ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2043/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 506 din data de 20 februarie 2018, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2013, s-au admis recursurile declarate de reclamantele A. și B., precum și de intervenienții C., D. și E. împotriva Deciziei nr. 297/A din 29.03.2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. S-a modificat în tot decizia recurată, în sensul că, s-a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului și de pârâta S.C. F. S.A., prin lichidator judiciar G. SPRL - Filiala Argeș împotriva sentinței civile nr. 2943 din 30 septembrie 2014 a Tribunalului Ilfov, secția civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că recursurile simt fondate, pentru următoarele considerente:

Având în vedere Decizia de casare nr. 2238 din 17.11.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și îndrumările instanței de recurs, se impunea ca instanța de apel să facă analiza și să explice considerentele pentru care, în cauza, imixtiunea, ingerința în dreptul de proprietate al reclamantelor și intervenienților, prin anularea titlului de proprietate în ceea ce privește amplasamentul terenului, este compatibilă cu respectarea principiului securității raporturilor juridice, în sensul evidențiat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, iar în cazul în care s-ar constata existența unei astfel de compatibilități, să se arate considerentele pentru care o asemenea soluție respectă proporționalitatea dintre ingerința în dreptul de proprietate al reclamantelor și intervenienților, prin anularea titlului, în ceea ce privește amplasamentul terenului, și scopul legitim urmărit, decurgând din necesitatea anulării actului, care la data emiterii sale nu a respectat cerințele art. 4

1

din Legea nr. 1/2000, în condițiile în care, pe de o parte, autoritățile statale nu au acționat pentru anularea acestui titlu decât la 19.10.2012, când Agenția Domeniilor Statului formulează cerere reconvențională în cadrul prezentului litigiu declanșat de reclamante pentru valorificarea titlului lor, iar, pe de altă parte, la momentul pronunțării soluției de anulare, însuși statul, prin modificarea legislativă făcută prin Legea nr. 247/2005, permite ca restituirea să se facă pe vechile amplasamente.

În examinarea criticii invocate de recurentele A. și B., ce se regăsește și în primul motiv al recursului reclamantelor B., C., E. și D., se reține că instanța de apel a respectat doar în mod aparent îndrumările instanței de recurs, în ceea ce privește proporționalitatea măsurii anulării titlului, în fapt negând constatările Înaltei Curți și soluționând cauza cu ignorarea motivelor de casare.

Astfel, instanța de apel a examinat proporționalitatea măsurii anulării titlului doar cu referire la cauza Luminița Antoaneta Marinescu c. României, menționată cu titlu de exemplu de Înalta Curte, omițând întreaga jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului sub aspectul dreptului la un proces echitabil.

Necesitatea asigurării principiului securității raporturilor juridice presupune că soluția definitivă dată de o instanța cu privire la orice litigiu să nu poate fi repusă în discuție (Hotărârea în cauza Androne c. României).

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a reamintit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6, trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului, enunțat în preambulul Convenției, al cărui element fundamental îl reprezintă principiul securității raporturilor juridice (cauza Brumărescu c. României).

Pentru respectarea acestui principiu, statele semnatare trebuia să depună diligente pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe și să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeași problemă.

Astfel, în cauza Amurăriței c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "instanțele trebuie să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare" și că "repunerea în discuție a situației soluționate prin hotărâri judecătorești definitive, în procedura având ca obiect revendicarea nu poate fi justificată prin prisma art. 6 alin. (1) din Convenție,

Reafirmând dreptul la un proces echitabil sub aspectul executorialității unei hotărâri definitive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza Hirschhom c. României ca "dreptul de a avea acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână neexecutată", concluzionând că, refuzând să se supună dispozițiilor sentinței definitive prin care s-a ordonat restituirea imobilului reclamantului, autoritățile menționate l-au privat de accesul efectiv la o instanța, fiind astfel încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție.

În aceeași cauză, Curtea a considerat că sentința definitivă prin care se recunoaște reclamantului calitatea de proprietar a imobilului în discuție și se ordonă autorităților locale să-t restituie reprezintă o creanță împotriva Statului Român suficient stabilită pentru a fi calificată drept "valoare patrimonială" și a invoca protecția art. 1 din Protocolul 1.

De asemenea, în cauza Teșcuță ș.a. c. României, Curtea a reținut că anularea titlurilor emise în baza legilor fondului funciar se analizează ca o privare de proprietate în sensul celei de-a doua teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. î și, prin urmare, este permisă numai dacă este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și păstrează un just echilibru între interesul general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului. în cazul în care anularea titlurilor de proprietate este justificată exclusiv de fapte imputabile autorităților, fără ca beneficiarii titlurilor anulabile să primească o despăgubire echitabilă sau un teren echivalent, Curtea arată că, și dacă s-ar putea demonstra că servește unei cauze de interes public, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, impunând beneficiarilor titlurilor o sarcină specială și exorbitantă care rupe echilibrul între interesul general al comunității și imperativele drepturilor fundamentale ale individului.

În cauza Jones c. României din 3.02.2009, Curtea reafirmând același principiu, a reținut ca atâta timp cât beneficiarului unui act administrativ prin care i se recunoaște dreptul de proprietate nu i se poate reține nicio culpă, anularea acestui act, fără a se oferi o despăgubire echitabilă, pe motiv ca autoritățile administrative au descoperit ulterior emiterii actului că nu erau îndeplinite cerințele legale pentru emiterea actului, constituie o privare de proprietate nejustificată.

În cauza Bălașa c. României, Curtea, luând act că terenul în discuție a făcut obiectul punerii în posesie de către autoritățile administrative, confirmată de instanțele interne ca urmare a respingerii unei acțiuni în revendicare și a unei prime acțiuni în anularea aceluiași titlu, a reținut că este de datoria autorităților să verifice dacă au fost îndeplinite condițiile legii înainte de adoptarea deciziilor în cauză, astfel că anularea titlului de proprietate după mai mult de opt ani de la eliberare, prin aplicarea noii legi care stabilea această sancțiune, nu putea fi previzibilă pentru reclamant, fiind astfel încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere situația de fapt reținută de instanța de apel și necontestată de niciuna dintre părți, este evident că drepturile recunoscute recurenților prin hotărâri judecătorești irevocabile nu pot fi contrazise prin hotărâri posterioare pronunțate într-un alt proces, întrucât s-ar încălca puterea de lucru judecat a acestora.

Astfel, prin sentința civilă nr. 4162 din 15.11.2002 pronunțată de Judecătoria Buftea s-a recunoscut dreptul reclamanților la emiterea titlului de proprietate, Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 fiind obligată să înainteze documentația necesară eliberării titlului pentru suprafața de 4,4197 ha cu privire la care au fost puși în posesie prin procesul-verbal din 20.10.2000, fapt ce s-a realizat prin emiterea Titlului nr. 70764 din 22.06.2004.

Pentru punerea în executare a acestei sentințe a fost adoptată Hotărârea nr. 1195/2005 a Comisiei județene de fond funciar.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 4603 din 11.10.2006, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Buftea s-a respins acțiunea S.C. F. S.A. de anulare a titlului de proprietate nr. x din 22.06.2004 și a procesului-verbal de punere în posesie din 23.10.2000.

Totodată, prin Decizia civilă nr. 1193 din 20.06,2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins ca lipsită de interes cererea formulată de S.C. F. S.A. de anulare a modificărilor aduse la 4.11.2005 de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov titlului de proprietate nr. x din 22.06.2004, în condițiile în care nu s-a atacat și Hotărârea nr. 1195/2005 a Comisiei Județene, emisă pentru punerea în aplicarea sentinței civile nr. 4162 din 15.11.2002.

S-a constatat că puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești menționate nu este limitată la dispozitivul acestora, ci se întinde și asupra considerentelor, acest principiu împiedicând nu numai judecarea din nou a unui proces finalizat, având același obiect, aceeași cauză, purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărârea judecătorească definitivă printr-o hotărâre posterioară, pronunțată în alt proces.

În acest context, instanța de apel a observat că sub aspectul puterii de lucru judecat, doar sentința civilă nr. 4162/2002 și nu și soluțiile pronunțate în Dosarele nr. x/2006 și nr. y/2007 își produc pe deplin efectele.

Astfel, în Dosarul nr. x/2006, având ca obiect anularea titlului de proprietate în temeiul art. 4 din Legea nr. 1/2000, instanțele au decis că la momentul eliberării titlului de proprietate au fost respectate condițiile pentru eliberarea acestuia, respectiv prevederile art. 1 din Legea nr. 1/2000, fără a fi încălcate dispozițiile art. 4 din același act normativ.

Instanța de apel ar fi trebuit să verifice legea aplicabilă raportându-se la momentul emiterii procesului-verbal de punere în posesie din 18.10.2000, având în vedere prevederile de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000. Atât la momentul menționat, cât și pe toată perioada ulterioară, cât și în prezent, normele legale permit restituirea pe vechiul amplasament.

Astfel, prin art. 2 din Legea nr. 1/2000 s-a prevăzut ca, în aplicarea prevederilor acestei legi, "reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere. (2) Drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legilor fondului funciar nr. 18/1991 pentru care au fost eliberate adeverințe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile tară nicio altă confirmare".

Posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente este reglementată și de art. 8, 14 și 37 din Legea nr. 1/2000.

Prin Legea nr. 247/2005, în Titlul VII, la art. 4 după alin. (1) s-au introdus alin. (1

1

) și (1

9

) care au prevăzut posibilitatea restituirii pe vechile amplasamente pentru terenurile foștilor proprietari persoane fizice sau juridice, inclusiv cooperative piscicole sau alte forme asociative prevăzute la art. 26 alin. (1), pe care s-au aflat la data deposedării amenajării piscicole, sere (...), în prezent proprietatea statului, cu obligația de a se menține destinația și, acolo unde este cazul și funcționalitatea.

Astfel, s-a constatat că restituirea pe vechiul, amplasament corespunde dispozițiilor legale, respectiv art. 2 alin. (2), art. 14 și art. 37 din Legea nr. 1/2000, dar și art. 8 din aceeași lege, invocat de pârâta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului, în condițiile în care, în litigiul din 2002 s-a stabilit irevocabil că restituirea pe vechile amplasamente nu afectează exploatațiile agricole.

Instanța de apel nu a examinat proporționalitatea măsurii anulării titlului sub aspectul finalității, fiind de necontestat că dacă s-ar da curs acestui demers, ar urma să se soluționeze cererea administrativă și să se elibereze titlul în aceleași condiții și pentru aceleași amplasament, ținând seama de prevederile legale aplicabile la acest moment.

De altfel, raportându-se la prevederile Legii nr. 247/2005, pârâta Agenția Domeniilor Statului nu a contestat că anterior preluării abuzive de către stat prin rechiziție, autorii reclamantelor și intervenienților au folosit terenul tot cu destinația de sere.

Prin urmare, nu există un scop legitim în anularea titlului de proprietate al recurenților, odată ce dreptul acestora a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești irevocabile și există posibilitatea restituirii pe vechiul amplasament și raportat la normele legale în vigoare.

Curtea de apel a constatat eronat că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantelor și intervenienților, prin anularea titlului, în ce privește amplasamentul, este proporțională cu scopul legitim urmărit, decurgând din necesitatea anulării actului care la data emiterii sale nu a respectat cerințele art. 4

1

din Legea nr. 1/2000, reținând fără niciun temei juridic că deși procesul-verbal de punere în posesie a fost încheiat la data de 18.10.2000, acesta nu a produs niciodată efectul specific acestui act emis în baza Legii nr. 18/1991.

O asemenea motivare nu s-a putut reține, întrucât, așa cum s-a arătat, încalcă puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile și, pe de altă parte, refuză să recunoască efecte juridice depline procesului-verbal de punere în posesie din 18.10.2000, act în raport de care se recunoaște că reclamantele și intervenienții aveau beneficiul reconstituirii dreptului de proprietate pe același amplasament, potrivit dispozițiilor Legii nr. 1/2000, în forma în vigoare la acel moment.

Argumentul instanței de apel în sensul că procesul-verbal în discuție a fost încheiat "pe hârtie", formal, rară efectuarea de măsurători și delimitări nu poate fi primit, întrucât este lipsit de titlu legal, iar pe de altă parte, deficiențele acestui act nu pot fi, în niciun caz, imputate beneficiarilor săi.

Întemeiată s-a apreciat și critica recurenților A. și B. vizând greșita aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește reținerea unui titlu de proprietate asupra serelor în favoarea intimatei S.C. F. S.A., pentru a justifica refuzul aplicării în speță a art. 4 alin. (1

1

) introdus prin Legea nr. 1/2000, urmare a modificării făcute prin Legea nr. 247/2005, conform îndrumărilor din decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din actele depuse de recurenți la dosar a rezultat că titlul de proprietate emis în baza unei hotărâri judecătorești se referă atât la teren, cât și la construcții, din fișa corpului de proprietate rezultând dreptul rea! asupra C54/2-seră, în suprafață de 38.737,33 mp.

Declarația de impunere confirmă această situație, reținută și prin considerentele sentinței civile nr. 4162 din 15.11.2002 a Judecătoriei Buftea, cât și prin mențiunile din Cartea funciară.

În cauză, intimații nu au contestat că autorii recurenților dețineau sere la momentul rechiziției, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 20.02.1949.

De asemenea, prin Decizia civilă nr. 78/R din 25.01.2007 s-a reținut irevocabil că "în privința faptului că pe teren există construcții edificate de către recurentă (F.), instanța de recurs constată că din niciuna dintre probele administrate în cauză nu rezultă acest aspect".

Mai mult, prin Decizia nr. 1754/R din 31.08.2010, s-a decis irevocabil că "toate celelalte considerente arătate prin motivele de recurs, în sensul că pe teren există anumite construcții speciale, chiar dacă sunt reale, nu schimbă cu nimic împrejurările cauzei atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit reconstituirea dreptului de proprietate, pe un anumit amplasament incluzând și acele construcții speciale".

În speță, intimata S.C. F. S.A. a susținut că intimata Agenția Domeniilor Statului i-ar fi cedat proprietatea construcțiilor.

O asemenea apărare nu a putut fi primită, având în vedere clauzele contractului de concesiune nr. x/2002 art. 26, prin care se convine între Agenția Domeniilor Statului și S.C. F. S.A., în acord cu art. 1442, art. 1422 și art. 1423 din vechiul C. civ., reducerea suprafeței închiriate și a redevenței pentru suprafețele restituite în temeiul unor acte normative sau în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în baza legilor de restituire: Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000.

O astfel de clauză are natura juridică a unei condiții rezolutorii ce atrage rezoluțiunea parțială, producându-și efectele din momentul ieșirii respectivei suprafețe din proprietatea statului și administrarea Agenției Domeniilor Statului, în speță, 22.06.2004.

În acest context, prezintă relevanță dispozițiile art. 6 din Legea nr. 203/1998, din interpretarea cărora rezultă că, prin reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament în temeiul legilor speciale de reparație se ajunge la reconfirmarea dreptului de proprietate, care nu a încetat să existe în patrimoniul fostului proprietar și nu un transfer al dreptului de la stat la vechiul proprietar deposedat abuziv, în speță, prin rechiziție.

Prin urmare, statui nu justifică niciun titlu de proprietate pe care să-l fi putut transmite valabil, intimatei S.C. F. S.A.

Contractul de concesiune invocat nu este opozabil recurenților, pe de o parte pentru că formalitățile de opozabilitate prevăzute de art. 19 alin. (1) lit. a din Legea nr. 7/1996, nu au fost îndeplinite până la 22.06.2004, data eliberării titlului de proprietate, nefiind notat în cartea funciară, iar pe de altă parte, a fost încheiat după formularea solicitării de retrocedare în temeiul Legii nr. 10/2001, cu încălcarea obligației legale de indisponibilizare, din art. 21 alin. (5) ai actului normativ menționat.

Mai mult, s-a reținut ca intimata Agenția Domeniilor Statului a arătat prin întâmpinarea depusă la prima instanță că a transmis către S.C. F. S.A. doar dreptul de exploatare a suprafeței cu destinația agricolă, iar nu dreptul de dispoziție.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt fondate, raportat la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Ie-a admis, modificând în tot decizia recurată în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor declarate de pârâta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului și de pârâta S.C. F. S.A., prin lichidator judiciar G. SPRL - Filiala Argeș, împotriva Deciziei civile nr. 2943 din 30.09.2014 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, pe care a menținut-o.

Împotriva acestei decizii au formulat cereri de revizuire, revizuentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și revizuenta S.C. F. S.A. prin administrator special H.

Astfel, în raport de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. revizuenta S.C. F. S.A. prin administrator special H. a arătat că este vorba de situația plus petita, întrucât, rejudecând fondul cauzei, instanța a depășit limitele casării, punând în discuție aspecte dezlegate de instanța de apel și menținute cu autoritate de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia de casare nr. 2238 din 17 noiembrie 2016. A pus în discuție dreptul de proprietate cu privire la investițiile existente pe terenul ce face obiectul titlului de proprietate, încălcând autoritatea de lucru judecat deja constatată, dar și dreptul de proprietate cu privire la construcțiile edificate pe terenul revendicat, depășind cadrul procesual dedus judecății, pronunțându-se asupra unei chestiuni ce nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

În raport de aceleași dispoziții legale, art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, că în recurs după casare, nu se putea analiza decât respectarea de către instanța de apel a deciziei de casare cu raportare la limitele stabilite de aceasta, nicidecum să rejudece fondul cauzei așa cum s-a procedat.

Pe fondul cauzei a susținut ca, este evidentă respectarea în prezenta cauza de către Curtea de Apel București a principiilor si jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atât timp cât însăși prin hotărârea invocată de instanța de casare respectiv, cauza Luminița-Antoaneta Marinescu contra României se menționează că în măsura în care se constată imposibilitatea reconstituirii în natură se acordă despăgubiri. Recurenții reclamanți, cei care refuză atât reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament, cât și despăgubirile, nu pot beneficia nici de prevederile Legii nr. 1/2000 pentru că nu au depus la dosar dovada faptului ca după aplicarea Legii nr. 18/1991, statul a fost un proprietar ilegal al suprafețelor de teren în cauză pentru a putea viza aceste suprafețe de teren.

Cererile de revizuire, formulate de revizuentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de revizuenta S.C. F. S.A. prin administrator special. H. vor fi respinse, ca inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Art. 322 pct. 2 C. proc. civ., invocat de revizuente ca temei de drept al cererii lor, stipulează că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute de art. 322 C. proc. civ.

În cauză însă, cererile de revizuire nu respectă cerințele impuse de pct. 2 al art. 322 C. proc. civ., pe care se întemeiază.

Astfel, în motivarea cererilor de revizuire nu sunt formulate critici care să se încadreze în pct. 2, ci sunt invocate critici de nelegalitate formulate la adresa instanței de recurs.

Prin argumentele dezvoltate în susținerea acestui motiv, revizuentele In esență, formulează critici referitoare la încălcarea limitelor de casare de către instanța de recurs care trecând peste acestea a procedat ia rejudecarea fondului fără a ține cont de îndrumările date prin decizia de casare.

Ceea ce se invocă, respectiv, nerespectarea deciziei de casare reprezintă de fapt un motiv de recurs și nu de revizuire reprezentând de fapt un recurs deghizat în revizuire.

Calea revizuirii nu este deschisă părții pentru a supune unui nou control de legalitate o critică dedusă judecății care a primit o dezlegare jurisdicțională și nici pentru reluarea unor aspecte ce țin de fondul litigiului. Ar însemna, primind susținerile revizuentelor, ca hotărârea irevocabilă să fie cenzurată, pe alte aspecte decât cele expres și limitativ reglementate de normele procedurale.

Pe de altă parte, prin invocarea art. 322 pct. 2 C. proc. civ. se face referire la aplicarea principiului disponibilității care nu îngăduie instanței să depășească obiectul acțiunii sau al celorlalte cereri accesorii ori incidentale, dar nici nu i permite să omită a se pronunța asupra unui capăt de acțiune. Acest caz de revizuire privește numai obiectul acțiunii în raport de care se face analiza nu în raport de criticile din căile de atac.

Așadar, raportând cererile de revizuire la cerințele impuse de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în speță, aceste condiții nu sunt îndeplinite, motiv pentru care acestea vor fi respinse, ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, cererile de revizuire, formulate de revizuentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de revizuenta S.C. F. S.A. prin administrator special H. împotriva Deciziei nr. 506 din data de 20 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2013.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24.05.2018.