere și penalități în sumă de 2131611 RON.

Pentru pronunțarea acestei soluții a reținut, în privința competenței de efectuare a inspecției fiscale, că aceasta revenea Serviciilor de Inspecție Fiscală din cadrul DGRFP Cluj-Napoca, unitate la nivelul căreia sunt organizate structuri împuternicite cu îndeplinirea unor astfel de atribuții din competența de activitate a ANAF. Referitor la depășirea duratei inspecției fiscale prevăzute de art. 104 alin. (1) Codul de procedură fiscală a reținut că aceste dispoziții nu stabilesc sancțiunea aplicabilă în astfel de cazuri, părând mai degrabă că este vorba despre un termen de recomandare. Chiar dacă nu ar fi așa, trebuie reținut și faptul că durata controlului fiscal s-a datorat, în parte, și atitudinii reclamantului care nu a pus la dispoziția organului de control, de la bun început, întreaga documentație legată de activitatea desfășurată în legătură cu imobilele edificate, cu nesocotirea obligațiilor ce derivă din art. 106 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut incidența disp. art. 127 Codul fiscal, a normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, stabilind că reclamantul a realizat activitate economică în sensul normelor fiscale și a celor statuate în jurisprudența CJUE. În plus, are și calitatea de persoană impozabilă, așa cum rezultă din disp. art. 153 din Legea nr. 571/2007. În perioada supusă verificării, reclamantul a efectuat tranzacții ce au depășit plafonul cerut de normele fiscale, astfel că avea obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA, potrivit art. 152 alin. (3), în termen de 10 zile de la depășirea plafonului, obligație care nu a fost îndeplinită.

Instanța a argumentat caracterul previzibil al normelor incidente în speță și de ce nu se poate susține în mod rezonabil că astfel de dispoziții de drept național nu stabilesc în mod suficient de clar și precis că livrarea unei construcții, în anumite cazuri, să fie supusă TVA-ului. Rezultă că activitatea de vânzare imobile desfășurată de o persoană este una economică, reclamantul fiind în mod legal considerat persoană impozabilă din perspectiva Directivei 2006/112/CE.

Pe fond, instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiză fiscală efectuat în cauză potrivit cărora TVA datorat este în sumă de 4.263.222 RON și a achiesat la punctul de vedere exprimat de expert.

Cât privește majorările/accesoriile, instanța a reținut incidența art. 119 și art. 120 Codul fiscal, precum și aplicabilitatea jurisprudenței CJUE în materie, care evidențiază importanța principiului proporționalității cu privire la sancțiunile ce pot fi instituite de statele membre în diverse domenii.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată întemeiat acest motiv de casare, întrucât prima instanță nu a analizat toate motivele de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinările formulate, limitându-se la examinarea susținerilor reclamantului referitoare la: necompetența organului fiscal care a efectuat inspecția fiscală (o examinare parțială); depășirea duratei inspecției fiscale; stabilirea calității reclamantului de persoană impozabilă și a includerii operațiunilor pe care le-a desfășurat în sfera operațiunilor supuse taxei pe valoarea adăugată.

Stabilirea sumelor datorate de reclamant cu titlu de obligații fiscale suplimentare, principale și accesorii, s-a făcut prin validarea concluziilor raportului de expertiză fiscală, în considerentele sentinței arătându-se că instanța achiesează la punctul de vedere exprimat de expert, fără să motiveze de ce se impun a fi reținute aceste concluzii, prin raportare la situația de fapt, normele legale aplicabile și jurisprudența CJUE în materie.

Se constată că prima instanță nu a analizat următoarele susțineri ale reclamantului:

- în cadrul motivului de nulitate referitor la necompetența organului de inspecție fiscală s-a invocat faptul că Ordinul ANAF nr. 1172/2009, prin care a fost delegat direcțiilor generale ale finanțelor publice județene dreptul de a efectua inspecții fiscale cu tematica în discuție, nu a fost publicat în Monitorul Oficial. Reclamantul consideră că acest ordin este un act administrativ cu caracter normativ, iar în condițiile în care nu a fost publicat, nicio autoritate nu îi poate opune conținutul unui particular, sens în care sunt și disp. art. 11 alin. (1) din Legea 24/2000. Instanța a respins această critică cu motivarea că ordinul a fost emis, iar în cererea de recurs reclamantul reia acest motiv de nelegalitate a actelor administrative atacate menționând că discuția nu gravita în jurul faptului că ordinul nu a fost emis, ci că nu a fost publicat în Monitorul Oficial.

- susținerile din cererea de chemare în judecată potrivit cărora la nivelul DGRFP Cluj, în anul 2008, ca urmare a unei cereri formulate de reclamant, i s-a comunicat că nu există o obligație în sarcina persoanelor fizice care desfășoară activități de construire și vânzare de imobile, de a se înregistra ca plătitoare de TVA, că legea nu aduce sub incidența TVA vânzările de construcții/terenuri, toate aceste tranzacții fiind scutite de TVA în anul 2007. În acest sens au fost și răspunsurile date de ANAF Uniunii Naționale a Notarilor Publici atunci când aceasta s-a interesat de aplicarea TVA-ului tranzacțiilor imobiliare încheiate de persoane fizice. Cu toate că acest punct de vedere emană de la DGRFP Cluj - Biroul Metodologie și Asistență Contribuabili, arată reclamantul, tot Direcția apreciază că ar fi avut obligația de a colecta TVA începând cu data de 1.05.2007.

Înalta Curte reține că este vorba despre adresa nr. x/22.02.2008 emisă de DGRFP Cluj - Napoca - Biroul Metodologie și Asistență Contribuabili și despre adresa nr. x/25.01.2008 emisă de ANAF - Direcția generală legislație și proceduri fiscale cu privire la care instanța de fond nu a făcut nicio referire în considerentele sentinței. Nu s-a pronunțat dacă, prin raportare la considerentele hotărârii CJUE din cauza Salomie și Oltean, invocată de reclamant, prezintă relevanță în soluționarea cauzei punctul de vedere exprimat de organul fiscal prin aceste adrese. În cererea de recurs reclamantul reiterează susținerea din acțiune precizând că a primit asigurări exprese pentru neaplicarea TVA pentru tranzacții imobiliare aferente anului 2007.

- susținerile referitoare la data la care reclamantul trebuia să se înregistreze în scopuri de TVA. Astfel, în acțiune a arătat că data eventuală de înregistrare era 1.03.2008 și nu 1.05.2007, cum a considerat organul fiscal. Reclamantul a argumentat de ce, în opinia sa, data este 1.03.2008 și a analizat actele normative care reglementau, în perioada vizată, modalitatea de înregistrare în scopuri de TVA susținând că era necesară existența unor norme metodologice din care să rezulte expres o procedură de urmat de către contribuabil și a unor formulare pe care să le poată completa pentru a dobândi calitatea de persoană impozabilă. Prin Ordinul ANAF nr. 1415/2009 s-a introdus pentru prima dată în formularistica ANAF, în raport cu persoanele fizice, "Raportul de inspecție fiscală" și "Declarația de impunere privind TVA". Așadar, pană la data adoptării Ordinului ANAF nr. 1415/2009, în controlul persoanei fizice problema TVA-ului nu prezenta interes. Deși este reglementată cu caracter de principiu în Codul de procedură fiscală obligația organului fiscal de a înregistra automat contribuabilii pe care îi consideră plătitori de TVA, executivul a înțeles să edicteze norme (legislație secundară) pentru această operațiune abia la data de 28.04.2010, prin Ordinul nr. 1786. Formularul de notificare și modelul de decizie privind înregistrarea din oficiu, în scopuri de TVA, au fost introduse prin art. 2 al Ordinului 1786.

Instanța de fond nu a analizat aceste susțineri, iar în cererea de recurs reclamantul precizează că nu renunță la criticile prin care a arătat că înregistrarea voluntară în scopuri de TVA nu putea să aibă loc prin completarea declarației 020 prevăzute de Ordinul ANAF nr. 262/2007 și că înregistrarea din oficiu putea să aibă loc abia ulterior publicării în Monitorul Oficial a Ordinului 1786.

Este adevărat că instanța de fond s-a pronunțat cu privire la data la care reclamantul avea obligația de a se înregistra în scopuri de TVA menționând că aceasta este 1.01.2008, dar nu a făcut altceva decât să preia concluzia expertului fiscal desemnat în cauză, fără să analizeze susținerile reclamantului sub acest aspect și fără să motiveze de ce nu poate fi avută în vedere data pe care reclamantul o indică, respectiv 1.03.2008.

- susținerile privind vânzarea de către reclamant a unor terenuri către S.C. E. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. care, în opinia reclamantului, constituie transfer de active. Prima instanță a considerat că are natura juridică a transferului de active doar vânzarea terenului către S.C. E. S.R.L., astfel cum a stabilit expertul, dar nu a analizat dispozițiile legale incidente în materia transferului de active și nu a motivat de ce vânzarea terenurilor către celelalte două societăți comerciale nu reprezintă transfer de active, respectiv de ce nu pot fi reținute argumentele reclamantului invocate în acțiune sub acest aspect, argumente care sunt reluate în cererea de recurs.

Acest considerent este valabil și în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cuantumul obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantului, în sentința recurată menționându-se că "prin expertiză s-a concluzionat că raportat la documentele verificate, TVA datorat este în sumă de 4.263.222 RON. Curtea achiesează punctului de vedere exprimat de expert întrucât în condițiile normelor fiscale deducerea se face în baza documentelor justificative, iar cheltuielile sunt considerate deductibile dacă sunt efectuate în scopul activității, realizării de venituri/de operațiuni taxabile. Or prin acte, respectiv facturi și prin expertiză, au fost evidențiate achiziții de bunuri și servicii aferente activității. Prin urmare, raportat la cele rezultate din acte și la norme, susținerile reclamantului cu privire la greșita determinare de către autoritatea fiscală a obligațiilor se vădesc a fi întemeiate."

Înalta Curte apreciază că încuviințarea probei cu expertiza fiscală nu justifică lipsa unei analize efective din partea instanței care a încuviințat proba a situației de fapt, prin raportare la cadrul legal aplicabil și la argumentele prezentate de părți. Nu este suficientă achiesarea instanței la concluziile raportului de expertiză, fără a prezenta propriul raționament juridic care a stat la baza soluției pronunțate, chiar și în situația în care este de acord cu respectivele concluzii.

Referitor la cuantumul accesoriilor, prima instanță a invocat jurisprudența CJUE în materie, conduita culpabilă a reclamantului, dar și a organelor fiscale, incidența disp. art. 119 și art. 120 Codul de procedură fiscală și a apreciat că este echitabil, proporțional, a se reține doar suma de 2.131.611 RON accesorii aferente taxei datorate.

Instanța de control judiciar constată că neanalizarea unor susțineri ale reclamantului, care vizează obligația de plată a TVA, se răsfrânge și asupra motivării problemei accesoriilor, în sensul că aceasta este insuficientă, întrucât instanța nu a avut în vedere toate argumentele invocate în sprijinul solicitării de reducere a cuantumului accesoriilor. Este cazul susținerilor care vizează: imposibilitatea calculării accesoriilor pentru perioada 2007-2009, în condițiile în care din legea internă lipseau proceduri care să conducă la înregistrarea în scopuri de TVA a persoanelor fizice care derulau activități economice independente ca cele desfășurate de reclamant; declararea de către autoritatea fiscală a tranzacțiilor imobiliare scutite de TVA pentru anul 2007; înregistrarea în scopuri de TVA doar începând cu anul 2009, având în vedere Ordinul ANAF nr. 1415/2009.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar (în speță, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, dar și apărările din întâmpinările depuse la dosar, care necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar.

În aceste condiții, părților li s-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, în speță, principiul dreptului la apărare