ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4413/2019

Ședința publică din data de 02 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat suspendarea în parte a Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat în M.O nr. 1076/30.11.2005, respectiv suspendarea art. 32 din acest Regulament, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin sentința nr. 70 din 18 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect suspendarea art. 32 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 70 din 18 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A..

În motivarea recursului se arată că prin sentința atacată instanța a respins cererea de suspendare considerând că nu sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Recurentul-reclamant arată că, în ce privește condiția cazului bine justificat instanța nu a făcut nicio analiză a existenței acestei condiții, făcând doar trimitere la jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești.

Mai arată că, instanța nu a arătat care este diferența, din perspectiva normei legale care le reglementează, dintre modul de constituire a completurilor de 5 și cele de 3 judecători. S-a invocat Decizia CCR doar pentru a arăta că instanța constituțională a statuat, în mod obligatoriu, pentru toți subiecții de drept, că modul de compunere a completelor de judecată este o problemă de procedură, putând fi reglementată numai prin lege nu și prin acte administrative.

În ce privește condiția pagubei iminente arată că motivarea instanței este contradictorie, arătând lipsa de analiză a existenței condițiilor prevăzute de lege.

Intimata Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că obiectul principal al cererii de chemare în judecată cu care reclamantul A. a sesizat instanța îl constituie solicitarea de anulare a dispozițiilor art. 32 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Instanța de fond a făcut analiza condițiilor cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, constatând în mod legal și temeinic, în speța de față, lipsa unor argumente aparent valabile referitoare la nelegalitatea actului administrativ contestat și nici existența unei pagube iminente.

Referitor la condițiile de fond prevăzute de art. 14, privind cazul bine justificat și paguba iminentă, Curtea reține că potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, prin caz bine justificat se înțelege - împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit., prin pagubă iminentă se înțelege-prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Cele două condiții de fond trebuiesc îndeplinite cumulativ.

Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității, atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a deciziei contestate, fiind echitabil ca aceasta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Recomandarea nr. R(89) 8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989, referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă a apreciat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecție jurisdicțională provizorie, fără a se recunoaște, totuși, eficacitatea necesară acțiunii administrative. De asemenea, a reținut că autoritățile administrative acționează în numeroase domenii și că activitățile lor sunt de natură a afecta drepturile, libertățile și interesele persoanelor. În plus, Recomandarea mai sus citată a arătat că executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor, în anumite circumstanțe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura posibilului.

În situația în care un act administrativ este contestat înaintea unei autorități jurisdicționale, iar aceasta nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea sa, reclamantul are posibilitatea de a cere aceleiași autorități jurisdicționale sau unei alte autorități jurisdicționale competente să decidă măsuri de protecție provizorie în legătură cu actul administrativ. Autoritatea jurisdicțională chemată să decidă măsuri de protecție provizorie trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente. Asemenea măsuri pot fi acordate în special în situația în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat și în cazul în care există un argument juridic aparent valabil referitor la legalitatea actului administrativ."

Protecția provizorie a drepturilor și intereselor persoanelor private este reiterată și de Recomandarea nr. (2003)16 din 9 septembrie 2003 a Comitetului Miniștrilor către Statele membre cu privire la executarea deciziilor administrative și jurisdicționale în domeniul dreptului administrativ, astfel:

"Când legea nu prevede că introducerea unei contestații împotriva unei decizii determină suspendarea automată a punerii sale în aplicare, persoanele private trebuie să aibă posibilitatea de a cere unei autorități administrative sau jurisdicționale să suspende aplicarea deciziei contestate, pentru a asigura protecția drepturilor și intereselor lor."

Jurisprudența europeană a statuat cu valoare de principiu în sensul că suspendarea executării poate fi încuviințată, daca s-a stabilit și că: a. judecătorul efectuează o evaluare comparativă a intereselor părților ("balance of interests"), în sensul că în cadrul examinării cererii de suspendare a executării unei decizii este necesar și ca instanța de contencios sa analizeze în mod comparativ riscurile inerente fiecărei soluții posibile; b. acordarea suspendării este justificată la prima vedere în fapt și în drept (fumus boni iuris), în sensul că motivele și argumentele reclamantului din cadrul acțiunii în anulare par a fi de natură serioasă la o examinare "prima facie".

Ca urmare a celor anterior arătate, cu referire la existența unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) Legea nr. 554/2004, cercetând "aparența de legalitate" a actelor ce formează obiectul litigiului, fără a intra în analiza fondului, întrucât ar excede obiectului cererii, se constată că nu există un caz bine justificat, întrucât toate argumentele prezentate de reclamant sunt veritabile critici de nelegalitate ale actelor administrative care nu pot fi examinate în cadrul acestei proceduri sumare, fără administrarea de probe și fără antamarea fondului cauzei.

Totodată, legalitatea prevederilor art. 32 din Regulament nu poate fi apreciată prin prisma dispozițiilor O.U.G. nr. . 7/2019, astfel cum solicită recurentul prin motivele de recurs, cu vădita ignorare a principiului neretroactivității legii civile, consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție și prevăzut la nivel infraconstituțional, de art. 6 din C. civ., potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, nu și situațiilor anterioare acestei date.

Cum, în cauză, instanța de fond nu a identificat împrejurări vădite de fapt și de drept care să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, care se bucură de o puternică prezumție de legalitate, veridicitate și autenticitate, motivele de recurs formulate pe acest aspect sunt neîntemeiate.

Recurentul-reclamant nu a reușit să justifice prejudiciul material viitor și previzibil pe care riscă să îl sufere, nedovedind în mod concret încălcarea dreptului său la un proces echitabil din perspectiva garanțiilor prescrise de art. 6 din Convenția Europeană.

De asemenea, nici împrejurarea invocată de recurent referitor la pronunțarea deciziei penale nr. 223/2017 de către un complet nelegal constituit - în opinia sa - sub aspectul modalității de desemnare a membrilor acestuia, nu constituie o pagubă iminentă în înțelesul conferit acestei noțiuni de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Aprecierea cumulativă a îndeplinirii celor două condiții trebuie să se facă în concordanță cu caracterul de măsură de protecție provizorie pe care-l are suspendarea executării actului administrativ, or din acest punct de vedere, nu se poate face o analiză separată a condiției cazului temeinic justificat fără să se aibă în vedere și prejudiciul cauzat reclamantului prin punerea în executare a actului administrativ.

În ceea ce privește existența condiției referitoare la necesitatea prevenirii unei pagube iminente, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin "pagubă iminentă" se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Analizând această cerință, Înalta Curte apreciază că în mod legal și temeinic prima instanță a reținut că nu este îndeplinită în cauză, paguba iminentă presupunând o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reținând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496, alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., împotriva sentinței nr. 70 din 18 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 octombrie 2019.