ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3818/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 334/LP/2016, pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. x/2010, s-au respins ca nefondate excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei de interes invocate de pârâții SC A. SRL și a fost admisă în parte cererea modificată formulată de reclamanții Comuna Sânmartin și Consiliul Local Sânmartin, prin primar B., în contradictoriu cu pârâții SC A. SRL, SC C. SRL, D. și E.

Au fost declarate nule actele adiționale la actul constitutiv al SC C. SRL, autentificate prin Încheierile nr. 1456 din 13 martie 2006 și 2338 din 18 mai 2009 la BNP F. privind majorarea capitalului acesteia prin aportarea în natură a imobilelor cu nr. cad. x, înscrise în CFNDF 50701, 52655, 52669 și 52671 Sânmartin.

Au fost declarate nule Încheierile nr. 8175/2006, 27.875/2009 și 69942/2009, pronunțate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bihor.

S-a dispus rectificarea înscrierilor din CFNDF 50701, 52655, 52669, 52671 și 51183 Sânmartin, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâților SC C. SRL, D. și E. asupra imobilelor cu nr. cad. x și restabilirii situației anterioare.

De asemenea, s-a dispus evacuarea pârâților din imobilele cu nr. cad. x, înscrise în CFNDF 50701, 52655, 52669, 52671 și 51183 Sânmartin, în natură, reprezentând parcare auto în loc. Băile Felix și construcții aflate pe aceasta.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, la data de 24 septembrie 2002, executorul judecătoresc G. a întocmit procesul-verbal nr. x, prin care, în baza Sentinței nr. 811/LC din 5 noiembrie 2000, pronunțată de Tribunalul Bihor și rămasă definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Oradea (Decizia nr. 258/AC/2001), a constat că pârâta SC A. SRL a achitat prețul aferent imobilului reprezentând parcare auto în localitatea Băile Felix și construcții aflate pe aceasta.

În baza acestui act, pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, ulterior, procedând la parcelarea imobilului și la transmiterea dreptului de proprietate asupra nr. cad. x și 253/6, înscrise în CFNDF 565 Sânmartin, în favoarea pârâților D. și E.. Celelalte imobile (nr. cad. 253/1-253/4) au fost aduse aport social la SC C. SRL, prin actele adiționale la actul constitutiv autentificate la BNP F., prin Încheierile nr. 1456 din 13 martie 2006 și 2338 din 18 mai 2009.

Constituind una dintre condițiile pentru dobândirea calității de parte, respectiv pentru exercitarea dreptului la acțiune, interesul presupune reținerea în persoana reclamantului a faptului că, în măsura în care cererea de chemare în judecată ar fi admisă, ea produce efecte directe cu privire la el. Invalidarea actelor translative de proprietate și evacuarea pârâtelor din imobil ar crea premisele pentru reclamante de a exercita posesia și folosința asupra acestuia, astfel încât acestea justifică un interes direct și personal în formularea cererii, excepția invocată fiind nefondată și urmând a fi respinsă.

Desființarea celor trei acte juridice solicitate de către reclamante - procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc, contractul de vânzare-cumpărare și actele adiționale la actul constitutiv al SC C. SRL - impune reținerea cu titlu prealabil că, între părți, au mai existat anterior alte litigii, în cadrul cărora legalitatea lor a fost pusă în discuție în mod direct sau indirect. În acest sens, în Dosarul nr. x/2011, aflat pe rolul Judecătoriei Oradea, prin Sentința civilă nr. 10634/11 septembrie 2012, s-a dispus întoarcerea executării silite ce a format obiectul Dosarului nr. x/2002 al BEJ G. și restabilirea situație anterioare de carte funciară, în sensul înscrierii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Consiliul Local Sânmartin.

Sentința a fost modificată în parte prin Decizia nr. 313/R/COM/2013, pronunțată de Tribunalul Bihor, însă, esențial rămâne faptul că desființarea executării silite (și, implicit, a procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc G. la data de 24 septembrie 2002), precum și radierea dreptului de proprietate a pârâtei SC A. SRL din cartea funciară a fost menținută. Întrucât aceste dispoziții au intrat în puterea de lucru judecat, în mod firesc nu se mai poate solicita instanței de judecată să dispună din nou în acest sens, întrucât s-ar aduce atingere unuia dintre efectele pe care legea le atașează unei hotărâri irevocabile.

Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește solicitarea de a fi declarat nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții SC A. SRL și H. Prin Sentința civilă nr. 118/2007, pronunțată de Judecătoria Oradea, în Dosarul nr. x/2006, rămasă irevocabilă, contractul a fost declarat nul, legalitatea acestuia nemaiputând fi supusă analizei instanței de judecată.

Referitor însă la actele adiționale prin care a fost majorat capitalul social al SC C. SRL, trebuie precizat că ele au intervenit ulterior pronunțării Deciziei nr. 4160/2005 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2004. Potrivit dispozitivului acesteia, cererea de chemare în judecată formulată de SC A. SRL împotriva Consiliului Local Sânmartin a fost respinsă ca nefondată. Aplicarea principiului resolvitur jure dantis, resolvitur jus accipientis determină în mod direct și desființarea titlurilor de dobândire ulterioare.

Soluția se impune cu atât mai mult cu cât asociați ai SC C. SRL sunt aceleași persoane fizice care sunt asociate ale SC A. SRL, alături de respectiva persoană juridică. Calitatea deținută de aceștia determină cunoașterea situației juridice a imobilului, prin încheierea actelor adiționale urmărindu-se constituirea unui drept de proprietate în frauda reclamanților. O asemenea atitudine plasează scopul mediat avut în vedere de părți în sfera ilicitului, fiind incidente prevederile art. 966 al C. civ. de la 1865. Tocmai de aceea, ținând seama și de principiul fraus omnia corrumpit, consideră că cele două acte adiționale au avut la bază o cauză ilicită, impunându-se declararea lor ca fiind nule.

Faptul că, potrivit înscrierilor de carte funciară, proprietar inițial asupra imobilelor apare Statul Român, nu are nicio relevanță, întrucât litigiul inițial finalizat prin Decizia nr. 4160/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a purtat între reclamantul Consiliul Local al Comunei Sânmartin și pârâta SC A. SRL Din moment ce instanțele de judecată au reținut că acel cadru procesual a fost legal stabilit, în mod firesc, un litigiu ulterior prin intermediul căruia se urmărește reintrarea imobilului în patrimoniul celui de la care a ieșit trebuie să aibă în mod obligatoriu și aceste părți.

Mai mult, nu trebuie omis că atât instanța supremă, cât și Curtea de Apel Oradea, în decizia nr. 1339/CA/2016-R, pronunțată în Dosar nr. x/2013, au reținut că imobilul face parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, fiind înscris la poziția 98 din Anexa nr. 77 la H.G. nr. 970/2002. Titlul în baza căruia acesta a intrat în domeniul public nu îl constituie hotărârile adoptate de organul deliberativ local, ci actul administrativ emis de Guvernul României, care nu a fost desființat până în prezent.

În aceste condiții, este neîndoielnic că reclamantele justifică calitatea de proprietar (Comuna Sânmartin), respectiv de administrator (Consiliul Local al Comunei Sânmartin) cu privire la un bun al cărui regim juridic se supune prevederilor Legii nr. 213/1998, fiind inalienabil. Din această postură ele sunt îndreptățite să întreprindă toate demersurile pe care legea le pune la dispoziție în vederea redobândirii posesiei și folosinței asupra acestora.

Reținerea unei alte soluții ar fi contrară și prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având de stabilit limitele și conținutul dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe rânduri (e.g. cauzele Driha versus România, Păduraru versus România, Beian versus România,) că principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială de natură să ducă reducă încrederea justițiabililor în sistemul judiciar contravine acestuia. Chiar dacă divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond, având autoritate asupra competenței lor teritoriale, în măsura în care situația de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeași.

Din această perspectivă, instanța a reținut că, încă din anul 2005, instanța supremă a stabilit regimul juridic aplicabil bunului în litigiu. Dezlegarea asupra problemei de drept a fost de natură să clarifice din acel moment calitatea de proprietar asupra acestuia, creând reclamantelor speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară. Statuarea în sens contrar ar fi posibilă, prin prisma respectării prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, numai în măsura în care ar fi posibil un reviriment jurisprudențial justificat de schimbarea stării de fapt sau în baza unei noi interpretări a legii (cauza Tudor Tudor contra României, Ștefan și Ștef contra României, Unédic contra Franței).

Or, până la momentul închiderii dezbaterilor, nu s-a putut proba intervenirea unei asemenea schimbări, astfel încât tragerea unei concluzii contrare celei luate de instanța supremă ar duce la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește cererea accesorie referitoare la radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâților SC C. SRL și H., în cartea funciară, instanța a reținut că desființarea unui act juridic duce, în principiu, la înlăturarea efectelor acestuia, produse în intervalul dintre momentul încheierii sale sau intrării lui în circuitul civil și cel al desființării lui. Acest efect se produce atât în raporturile dintre părți, cât și dintre acestea și terțe persoane. În măsura în care se dovedește că transmițătorul nu putea constitui în favoarea subdobânditorului un anumit drept, deoarece s-a desființat titlul lui, nici cel din urmă nu putea dobândi mai mult, potrivit principiului nemo dat quod non habet.

Aplicarea strictă a acestui principiu ar duce la încălcarea principiului ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și la cel al asigurării stabilității circuitului civil. Tocmai de aceea, în vederea asigurării unui echilibru între principiul securității și cel al dinamicii circuitului civil, art. 37 și 38 din Legea nr. 7/1996, (ce reia în aceeași formulare dispozițiile art. 37 din Decretul-lege nr. 115/1938), prevede că acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, termenul de prescripție fiind diferit în funcție de buna sau reaua credință a subdobânditorului și de titlu cu care a fost dobândit.

În condițiile în care s-a reținut reaua-credință a pârâtei SC C. SRL la momentul încheierii actelor adiționale, instanța a considerat că, în privința acesteia, acțiunea este imprescriptibilă, astfel încât a respins excepția prescripției invocate, a declarat nule încheierile de carte funciară și a dispus radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea acesteia, cu consecința evacuării din imobil.

Cât privește pârâții H., s-a reținut că dispozițiile amintite nu constituie decât o aplicare particulară a principiului publicității materiale consacrat de art. 33 din același act normativ, de natură să ducă la conturarea și delimitarea lui exactă. Pentru a fi aplicabil este necesară întrunirea cumulativă a cinci condiții: înscrierea dreptului în favoarea transmițătorului să fi fost inexactă, din cuprinsul cărții funciare să rezulte o aparență de existență a dreptului în favoarea acestuia, dreptul să fi fost transmis printr-un act juridic valabil, cu titlu oneros și particular, terțul să fi fost de bună-credință și, de la data înscrierii dreptului în favoarea transmițătorului până la momentul promovării cererii în rectificare de carte funciară, să fi trecut trei ani.

În sistemul de publicitate al cărților funciare, simplul dubiu în privința legalității titlului transmițătorului face, (spre deosebire de fostul sistem de transcripțiuni și inscripțiuni care pretindea o culpă calificată - art. 712 alin. (2) C. proc. civ., în prezent abrogat), ca subdobânditorul să nu fi protejat prin prezumția amintită.

Concretizând aceste reguli cuprinse în diferite dispoziții legale, art. 34 din Legea nr. 7/1996 prevede că, cuprinsul cărții funciare, cu excepția îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă, în momentul dobândirii dreptului, nu era notată în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă s-a cunoscut pe altă cale această inexactitate.

Formularea textului legal duce la concluzia că, în concepția legiuitorului, interesează numai poziția terțului subdobânditor, și nu a celui care transmite în favoarea acestuia dreptul. Cu alte cuvinte, nu interesează dacă vânzătorul a fost de bună sau rea-credință, din moment ce, prin intermediul acestei dispoziții, s-a urmărit protejarea dreptului intrat în patrimoniul terțului. Numai în măsura în care s-ar invoca conivența frauduloasă a celor două părți, ar prezenta importanță stabilirea poziției subiective a vânzătorilor.

Totodată, fiind vorba de o atitudine subiectivă (reprezentarea asupra calităților titlului transmițătorului), este necesar ca acest dubiu să existe la momentul încheierii contractului translativ de drepturi reale. Admiterea soluției contrare ar duce la răsturnarea siguranței dinamicii circuitului civil, ceea ce nu se poate accepta. La momentul încheierii contractului a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată, în cartea funciară, nu era notată nici o acțiune prin care să se conteste titlul pârâtului, astfel încât cea dintâi ipoteză amintită nu își găsește aplicabilitatea.

Cât privește cea de-a doua modalitate de cunoaștere a inexactității cuprinsului cărții funciare, instanța reține că natura juridică a bunului - parcare în localitatea Băile Felix - era de natură să dea naștere unui dubiu cu privire la legalitatea dreptului de proprietate înscris în favoarea vânzătorului, de natură să atragă incidența caracterului imprescriptibil al acțiunii. Concluzia se impune nu atât mai mult cu cât, la acel moment, fusese admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție recursul declarat de Consiliul Local al Comunei Sânmartin, fiind respinsă acțiunea prin intermediul căreia s-a urmărit constituirea unui drept de proprietate în favoarea pârâtei SC A. SRL

În plus, nu trebuie omis că, potrivit art. 5 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, (în vigoare la momentul încheierii contractului), înstrăinările de orice fel nu validează titlurile de proprietate ale înstrăinătorilor și dobânditorilor, dacă acestea erau lovite de nulitate, ca urmare a încălcării dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor. Or, din moment ce bunul face parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, acesta nu putea fi transmis în proprietate privată, fiind inalienabil. Tocmai de aceea, considerând că pârâții H. au fost de rea-credință, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a admis cererea accesorie formulată față de aceștia.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții C. SRL, A., precum și D. și E.

Prin apelurile declarate, pârâtele SC A. SRL și SC C. SRL au solicitat anularea sentinței atacate, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii în temeiul excepțiilor invocate, iar, pe fond, ca neîntemeiată.

În expunerea motivelor de apel, SC C. SRL a invocat încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 44 alin. (3) și (4), ale Protocolului adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1, ale Legii nr. 71 din 3 iulie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

S-a solicitat suspendarea cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei ce formează obiectul Dosarelor nr. x/2016 și nr. y/2016, aflate pe rolul Curții de Apel Oradea, întrucât dezlegarea prezentei pricini atârnă în totalitate de existența dreptului care face obiectul judecății în respectivele dosare.

S-a reținut că același magistrat a pronunțat decizia definitivă în cauză, având ca obiect întoarcere executare silită între aceleași părți și având aceeași cauză, respectiv dobândirea de către apelantă a proprietăți parcării din Felix, sens în care sentința apelată este lovită de nulitate, solicitând anularea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecare instanței de fond, la un complet de judecată care nu s-a pronunțat asupra legalității actelor în discuție și care nu a dispus în mod definitiv restabilirea situației anterioare de carte funciară și faptică de două ori.

Cu privire la anularea actelor adiționale, instanța a apreciat, în mod nelegal și insinuator, trimițând apelanta în sfera ilicitului și al relei credințe, cu toate că a fost respectată în totalitate dispoziția imperativă a Guvernului României care a dispus vânzarea imobilului în litigiu, a fost plătit prețul integral și imobilul a fost folosit de peste 20 de ani cu titlu de proprietar.

În continuare, apelanta invocă excepția lipsei calității procesuale active și a interesului Comunei și Consiliului Local Sânmartin în promovarea acțiunii de evacuare din imobilul cumpărat legal de la Statul Român, în baza H.G. nr. 505/1998 și a hotărârilor judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.

Comuna și Consiliul Local Sânmartin au invocat drept titlu de proprietate H.G. nr. 970/2002, prin care a fost atestată lista de inventar a domeniului public al Comunei Sânmartin.

Comuna și Consiliul Local Sânmartin nu au avut drept de proprietate asupra imobilului, proprietatea Statului Român, așa după cum rezultă din CF x Sânmartin, din H.G. nr. 505/1998, cât și din răspunsul la cererea de cumpărare nr. x din 5 octombrie 1998, a raportului de expertiză efectuat în Dosarul nr. x/2001 al Tribunalului Bihor.

Instanța nu s-a pronunțat asupra introducerii în cauză a Statului Român, având calitate de fost proprietar tabular al imobilelor, excepție invocată prin înscrisul de la dosar de fond.

Prin neintroducerea în cauză a Statului Român, arată apelanta, în calitate de fost proprietar al imobilelor cumpărate în baza H.G. nr. 505/1998, instanța a încălcat drepturile statului la un proces echitabil și imparțial.

În ceea ce privește fondul cauzei, apelanta a arătat că sentința atacată încalcă puterea lucrului judecat a hotărârilor Tribunalului Bihor nr. 7310/2016 din 13 martie 2016, publicată în M.OF. nr. 1090 din 4 aprilie 2016 și Hotărârea nr. 7629/2009, publicată în M.OF. nr. 3117 din 15 iulie 2009.

De asemenea, încalcă drepturile asociaților persoane fizice I. și J., care nu au fost chemați în cauză pentru a se putea lua poziția lor, cu referire la sumele achitate, în vederea achiziționării imobilului și, mai apoi, aducerea lui ca și capital social la societățile A. SRL și C. SRL. Imobilul reprezintă o valoare evaluată și transformată în acțiuni, care aparțin persoanelor fizice asociate I. și J., cu titlu de cumpărare.

Instanța a reținut în mod nelegal reaua credință în sarcina apelantei, pentru a justifica anularea tuturor actelor, rectificarea cărții funciare și evacuarea, deposedând apelanta de capitalul social în mod nelegal.

Decizia nr. 4160/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a dispus în sarcina sa, a precizat apelanta, nicio obligație, nu a dispus anularea vânzării efectuată de executorul judecătoresc prin procesul-verbal nr. x/2002.

Comuna și Consiliul Local Sânmartin nu au cerut nici până în prezent anularea vânzării și a ofertelor de plată și consemnațiilor, așa cum prevede art. 589 C. proc. civ. anterior.

În acțiunea de întoarcere a executării nu s-a cerut/dispus asupra vânării efectuate în 2002, s-a dispus doar asupra intabulării efectuate pe baza altor înscrisuri în anul 2006.

Hotărârea dată în acțiunea de întoarcere a executării este nelegală, lovită de nulitate absolută, a fost judecată fără dosarul execuțional și de același judecător, care a judecat prezenta hotărâre.

Procedurile aportului de capital la societatea C. SRL au fost verificate de Tribunalul Bihor, prin Încheierea nr. 7310/2006, la data de 13 martie 2006 și Încheierea nr. 7629/2009. Faptul că reclamantele Comuna și Consiliul Local Sânmartin nu au exercitat calea de atac împotriva acestor încheieri nu poate fi imputată apelantei.

Prin motivele de apel, apelanta A. a precizat că a dobândit un drept de proprietate asupra imobilelor în anul 2002, ca efect al acordului de voință exprimat de către proprietarul tabular al imobilelor, Statul Român, prin actul normativ H.G. nr. 505/1998, și al administratorului UAT Comuna și Consiliul Local Sânmartin, prin Hotărârea nr. 48/23 martie 2001, a cererii de cumpărare depusă la Consiliul Local Sânmartin sub nr. x din 25 septembrie 1998, a Contractului de închiriere nr. x din 14 iulie 1994, a expertizei tehnice nr. 4448/C/2001, a Raportului de expertiză nr. x/2002 și a plății integrale a prețului, documente consemnate de către BEJ G. în Procesul-verbal nr. x/2002, încheiat cu ocazia trecerii imobilului în proprietatea apelantei cu titlu de cumpărare.

Verificarea legalității dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor de către apelante a fost efectuată de Judecătoria Oradea în Dosar nr. x/2003 care, în urma analizării tuturor documentelor, a confirmat că imobilele au trecut în proprietatea apelantelor cu titlu de cumpărare și a respins contestația formulată de Consiliul Local Sânmartin. Astfel, procedura de dobândire a proprietății imobilelor a fost încheiată definitiv și irevocabil la data de 24 iulie 2003.

În anul 2006, instanțele românești, Tribunalul Oradea, prin Sentința civilă nr. 2448/COM/2004, Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 52/C/2005 -A, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 195 din 20 ianuarie 2006, au confirmat dreptul de proprietar al apelantelor, prin cumpărare, ca efect al actelor și demersurilor efectuate și a nerezilierii Contractului de închiriere nr. x/1994. Au precizat că acțiunea pentru rezilierea contractului de închiriere a fost promovată de Comuna și Consiliul Local Sânmartin la data de 9 martie 2004, la 2 ani după ce apelanta a cumpărat imobilul, fiind soluționată definitiv și irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2006, după Decizia nr. 195/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca urmare, s-a solicitat înscrierea dreptului în evidențele de CF, în baza Sentinței nr. 2448/COM/2004 a Tribunalului Bihor, Decizia nr. 52/C/2005 a Curții de Apel Oradea și a Procesului-verbal nr. x/2002 al BEJ G..

OCPI Oradea, prin Decizia nr. 7830 din 16 februarie 2016, a dispus, în baza deciziei nr. 52/C/2005 a Curții de Apel Oradea, admiterea cererii de intabulare, cu titlu de cumpărare, demers supus controlului de legalitate al instanțelor.

Judecătoria Oradea, în Dosarul nr. x/2007, în urma verificării Dosarului de intabulare nr. y din 16 februarie 2016, a constatat că toate mențiunile de CF privitoare la Încheierea nr. 4830 din 16 februarie 2016 rămân valabile, așa cum au fost înscrise.

A mai arătat că dreptul său de a cumpăra sau a vinde pe baza contractului de închiriere rezidă din H.G. nr. 505/1998 și Decizia nr. 4160/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a mai susținut că reclamantele intimate Comuna și Consiliul Local Sânmartin nu au calitate, nici interes, în promovarea de acțiuni împotriva apelantelor.

Apreciază că susținerea instanței, în sensul că Comuna și Consiliul Local Sânmartin, în baza Deciziei nr. 4160/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au dobândit un drept asupra imobilului și că toate celelalte hotărâri anterioare sunt lovite de nulitate absolută este nelegală, întrucât obiectul acțiunii a fost obligația de a face, ceea ce implică existența dreptului înaintea promovării acțiunii, drept încălcat de partea chemată în judecată, dreptul exista la momentul promovării acțiunii, comuna și consiliul nu s-au conformat dispozițiilor legale.

În anul 2005, momentul în care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul comunei și consiliului, prin Decizia nr. 4160/2005, obiectul acțiunii nu mai exista, obligația fiind executată în anul 2002 și confirmată prin Sentința civilă nr. 1393/2003 a Judecătoriei Oradea; Înalta Curte neanulând nici un titlu, fiindcă titlul este reprezentat de H.G. nr. 505/98 și Contractul de închiriere nr. x/1994, nu obligația de a face.

Apelantele, C. și A., prin completarea la motivele de apel, au solicitat a se avea în vedere criticile aduse împotriva încheierii din 10 mai 2012, prin care au fost soluționate excepțiile inadmisibilității și autorității de lucru judecat, pentru motivul că instanța de fond a stabilit, prin acea încheiere, faptul că obiectul acțiunii îl reprezintă întoarcerea executării, baza fiind art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ., sens în care solicită anularea sentinței, având în vedere că Tribunalul Bihor nu este competent în soluționarea întoarcerii executării, având în vedere stabilirea, neatacată și necontestată, a obiectului acțiunii, prin încheierea din 10 mai 2012, și, în consecință trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Judecătoria Oradea.

Potrivit Deciziei nr. 5/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța competentă să soluționeze o cerere de întoarcere a executării silite pentru restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv judecătoria, și nu tribunalul.

Dosarul de întoarcere executare nr. x/271/2011 a fost soluționat, dar în prezentul dosar, completul intrat să continue judecata a suspendat-o până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2011

Același judecător care a judecat ulterior cauza prezentă, a judecat recursul la cauza de întoarcere executare, motiv, de asemenea, de anulare cu trimitere spre rejudecare, având în vedere incompatibilitatea magistratului în soluționarea ambelor dosare, cu același obiect, stabilit fără echivoc de instanță.

Au precizat că, prin înscrisul din data de 4 septembrie 2013, atât apelantele, cât și apelanții H. au solicitat introducerea în cauză a Statului Român.

Pe fond, au apreciat că este evident că au dobândit proprietatea imobilului de la titularul inițial al dreptului de proprietate înscris în CF x Sânmartin, Statul Român, prin actul de voință exprimat prin H.G. nr. 505/1998, prin care se dispunea unităților administrativ teritoriale vânzarea spațiilor comerciale, comercianților ce le dețin legal, astfel că buna credință definită de art. 1898 C. civ. vechi este pe deplin îndeplinită, acord de voință exprimat și de Consiliul Local Sânmartin prin Hotărârea nr. 48/2001.

Acțiunea de evacuare din imobil se impune a fi respinsă pe considerentul autorității de lucru judecat, această acțiune de evacuare mai judecându-se o dată între aceleași părți și la toate instanțele, după pronunțarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, asupra sentinței prin care pârâtele au fost obligate să vândă imobilul având putere de lucru judecat.

Dreptul de proprietate a fost intabulat în CF la data de 16 februarie 2006, sub nr. 4830, cu 11 ani în urmă, și acest drept a rămas sub autoritatea puterii de lucru judecat, prin respingerea plângerii comunei și consiliului împotriva intabulării, prin Sentința civilă nr. 7257/2007 a Judecătoriei Oradea.

Prin apelul declarat, apelanții D. și E. au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din data de 30 martie 2017, Curtea de Apel Oradea, având în vedere Încheierea nr. 581 din 28 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus strămutarea soluționării cauzei pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, a scos cauza de pe rol și a dispus trimiterea acesteia Curții de Apel Alba Iulia, spre soluționare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, la data de 4 aprilie 2017, sub nr. x/2010*.

Prin Decizia nr. 85 din 8 mai 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins cererea de repunere pe rol formulată de către SC C. SRL; a respins apelurile declarate de către SC A. SRL și SC C. SRL, cât și apelul declarat de D. și E. împotriva încheierii din 1 mai 2012 și a Sentinței civile nr. 334/LP din 9 noiembrie 2016, ambele pronunțate în Dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Bihor, pe care le-a menținut în totalitate.

A obligat apelanții SC A. SRL, SC C. SRL și D. și E. la plata sumei de 5950 RON către Comuna Sânmartin, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Asupra cererii de repunere pe rol a cauzei, instanța de apel a reținut următoarele:

La data de 22 februarie 2018, părțile au pus concluzii asupra cauzei de față, când instanța a închis faza cercetării judecătorești și a deschis dezbaterile, în temeiul prevederilor art. 260 C. proc. civ., amânând pronunțarea asupra cauzei la data de 1 martie 2018. În cadrul acestui termen, la data de 28 februarie 2018, apelantele SC A. SRL și SC C. SRL au formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, în vederea punerii în discuția părților a cererii de introducere în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, cerere care se afirmă că ar fi fost formulată la data de 2 martie 2017.

Curtea a reținut că, așa cum indică apelanta SC A. SRL, la dosarul de apel, pentru termenul din 2 martie 2017, când dosarul se afla încă pe rolul Curții de Apel Oradea, prin înscrisul intitulat "Completare a motivelor de apel" au fost reiterate motivele de apel cu privire la nepronunțarea instanței de fond asupra introducerii în cauză a Statului român.

S-a reținut că, inițial, prin cererea de apel, apelanta SC C. SRL a invocat, ca motiv de apel, împrejurarea că instanța nu s-a pronunțat asupra introducerii în cauză a Statului Român.

Aceasta este o critică asupra hotărârii instanței de fond, și nu o cerere de introducere în cauză, așa cum s-a susținut în cererea de repunere pe rol.

În ce privește motivul de apel privind nepronunțarea instanței de fond asupra cererii de introducere în cauză a Statului român, s-a reținut că, nici la fond, nu s-a făcut explicit o cerere de introducere în cauză a Statului Român.

Chiar apelanta SC C. SRL, prin motivele de apel, a susținut că excepția introducerii în cauză a Statului Român a fost invocată la data de 3 septembrie 2013, prin înscrisul de la fila x, și de D. și E., dosar de fond.

La dosar de fond, s-a invocat, pe cale de excepție, introducerea acțiunii de o persoană fără calitate procesuală activă, respectiv Comuna Sânmartin, fără să se ceară introducerea în cauză a Statului Român. Or, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța de fond pronunțându-se asupra excepției lipsei calității procesual active a Consiliului Local Sânmartin, prin încheierea de ședință din 26 octombrie 2016, în care, în dispozitiv, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a Consiliului Local Sânmartin, neputându-se pronunța asupra unei cereri care nu a fost făcută.

În ce privește susținerea că această cerere de introducere în cauză a Statului Român ar fi fost făcută de pârâții D. și E., nici aceasta nu se verifică, la filele x, fiind depuse note de ședință și concluziile scrise ale acestor pârâți pentru termenul de judecată din 26 octombrie 2016, când cauza a rămas în pronunțare, conform încheierii de ședința de la dosar de fond.

În aceste concluzii scrise se vorbește despre împrejurarea că proprietar tabular ar fi Statul Român, fără să se ceară introducerea în cauză, cu atât mai mult cu cât, atributul introducerii în cauză al unei părți este al reclamantului, și nicidecum al pârâtului.

Având în vedere prevederile art. 137 C. proc. civ., instanța a analizat mai jos modul de rezolvare al celorlalte excepții invocate.

Astfel, prin motivele de apel formulate de SC C. SRL, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active și a interesului Comunei și Consiliului Local Sânmartin, în promovarea acțiunii în evacuare.

Prin motivele de apel, SC A. SRL a invocat, de asemenea, excepția lipsei calității procesuale active și a interesului Comunei și Consiliului Local Sânmartin, ca și nepronunțarea asupra introducerii în cauză a Statului Român, "excepție" analizată mai sus.

Prin completarea motivelor de apel, cele două apelante SC A. SRL și SC C. SRL au criticat hotărârea de fond, sub aspectul soluționării inadmisibilității și autorității de lucru judecat de către instanța de fond.

În ce privește criticile referitoare la modul de soluționare a excepțiilor inadmisibilității și autorității de lucru judecat, invocate de SC C. SRL și A. SRL, instanța de fond a respins aceste excepții, prin încheierea de ședință din 10 mai 2012. Curtea a constatat că această încheiere nu a fost atacată. Prin urmare, fiind o încheiere interlocutorie, prin care s-au soluționat excepții, instanța rămâne legată de soluția dată, partea neînțelegând ca, prin apel, să atace și încheierea din data de 10 mai 2012.

În dosarul Curții de Apel Alba Iulia, s-au înregistrat notele de ședință ale SC C. SRL, prin care s-a invocat din nou lipsa calității procesuale a Consiliului Local Sânmartin, și a SC C. SRL, de pârât și, de asemenea, scoaterea din cauză a SC C. SRL și a Consiliului Local Sânmartin.

Asupra excepțiilor, Curtea s-a pronunțat prin încheierea de ședință din data de 25 ianuarie 2018, dosar, volumul III al Curții de Apel Alba Iulia.

La fila x, a încheierii, instanța a respins cererile de scoatere din proces a SC C. SRL, având în vedere că, la dosarul Tribunalului Bihor, s-a solicitat de către reclamante introducerea în cauză a SC C. SRL, iar cu privire la Consiliul Local Sânmartin, hotărârea instanței de fond a fost dată în contradictoriu cu această parte, cadrul procesual fiind deja stabilit la instanța de fond.

Excepția lipsei calității procesuale active și a interesului Consiliului Local Sânmartin și a Comunei Sânmartin a fost unită cu fondul cauzei.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a Consiliului Local Sânmartin, instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea interlocutorie din 26 octombrie 2016, dosar Tribunal Bihor, prin respingerea acesteia. Această încheiere nu a fost atacată de nici unul dintre apelanți, motiv pentru care încheierea care leagă instanța este deja în autoritate de lucru judecat, nefiind atacată.

Excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a lipsei procedurii prealabile, ridicate oral în cadrul ședinței de judecată din 25 ianuarie 2018, au fost respinse ca tardiv formulate, nefiind invocate prin motivele de apel, nici prin precizările ulterioare, depășindu-se cu mult termenul primei zi de înfățișare, în sensul dispozițiilor art. 134 C. proc. civ.

În ce privește fondul cauzei, Curtea a reținut că, prin Decizia nr. 4160/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosar nr. x/2004, a fost admis recursul declarat de pârâta Consiliul Local al Comunei Sânmartin împotriva Deciziei nr. 106/C din 14 septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, a fost modificată decizia atacată, s-a admis apelul declarat de pârâta Consiliul Local Sânmartin împotriva Sentinței nr. 811/LC din 5 octombrie 2000 a Tribunalului Bihor.

Potrivit considerentelor acestei decizii, "având în vedere natura imobilului - Parcarea Stațiunii Băile Felix - precum și faptul că, prin Hotărârea Guvernului nr. 970/2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 671/bis din 10 septembrie 2002, această parcare a fost cuprinsă în categoria bunurilor care, potrivit Legii nr. 213/1998, fac parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, este evident că regimul juridic al acestui bun este cel specific unui bun din domeniul public, caracterizat printre altele de inalienabilitate. Ca atare, el nu poate fi înstrăinat, ci doar dat în administrare, concesionat sau închiriat în condițiile legii". S-a reținut că această hotărâre nu a fost atacată, producându-și efectele.

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat astfel judecând recursul declarat împotriva Sentinței nr. 811/LC din 5 octombrie 2000 a Tribunalului Bihor, prin care a fost admisă ca fondată acțiunea introdusă de reclamanta SC K. SRL Oradea împotriva pârâtului Consiliul Local Sânmartin, fiind obligat pârâtul să-i vândă reclamantului spațiul comercial, parcare auto, din localitatea Băile Felix, cu toate dotările aferente.

În urma acestei sentințe, prin Încheierea OCPI nr. 4830 din 16 februarie 2006, pârâta SC A. SRL s-a intabulat asupra imobilului, imobil care, ulterior, a fost adus ca aport în natură în societatea pârâtă SC C. SRL.

La data efectuării intabulării, era deja desființată hotărârea în baza căreia s-a făcut intabularea, prin Decizia nr. 10486/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, tot ulterior acestei decizii, prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat prin Încheierea nr. 1254 din 2 martie 2006 la BNP F., a fost vândută o parte din imobilul respectiv, numerele cadastrale 253/5 și 253/6, pârâților ... și soția E..

Așadar, pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL folosesc imobilul proprietatea publică a Statului român, prin Comuna Sânmartin.

Întabulările pe numele pârâtului și aducerea imobilului ca aport la capitalul social al pârâtei nu sunt constitutive de drepturi.

Deși apelantele au cumpărat în anul 2002, prin procedura de vânzare-cumpărare, în baza Hotărârii nr. 505/1998, finalizată prin Procesul-verbal nr. x/2002 al executorului judecătoresc, ulterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu putere de lucru judecat că bunul parcare face parte din domeniul public, potrivit prevederilor Legii nr. 213/17 noiembrie 1998 privind bunurile proprietate publică.

Potrivit Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, art. 3 pct. 4 "Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate, prin lege, bunuri de uz sau de interes public național ori județean."

Potrivit acestui act normativ, la punctul III din Anexa cu lista cuprinzând bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului și unităților administrativ - teritoriale, domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit, inclusiv, din bunurile enumerate la punctul 2, respectiv piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcările publice, precum și zonele de agrement.

Potrivit Hotărârii de Guvern nr. 970/2002, Anexa nr. 27, privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Sânmartin, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 671 din anul XIV, marți 10 septembrie 2002, Parcarea din Băile Felix, individualizată cu o suprafață de 2,30 ha, cu dotările aferente, face parte din domeniul public, așa cum se menționează la poziția 98, din Anexă în baza Hotărârii nr. 71/1999 a Consiliului Local.

Această hotărâre a fost atacată la instanța de contencios administrativ de către reclamanta SC C. SRL. Reclamanta a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 71 din 17 septembrie 1999, alături de HCL nr. 310/23 octombrie 2002 și HCL nr. 135/2011, hotărâri subsecvente Hotărârii de Guvern 960/2002, care a stabilit că imobilul în litigiu este proprietate publică.

În consecință, instanța de contencios administrativ, Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 1339/CA/2016/R, reiterând cele de mai sus, a respins recursul declarat de recurenta C. SRL împotriva Sentinței nr. 1653/CA/2015 a Tribunalului Bihor, prin care a fost respinsă acțiunea în anularea celor trei hotărâri. Hotărârea judecătorească este definitivă și irevocabilă. De asemenea, Hotărârea de Guvern nr. 960/2002 și HCL nr. 71/1991 sunt în vigoare, nefiind anulate.

Astfel, apelantele nu au niciun drept asupra imobilului parcare, care nu putea fi vândut, făcând parte din categoria bunurilor care nu pot fi înstrăinate. Prin urmare, înstrăinarea bunului prin aducerea lui ca aport la capitalul social al unei societăți comerciale, intrarea lui în proprietatea unei persoane fizice, intabulările operate în baza hotărârii judecătorești desființate nu reprezintă acte valabile, în măsura în care bunul nu putea fi înstrăinat, fiind un bun proprietate publică.

Susținerile apelantelor, cum că hotărârea de guvern nu reprezintă decât un inventar nu poate fi primită, articolul unic al Hotărârii nr. 970/2002 având formularea:

"Se atestă apartenența la domeniul public al Județului Bihor, precum și al municipiilor, orașelor, comunelor din Județul Bihor a bunurilor cuprinse în anexele 1 - 96, care fac parte din prezenta hotărâre". Așadar, "se atestă apartenența la domeniul public" a bunurilor aflate în anexa care cuprinde un inventar.

Cele afirmate mai sus sunt clar consfințite și în hotărârea Curții de Apel Oradea, definitivă și irevocabilă, nr. 1339/CA din 15 iunie 2016, dată în Dosar nr. x/2013-R care, în considerente, reține că actul administrativ prin care parcarea a fost inclusă în domeniul public este Hotărârea de Guvern nr. 970/2002, neabrogată, în vigoare și la această dată.

Cum regimul juridic al bunului în litigiu a fost clar stabilit ultima dată de instanța supremă în 2005, orice acte juridice sau operațiuni ulterioare anulării Sentinței civile nr. 811/2000 a Tribunalului Bihor sunt nule.

În ce privește apelul pârâților ..., s-a reținut că, prin Sentința nr. 118/2007 a Judecătoriei Oradea, s-a constatat nulitatea absolută a actului de înstrăinare, Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 2 martie 2006 a BNP F., prin care pârâții D. și E. au dobândit proprietatea supra imobilelor situate în Sânmartin, nr. cadastral x și 253/6, înscrise în CF NDF 565 Sânmartin.

Această hotărâre este definitivă și irevocabilă, prin respingerea apelului de către Tribunalul Bihor, prin Decizia civilă nr. 619/CA/2007, dată în Dosar nr. x/2006 și, respectiv, prin renunțarea la judecarea recursului împotriva Deciziei civile nr. 619/57/2007 a Tribunalului Oradea.

Fiind anulat contractul de vânzare-cumpărare menționat, devine aplicabil textul art. 36 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7 din 13 martie 1996, potrivit căruia "acțiunea în rectificare întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia (...) se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris dreptul real, dobândit cu bună credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul CF, în termenul de trei ani de la data înregistrării cererii, înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul în care dreptul material la acțiune de judecată nu s-a prescris."

Or, în speță, contractul de vânzare-cumpărare a fost desființat, intabularea pe un act desființat fiind afectată de nulitatea absolută, neavând relevanță buna sau reaua credință, aflându-ne în sfera excepției, respectiv teza ultimă a textului citat.

În consecință, în mod corect, s-a dispus rectificarea înscrierilor din CF făcute în favoarea familiei H.

În ce privește incompatibilitatea judecătorului la fond, câtă vreme nu s-a făcut o cerere de recuzare a acestuia, această problemă nu poate fi discutată în calea de atac a apelului, remediul fiind cel prevăzut de C. proc. civ., respectiv cererea de recuzare.

Împotriva acestei decizii, recurentele SC C. SRL și SC A. SRL au formulat recurs, arătând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - art. 304 alin. (7) C. proc. civ.

Decizia recurată nu este motivată, întrucât instanța de apel a preluat întocmai argumentele instanței de fond în soluționarea cauzei, ceea ce nu reprezintă o motivare din partea instanței de apel.

Astfel, recurentele consideră imperios necesar să se realizeze o analiză, cu prioritate, a motivelor de casare ale hotărârii, derivate din aspectele legate de netemeinicia hotărârii, subordonate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Izvorul nulității derivă din lipsa reală a motivării, aspect fondat și de natură să atragă nulitatea integrală a actului de procedură, hotărârea atacată cu acest recurs.

Cauza nulității constă în lipsa motivării hotărârii și depășirea limitelor învestirii, atât din cauza lipsei unei motivări coerente și suficiente a hotărârii instanței de apel, cât și din cauza depășirii limitelor sesizării, ca expresie a disponibilității procesului civil.

Potrivit art. 304 pct. 7, raportat la art. 261 pct. 1 C. proc. civ., exigența motivării impune prezentarea coerentă și efectivă a examenului critic al magistratului, de natură să susțină rezultatul deliberării, dar și concordanța argumentelor cu aspectele deduse judecății de către parte.

Maniera extrem de succintă în care se exprimă considerentele soluției face hotărârea dată criticabilă din perspectiva legalității, în măsura în care nu creează transparență asupra silogismului judiciar care explică și justifică dispozitivul, și nu arată, la situația concretă supusă judecării, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică, mai ales, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hotărârea Curții Europene în cauza Albina c. României și în cauza Gheorghe c. României).

Or, în cauză, deși instanța a pronunțat o soluție care reprezintă fondul cauzei, este notabil că nicio afirmație a părților nu a fost cercetată, nicio probă nu a fost considerată, deci nu au servit ca suport al concluziilor instanței de apel, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

În aceste condiții, omisiunea instanței de a verifica excepțiile, afirmațiile și probele pârâtelor cu privire la aspecte de o importanță vitală în dezlegarea legală și temeinică a pricinii, cât și referirile instanței la un cu totul alt temei cauzal al condamnării civile, echivalează, în fapt, cu lipsa analizei cauzei și, în esență, nesoluționarea acesteia într-un procedeu real și efectiv, acela de confruntare a afirmațiilor părților cu actele cauzei, de stabilire a unei situații de fapt ca rezultat al unei aprecieri atașate de natura cauzei și circumstanțele acesteia.

Or, în condițiile în care, din perspectiva instanței de recurs, cauza nu a fost soluționată în mod real, potrivit garanțiilor conținute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor deciziilor, și răspunsul său la apărările și argumentele principale ale părților, remediul procesual constă, fără putință de tăgadă, în admiterea recursului, cu consecința casării hotărârii pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Atâta timp cât în considerente instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere, având în vedere și faptul că instanța de apel a respins apelul strict teoretic, fără a se pronunța nici pe "fond", și nici pe excepție, astfel se poate constata că instanța nu s-a exprimat asupra apelului în niciun fel, neprecizând dacă este inadmisibil, nefondat sau neîntemeiat.

Or, în aceste condiții, a fost încălcat dreptul recurentelor apelante la un proces echitabil și li s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 315 și art. 313 C. proc. civ.

Instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un fel asupra primelor argumente ale apelantelor recurente, invocate sub forma excepțiilor, asupra cărora era ținută să se pronunțe prioritar.

Deși au fost depuse în scris, în termen legal, ridicate și puse în discuție în ședința publică (existând în formă scrisă la dosarul cauzei), instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate, nici prin încheiere și nici în textul motivării deciziei pronunțate.

Astfel, au ridicat în fața instanței de apel excepția lipsei calității procesuale active a intimatelor reclamante, Consiliul Local Sânmartin și Comuna Sânmartin, și a lipsei de interes în a forma prezentul cadru procesual și pentru a demara prezentele litigii.

Instanța de apel le-a creat falsa impresie că este interesată în a cerceta și a soluționa aceste excepții de ordine publică, punând în vedere intimatelor, în ședința publică, să depună înscrisuri prin care să facă dovada că: imobilul aflat în litigiu s-a aflat vreodată în proprietatea publică a statului; intimatele dețin vreun drept real asupra acestui imobil.

La termenul de judecată din data de 22 februarie 2018, în pof