ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2987/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A., prin reprezentant legal B., a solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 136/1995 și a Ordinului nr. 14/2011, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro (450.000 RON), reprezentând daune materiale ca urmare a accidentului produs la data de 29.12.2013; obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro (4.500.000 RON) în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând daune morale; obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreținere lunare în cuantum de 4.500 RON, începând cu luna decembrie 2013 până la împlinirea vârstei de 18 ani și în continuare până la finalizarea studiilor.

respectiv până cel târziu la vârsta de 26 ani; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea de ședință din 23 mai 2016, luând act de starea de insolvență a pârâtei S.C. C. S.A., instanța a dispus citarea în cauză, în calitate de pârât, a Fondului pentru Garantarea Asiguraților, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015. Prin încheierea de ședință din 11 iulie 2016 a fost disjunsă cererea de chemare în judecată în raport cu pârâta S.C. C. S.A. și suspendată judecata cauzei față de aceasta, conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, motivat de intrarea în insolvență a societății.

Prin sentința nr. 7862 din 12 decembrie 2016 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata, către reclamant, a sumei de 100.000 euro echivalentul în RON de la data plății la cursul BNR, reprezentând daune materiale, precum și la plata sumei de 500.000 euro (echivalentul în tei de la data plății, la cursul BNR) reprezentând daune morale; a obligat pârând la plata, către reclamant, a sumei de 4.500 RON cu titlu de pensie de întreținere începând cu luna decembrie 2013, până la împlinirea vârstei de 18 ani, și în continuare, până la finalizarea studiilor, respectiv cel mai târziu la vârstă de 26 de ani.

Prin Decizia nr. 1916 din 15 noiembrie 2017 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraților împotriva sentinței și a încheierii de ședință din 11.07.2016; a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca inadmisibilă, reținând în justificarea soluției că nu a fost urmată procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 213/2015. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A., prin reprezentant legal B., arătând că decizia atacată este contradictorie, întrucât pe de o parte, reține că între apelant și intimat nu există niciun raport juridic, iar pe de altă parte, că raporturile juridice dintre asigurați ori beneficiarii asigurării și Fond nu sunt unele de drept privat, ci unele de drept public.

Recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de apel a procedat ia aplicarea greșită a normelor de drept materia! incidente, respectiv Legea nr. 213/2015, iar raportul juridic între asigurătorul de răspundere civilă și vătămații din accidente rutiere ia naștere ope legis, prin aplicarea normelor legale din domeniul asigurărilor. Fondul de Garantare a Asiguraților este constituit ca persoană juridică de drept public, însă nu realizează un interes public și nu utilizează resurse financiare din fonduri publice, acestea fiind colectate de la asigurători. Chiar dacă s-ar accepta ideea că Fondul, în calitatea sa de persoană juridică de drept public, apără interese publice, deci, sunt aplicabile normele din domeniul public, în mod just a apreciat prima instanță că art. 21 alin. (4) din Constituția României statuează expres că jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite.

Cu privire la Decizia nr. 80/2017 a Curții Constituționale, instanța de apei o reține în mod trunchiat, într-o interpretare favorabilă exclusiv pârâtului, deoarece câtă vreme obiectul acestei excepții a fost altul decât stabilirea împrejurării dacă procedura instituită de Legea nr. 213/2015 are caracter prealabil și obligatoriu, mențiunile pct. 17 din decizie au depășit limitele învestirii, deci nu au caracter obligatoriu pentru instanțe. Atâta timp cât Legea nr. 213/2015 nu instituie o procedură prealabilă obligatorie, decizia Curții Constituționale nu poate adăuga la lege. Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 08.05.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate. Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamantului vizează, în esență, modalitatea de soluționare, de către instanța de apel, a cererii formulate în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, în sensul că în mod greșit s-a reținut existența unei proceduri prealabile obligatorii, care să determine, în absența urmării acesteia, inadmisibilitatea unor astfel de acțiuni, ceea ce încalcă dreptul de acces la justiție.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai arătat că. hotărârea instanței de apel este contradictorie, întrucât reține, pe de o parte, că între apelant și intimat nu există niciun raport juridic de drept privat, iar pe de altă parte, că raporturile juridice dintre asigurați ori beneficiarii asigurării și Fond nu sunt unele de drept privat, ci unele de drept public. Mai arată recurentul-reci amant că Fondul de Garantare nu realizează un interes public care să justifice aplicarea normelor cu acest caracter. În ceea ce privește procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 213/2015, se reține că potrivit art. 2 alin. (3), Fondul de Garantare a Asiguraților este desemnat în calitate de garant al plății indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Nicio dispoziție din acest act normativ nu prevede subrogarea, de drept, a Fondului în drepturile și obligațiile procesuale ale societății de asigurare intrate în faliment, în cazul existenței acțiunii în pretenții pendinte pornite împotriva acesteia, calitatea de garant a Fondului nefiind asimilată calității de continuator sau succesor în drepturi procesuale a acesteia. Ca atare, nu există nicio contradicție între considerentele deciziei care rețin inexistența raportului juridic între Fondul de Garantare și asigurat, respectiv faptul că acesta datorează plata indemnizației în cazul falimentului asigurătorului în baza unui temei legal, iar nu în baza unei convenții a părților.

Actul normativ menționat prevede o procedură administrativă de plată a despăgubirilor pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Totodată legea prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubire sau de plată însoțită de documente justificative, deoarece Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului.

Conform art. 13 alin. (3) și (4) din Legea nr. 213/2015, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 33 alin. (5) din același act normativ, împotriva deciziei emise de comisia specială din cadrul fondului se poate formula contestație, în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 503/2004, instanței de judecată, respectiv Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în virtutea competenței speciale atribuită, în acest sens, de legiuitor. Așadar, dreptul la despăgubire al creditorilor de asigurări împotriva Fondului de Garantare este prevăzut de lege, însă acest drept poate fi exercitat numai în condițiile Legilor nr. 503/2004 și nr. 213/2015, care instituie o procedură specială, caracterizată printr-o etapă administrativă, urmată, dacă este cazul, de una judiciară.

Față de cele arătate, pretinsa contrarietate a considerentelor deciziei instanței de apel nu poate fi reținută, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul susține că procedura prealabilă este una jurisdicțională administrativă, facultativă și gratuită, însă procedura desfășurată în fața Fondului nu este una jurisdicțională, care să fie caracterizată prin dezbateri contradictorii finalizate printr-un act înzestrat cu autoritate de lucru judecat, al cărui emitent să fie independent și terț față de părțile procedurii, ci este una administrativă, ce se desfășoară în condițiile anterior descrise, care exclud contradictorialitatea specifică organului jurisdicțional (persoana care se consideră titularul unui drept de creanță de asigurări trebuie să formuleze cerere-tip de plată însoțită de înscrisuri justificative art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 20 Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților).

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluționată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări, sa fie supusă controlului de către instanța de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări.

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 80/2017 la care face referire chiar recurentul, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, când a constatat că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune injustiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de Garantare a Asiguraților, prin formularea unei cereri de plată.

în această modalitate este declanșată procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Astfel, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unei proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, Iară a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

În același sens, al neafectării dreptului de acces la justiție, prin instituirea unei proceduri prealabile, este jurisprudența instanței de contencios european, care reține că, pentru imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor reglementate de Convenție, este justificată intervenția prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenție, adică, nu sunt instanțe de judecată propriu-zise (în acest sens, de exemplu, cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, paragraful nr. 51). Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică un "tribunal" în sensul Convenției (cale de atac deschisă.

în această materie, pe temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015). Deci, nu subzistă, potrivit celor arătate, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind lipsa de temei legal a deciziei instanței de apel. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., prin reprezentant legai B. împotriva Deciziei nr. 1916 din 15 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., prin reprezentant legai B., domiciliat în București, și cu domiciliu ales la D., în București, împotriva Deciziei nr. 1916 din 15 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a V a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, cu sediul în București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19.09.2018.