ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3722/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4.722 din 21 iunie 2017 pronunțată în dosar nr. x/2015 Judecătoria Cluj-Napoca a admis acțiunea civila formulata de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., și în consecință:

- a constatat ca dreptul de proprietate asupra imobilelor teren și construcții situație în Cluj-Napoca, înscrise în CF x Cluj-Napoca, având nr. top. x a fost dobândit și a făcut obiectul unui partaj voluntar al dreptului de proprietate, părțile deținând în proprietate următoarele loturi:

- reclamanta B. cota indiviză de 100/237 parte din imobilul teren în suprafața de 237 mp., teren pe care este edificată casa de locuit din cărămidă, pe fundații de beton, compusă din: la subsol - 1 cameră, bucătărie, dependințe, la parter - 3 camere, bucătărie, dependințe, b - 3 camere, bucătărie, cămara de alimente, antreu, baie; întreg dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 415 mp.; întreg dreptul de proprietate asupra imobilului construcție identificat ca fiind apartamentul nr. x, la parter, compus din 3 camere, bucătărie, baie, hol, cămara, cu părțile indivize comune de 42,37/100 parte și teren atribuit în cota de 100/237 parte și cota de 53,57/100 parte din părțile indivize comune din podul comun deținut în coproprietate cu apartamentul nr. x;

- reclamantul A. cota indiviză de 87/237 parte din imobilul teren în suprafața de 237 mp., teren pe care este edificata casa de locuit din cărămida, pe fundații de beton, compusa din: la subsol - 1 camera, bucătărie, dependințe, la parter - 3 camere, bucătărie, dependințe, b - 3 camere, bucătărie, cămara de alimente, antreu, baie; întreg dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 415 mp.; întreg dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 323 mp.; întreg dreptul de proprietate asupra imobilului construcție identificat ca fiind apartamentul nr. x, la parter, compus din 2 camere, nișă, bucătărie, cămara de alimente, baie, hol, urcare pod, cu părțile indivize comune de 36,72/100 parte și teren atribuit în cota de 87/237 parte și cota de 46,43/100 parte din părțile indivize comune din podul comun deținut în coproprietate cu apartamentul nr. x;

- pârâții C. și D. cota de 1/2 parte fiecare din cota indiviză de 50/237 parte din imobilul teren în suprafața de 237 mp., teren pe care este edificată casa de locuit din cărămida, pe fundații de beton, compusa din: la subsol - 1 cameră, bucătărie, dependințe, la parter - 3 camere, bucătărie, dependințe, b - 3 camere, bucătărie, cămara de alimente, antreu, baie; întreg dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 255 mp.; întreg dreptul de proprietate asupra imobilului construcție identificat ca fiind apartamentul nr. x, la subsol, compus din 2 camere, bucătărie, WC, hol, nișă și pivnița, cu părțile indivize comune de 20,91/100 parte și teren atribuit în cota de 50/237 parte.

A obligat pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecata în favoarea reclamanților, în cuantum de 33.749 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții D. și C., apel respins de Tribunalul Cluj, secția civilă, prin Decizia nr. 1.031 din 9 mai 2018.

Pârâții D. și C. au formulat recurs împotriva acestei din urmă decizii, recurs înregistrat la Tribunalul Cluj și înaintat prin adresa din 26.09.2018 Înaltei Curți de Casație și Justiție

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 1 octombrie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 9.

Prin rezoluția completului din data de 4 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la 23 octombrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Cluj într-un litigiu având ca obiect acțiune în constatare.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precedă, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Cluj revine instanței ierarhic superioare, anume Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâții D. și C. împotriva Deciziei civile nr. 1.031 din data de 9 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2018.

Procesat de ED