ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2480/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2480/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra conflictului de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2017, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Cătina, Comisia locală Cătina de fond funciar, Comisia Județeană Buzău de fond funciar, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtelor să înainteze dosarul către Secretariatul General al Comisiei Naționale, conform art. 21 din Legea nr. 165/2013; obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare prin puncte, conform art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013; obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plata, conform art. 31 din Legea nr. 165/2013, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheiere, la primul termen de judecată din data de 14 decembrie 2017, instanța a disjuns petitele formulate în contradictoriu cu Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților privind emiterea deciziei de compensare prin puncte, respectiv emiterea titlului de plată, fiind formate dosare distincte.

Prin sentința nr. 92 din 18 ianuarie 2018, Tribunalul Buzău, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului București, secția civilă.

În motivare, a reținut că, în cauza de față, înregistrată sub nr. x/2017 în urma disjungerii, reclamanta A. a cerut obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor București la emiterea deciziei de compensare prin puncte în baza dispozițiilor Legii nr. 165/2013.

Petitul în discuție, disjuns din cererea inițială cu a cărei soluționare reclamanta a învestit instanța, privește obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, având sediul în municipiul București, ia emiterea deciziei de compensare prin puncte în baza dispozițiilor Legii nr. 165/2013.

Din actele dosarului a rezultat că reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în baza legilor fondului funciar, sub formă de despăgubiri, prin hotărâre judecătorească definitivă, stabilindu-se calitatea sa de persoană îndreptățită, întinderea dreptului de proprietate și modalitatea de reconstituire (prin despăgubiri).

Așadar, instanța a reținut că speței pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 165/2013, cu referire la art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din acest act normativ.

Tribunalul a avut în vedere și că instanța de control constituțional a fost sesizată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Prin Deciziile nr. 883/2015 și nr. 115/2016, Curtea Constituțională a reținut că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății vor putea fi contestate numai Ia, secția civilă a Tribunalului Municipiului București, constatând că se reglementează competența exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze.

Cu privire la modul de stabilire a competenței instanțelor de judecată, Curtea a observat, însă, ca aceasta nu este singura situație în care legiuitorul a reglementat o competență exclusivă a unei instanțe, iar în considerarea acestor observații, Curtea Constituțională a apreciat că, pe lângă dezideratul unei mai bune administrări a justiției, prin reglementarea criticată legiuitorul român a avut ca scop și realizarea obiectivului de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii în materia restituirii, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, creând premisele unor practici judiciare constante prin reglementarea unui cadru normativ corespunzător.

Învestit prin declinare, Tribunalul București, secția a IIl-a civilă, a pronunțat sentința 463 din 12 martie 2018, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea conflictului de competență.

În motivare, a arătat că cererea de chemare în judecată cu care a fost sesizat Tribunalul Buzău a avut trei capete de cerere, dintre care doar primul este capăt principal în sensul dispozițiilor art. 30 alin. (3) C. proc. civ., respectiv capătul de cerere referitor ia obligarea pârâtelor Unitatea administrativ teritorială Cătina, Comisia Locală aplicarea legilor fondului funciar Cătina și Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Buzău să înainteze dosarul către Secretariatul general al Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Celelalte două capete sunt cereri accesorii, deoarece soluționarea acestora depinde de soluția dată în capătul principal.

Tribunalul a arătat că, în cauză, nu se poate analiza pretenția privind obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a emite decizia de compensare prin puncte decât după pronunțarea soluției ce se va da primului capăt de cerere.

Aceasta deoarece întâi este necesar să se stabilească daca autoritățile publice locale și-au îndeplinit sau nu obligația de a face constând în obligația de soluționare a cererii de restituire cu care au fost sesizate de reclamantă.

Or, In acest context, în privința capătului al doilea al cererii inițiale care a fost disjuns de Tribunalul Buzău și, care, după disjungere face obiectul prezentei cauze, este operantă prorogarea legală de competență în temeiul dispozițiilor art. 123 C. proc. civ. potrivit cu care, cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120. În temeiul acestui text de lege, prorogarea legală de competență care operează și cu privire la norme de competență teritorială de ordine publică, inclusiv în cazul unor norme de competență teritorială exclusivă.

Mai mult decât atât, Tribunalul București a constatat că, în cauză și dacă s-ar aprecia că primul și al doilea capăt de cerere cu care a fost sesizat Tribunalul Buzău prin cererea inițială a reclamantei ar fi considerate capete de cerere principale, Tribunalului București tot nu ar avea competența teritorială să judece cauza cu care a fost sesizat privind pretenția împotriva Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, întrucât ar fi operant cazul de prorogare legală de competență reglementat de art. 112 C. proc. civ.

Acest caz reglementează situația în care, în cazul în care sunt chemați în judecată mai mulți pârâți cu sediul în raza teritorială a două instanțe diferite, reclamantul are posibilitatea să aleagă instanța competentă, iar în urma alegerii reclamantului, se prelungește competența instanței sesizate și cu privire ia pretenția împotriva pârâtului care nu are sediul în raza teritorială a instanței alese de reclamant.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România "Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora".

Art. 35 din același act normativ prevede că "Deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării".

Dispozițiile legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite de lege competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.

Noțiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că au această semnificație următoarele structuri cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii; a) unitatea deținătoare, în înțelesul Hotărârii Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orășenești și municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; d) comisia județeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; f) Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică; g) Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, înființată potrivit legii.

În cauza de față, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a avut mai multe capete de cerere, care au fost disjunse și s-au format dosare separate, pentru că reclamanta a obținut printr-o hotărâre judecătorească anterioară rămasă definitivă, obligarea pârâtei Comisia Locală la înscrierea și întocmirea documentației pentru acordarea de despăgubiri, prin decizie de compensare.

Așadar, cauza pendinte are ca obiect, în urma disjungerii, solicitarea reclamantei A. de obligare a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor București la emiterea deciziei de compensare prin puncte în baza dispozițiilor Legii nr. 165/2013.

Înalta Curte a constatat că aceste prevederi legale, invocate mai sus, au fost supuse controlului de constituționalitate, așa cum a reținut și Tribunalul Buzău, prin sentința de declinare, constatându-se că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății vor putea fi contestate numai la secția civilă a Tribunalului Municipiului București, constatând că se reglementează competența exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze.

Având în vedere că sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripția Tribunalului București, aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.