ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 230 din data de 01.06.2016, pronunțată de Judecătoria Cornetu, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen.. cu referire la art. 5 alin. (1) C. pen., a fost respinsă cererea Ministerului Public de schimbare a încadrării juridice dată faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. B. din infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, rep.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe prev. de art. 336 alin. (2) C. pen.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel Parchetul, criticând-o pentru nelegalitate, în esență, sub aspectul greșitei achitări a inculpatului A. B. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 336 alin. (2) C. pen. Cu ocazia dezbaterilor orale, reprezentantul Ministerului Public a arătat că nu este îndeplinită condiția de la art. 336 alin. (2) C. pen. privind conducerea sub influența unor substanțe psihotrope așa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, din expertizele medico-legale și chiar și din declarațiile martorilor audiați în cauză. Astfel, procurorul a apreciat că temeiul achitării ar fi trebuit să fie cel de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I și nu cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza II - fapta este săvârșită fără vinovăție așa cum s-a reținut în mod greșit de către instanța de fond.

Prin decizia penală nr. 925 din data de 22.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în majoritate, a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu împotriva sentinței penale nr. 230 din data de 01.06.2016, pronunțată de Judecătoria Cornetu, în dosarul nr. x/2014.

A fost desființată sentința apelată și în fond, rejudecând:

În baza art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. B. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 86

1

C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani.

S-a dispus ca, în baza art. 86

3

C. pen. anterior, pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor masuri de supraveghere și obligații:

- se va prezenta bilunar la Serviciul de Probațiune Ilfov;

- va anunța în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice și justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență;

- să desfășoare o activitate timp de 120 zile, neremunerată, în folosul comunității, în cadrul C.;

- să nu conducă niciun vehicul;

- să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen. anterior.

S-a făcut aplicarea disp. art. 71 alin. (1) și (5) C. pen. anterior raportat la art. 64 lit. a) teza finală și b) C. pen. anterior.

Totodată, a fost obligat inculpatul la plata a 2.000 RON cheltuieli judiciare față de stat în fond.

În esență, pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

"În data de 8.11.2010 in jurul orei 17:30 inculpatul A. B., în timp ce circula pe raza orașului Popești Leordeni cu autoturismul D., cu nr. de înmatriculare x a acroșat victima E., pieton, ce s-a angajat in traversarea prin loc nepermis a drumului public, de la dreapta spre stânga, producându-se decesul imediat al victimei în urma dilacerarii meningo cerebrale, consecutive unui traumatism cranio cerebral cu fractura multieschiloasa de bolta și baza craniana. In urma raportului de necropsie au mai fost identificate fracturi deschise, multiple fracturi costale, lezări ale organelor interne, escoriatii, plăgi, hematoame.

Organele de politie, sosite la fața locului, printre alte activități specifice, l-au supus pe inculpat imediat la locul faptei la etilotest (ora 17:44), rezultatul fiind negativ.

Ulterior, s-au deplasat cu inculpatul la spitalul Bagdasar Arseni pentru a-i fi prelevate probe biologice. Inculpatul a fost examinat clinic și i s-au prelevat probe biologice la spital la ora 20:00.

Așa cum rezultă din declarația martorului F. (polițistul ce l-a însoțit pe inculpat la spital pentru prelevarea probelor), după prelevarea primei probe inculpatul a început sa aibă un comportament ce a atras suspiciunea polițistului, evitând contactul vizual cu acesta și fiind ușor evaziv.

Martorul a început sa-l întrebe despre cauza acestui comportament și daca a fumat substanțe interzise, iar inculpatul a încercat sa se ferească sa-i dea un răspuns, dar pana la urma a recunoscut "că fumase ceva într-un bar".

Martorul arată, de asemenea ca în afara elementelor de suspiciune descrise anterior, inculpatul a fost coerent în discuția purtata și era orientat spatio-temporal, elemente confirmate și de buletinul de examinare clinica întocmit de doctor. Referitor la acest buletin de examinare clinica întocmit cu prilejul recoltării de probe biologice la spital și prin care se arata ca inculpatul prezintă un comportament în parametri normali, Curtea retine concluziile noului raport de expertiza medico legala avizat de Comisia Superioara din cadrul INML și prin care se arata ca "Stabilirea influentei substanțelor psihoactive asupra capacitații de conducere auto se poate face numai prin examinarea subiectului la fata locului, toate examinările ulterioare cum este și cel medical la momentul prelevării probelor biologice pot fi diferite fata de momentul depistării inițiale.

După întoarcerea de la spital, dar tot în ziua faptei, inculpatul da și o declarație scrisa in care nu mai recunoaște însă consumul de substanțe halucinogene, arătând expres ca nu a consumat așa ceva.

În data de 16.11.2010 a fost emis Buletinul de Analiza Toxicologica nr. x/16.11.2010, din care rezulta ca cercetările gazcromatografice efectuate pe probele de urina prelevate de la inculpat au evidențiat prezenta THC, același compus chimic fiind evidențiat și în probele de sânge. Așa cum rezulta din adresa INML nr. x, THC este principalul constituent psihoactiv al plantei cannabis sativa, varietatea Indica.

Văzând ca s-a descoperit ca a consumat cannabis, își schimba declarațiile și în data de 29.11.2010 da o alta declarație în care admite ca a fumat o țigara cu marijuana în data de 3.11.2010 intr-un club.

În fata primei instanțe, in data de 24.09.2014, inculpatul arata ca recunoaște în totalitate săvârșirea faptei reținute in sarcina sa prin actul de sesizare, constând in aceea ca în data de 8.11.2010 a condus autoturismul cu nr. de înmatriculare x pe strada x aflându-se sub influenta stupefiantelor.

După aceasta declarație de recunoaștere, inculpatul revine asupra sa și precizează ca a consumat stupefiante, dar ca acestea nu i-au influențat capacitatea de a conduce.

Într-un mod echivoc și cu încălcarea dispozițiilor specifice prevăzute în art. 4 din O.G. nr. 1/2000 aprobata prin Legea nr. 459/2001, privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicina legală, prima instanța încerca să poarte o corespondenta atipica cu INML prin intermediul de "adrese" și prin care cere - prin prisma obiectivelor - sa se întocmească un raport de expertiza medico legala din care sa rezulte daca inculpatul s-a aflat sau nu sub influenta drogurilor la momentul producerii accidentului.

Se întocmește de către INML un raport de expertiza medico legala în data de 11.05.2015 ce concluzionează ca inculpatul a circulat pe drumurile publice având influențată capacitatea de conducere auto ca urmare a consumului de marijuana.

Respectând dispozițiile Legii nr. 459/2001, apărătorul inculpatului solicita un supliment de expertiza in data de 10.06.2015 prin care propune mai multe obiective suplimentare, dar și avizarea expertizei de către Comisia de Avizare și Control din cadrul INML.

Prin încheierea din 2.09.2015, instanța respinge cererea de efectuare a unui supliment de raport de expertiza, arătând ca nu a solicitat anterior un astfel de raport și ignorând faptul ca la dosar, în urma corespondentei cu INML se depusese un astfel de raport.

De altfel prin răspunsul INML către Judecătoria Cornetu din data de 23.09.2015 se detaliază instanței de fond textele legale aplicabile in cadrul solicitărilor de răspunsuri științifice în cadrul proceselor penale, răspunsurile INML putând surveni doar in formele: raportului de expertiza, raportului de constatare medico legal, certificatul medico legal, buletin de analiza și aviz medico legal. În mod corect concluzionează INML ca nu exista posibilitatea de a răspunde instanței prin adrese, referate, opinii etc. ci doar prin intermediul unei expertize medico legale, cum dealtfel în mod corect a fost intitulat primul act.

Prima instanța a procedat in continuare cu aceeași lipsa de rigurozitate, arătând prin încheierea din 7.10.2015 că "nu intra in polemica cu INML" și persista in eroarea procedurala anterioara, solicitând in mod nelegal un raport de expertiza cu aceleași obiective ca in precedent deși ar fi trebuit sa solicite un ``raport de noua expertiza medico legala``.

INML întocmește însă mijlocul de proba corect, respectiv raportul de noua expertiza medico legala, comisia fiind alcătuita in mod judicios din trei experți.

Comisia de Avizare și Control de pe lângă INML s-a pronunțat și asupra avizării celui de al doilea act.

Concluziile raportului de noua expertiza medico legala din data de 18 ian 2016 sunt din perspectiva clasificării științifice a acestora, unele de imposibilitate, arătându-se ca "nu se poate stabili daca la momentul evenimentului rutier inculpatul se afla sau nu sub influenta substanțelor psihoactive si… nu se poate afirma, nici exclude daca la momentul evenimentului rutier A. s-ar fi aflat sub influenta drogului``.

Aceste concluzii au fost aprobate de Comisia Superioara Medico Legala in data de 13 aprilie 2016 .

Ulterior acestui aviz, fără a mai întocmi vreun act sau a mai continua cercetarea judecătoreasca, prima instanța a pronunțat o soluție de achitare făcând aplicarea principiului ``in dubio pro reo``.

Procedeul este apreciat drept nejustificat de către instanța de control, expertizele medico legale neavând o valoare prestabilita iar, în cauza de fata, aceasta proba s-a dovedit a fi și nerelevanta prin prisma concluziilor de imposibilitate formulate, Curtea de Apel readministrând probele din fata judecătoriei și administrând și unele noi in vederea stabilirii adevărului judiciar in cauza.

Conducerea sub influenta substanțelor psihoactive este un element de fapt, ce urmează a fi dovedit cu orice mijloc de proba nu exclusiv printr-un raport de expertiza medico legala.

Așa cum se arata în adresa laboratorului de toxicologie din cadrul INML din 16.03.20111 coroborate și cu conținutul raportului de noua expertiza medico-legala (dosar fond), efectele marijuanei consta, printre altele, într-o stare de beție asemănătoare cu intoxicația alcoolica, excitație euforica, supra-activitate psiho-motorie, tulburări ale memoriei de scurta durata, existând o disociere intre judecata, nealterata și controlul faptelor ce este diminuat. Canabisul produce o reducere a performantei in timpul conducerii autovehiculului cu diminuarea vitezei de reacție la diverși stimuli, diminuarea atenției distributive și întârzierea coordonării mână - ochi.

Urmează, pe cale de consecința, ca instanța sa verifice existenta acestor consecințe, în condițiile în care consumul de marijuana a fost dovedit prin analiza probelor biologice prelevate de la inculpat, coroborat și cu recunoașterea ulterioara a acestuia.

Contextul in care inculpatului i s-au prelevat probele biologice a fost implicarea acestuia intr-un accident rutier in data de 8.11.2010, acesta conducând un autoturism marca x pe raza orașului Popești Leordeni și ucigând victima E. care a traversat strada neregulamentar.

Din cuprinsul raportului de expertiza rezulta ca accidentul putea fi evitat in cazul în care inculpatul ar fi circulat cu o viteza de maxim 48km/h iar inculpatul a circulat la momentul impactului cu o viteza de 70-80 km/h așa cum rezulta din calculele matematice aflate la fila x dup, dosar urmărire penala).

In suplimentul de expertiza se arata ca in cazul in care s-ar admite ca viteza de circulație a fost de 40-50 km/h așa cum a propus inculpatul prin obiecțiuni, producerea accidentului se datorează vitezei întârziate de reacție, mai mare decât 1,2 secunde (care este suma timpilor de reactive și întârzieri involuntare pentru un conducător auto aflat in condiții normale pe timp de noapte). Expertul arata in continuare ca folosirea stupefiantelor este un element de natura a fi reținut ca a contribuit la producerea evenimentului rutier .

A doua ipoteza avuta în vedere de expert a fost cea a circulației cu o viteza superioara limitei legale, de 70-80 Km/h, avariile autovehiculului și leziunile victimei fiind compatibile cu aceasta viteza .

Din aceste concluzii procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu a dedus ca victima este vinovata de producerea accidentului și că nu se poate stabili prin calcule matematice viteza de deplasare a autovehiculului condus de către inculpat și se impune clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpa de către inculpat.

Curtea nu va analiza prin prezenta temeinicia sau legalitatea soluției de clasare pentru ucidere din culpa, acest aspect fiind de competenta Inspecției Judiciare din cadrul CSM sau a procurorului ierarhic superior, dar va analiza aspectele apte a fundamenta concluzia daca inculpatul a condus sau nu sub influenta stupefiantelor.

Se observă deci, așa cum s-a arătat anterior, că în cazul în care inculpatul ar fi circulat cu viteza legală, iar accidentul s-a produs totuși, viteza de reacție a fost una întârziată, folosirea stupefiantelor fiind un element de natură a fi reținut că a contribuit la producerea evenimentului rutier.

Din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la fată locului rezultă de asemenea că nu există urme de frânare.

Așa cum rezultă din schița însoțitoare a procesului-verbal de cercetare la fața locului coroborat și cu concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, impactul a avut loc pe sensul de deplasare al autovehiculului inculpatului, victima parcurgând o distanță de 2,7 m față de bordură în condițiile în care banda avea o lățime de 3,7 m. Deci inculpatul a acroșat victima în condițiile în care aceasta era deja în mijlocul benzii de mers, nu i s-a precipitat în față ci pur și simplu nu a văzut-o sau a acționat extrem de târziu sistemele de frânare.

Acest aspect întărește concluzia expertului auto menționată anterior și potrivit căreia producerea accidentului se datorează vitezei întârziate de reacție, mai mare decât 1,2 secunde, afectarea controlului faptelor și scăderea coordonării motrice (așa cum se arată în Raportul de nouă expertiză medico legală, avizat de Comisia Superioară din cadrul I.N.M.L., fila x, paragraf 4 - 5, dosar fond), fiind unul dintre efectele specific consumului de marijuana.

Dacă dintr-o perspectivă pur medicală, bazat pe analiza concentrațiilor metabolitului inactive THC-COOH în sânge, prin raportul de nouă expertiză ""nu se poate afirma, nici exclude daca la momentul evenimentului rutier inculpatul s-ar fi aflat sub influenta drogului ", Curtea trage concluzia din dinamica accidentului descrisă anterior, viteza de reacție întârziată a făptuitorului așa cum este precizată în cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară, concluziile noului raport de expertiză medico legală prin care se arată cu valoare de certitudine că inculpatul consumase în prealabil substanțe psiho active, coroborat și cu declarația inițială de recunoaștere din data de 24.09.2014 (retractată ulterior în cuprinsul aceluiași act procedural) că acesta a circulat sub influenta marijuanei, producând și un accident rutier soldat cu moartea unei persoane (pentru aceasta din urma fapta dispunându-se o soluție de clasare)."

*****

Împotriva deciziei din apel, a formulat recurs în casație inculpatul A. B., prin avocat, la data de 24.10.2017, în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 07.02.2018, când Înalta Curte a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu la data de 06.04.2018, preschimbat ulterior pentru termenul din data de 20.04.2018, având în vedere dispozițiile Legii nr. 64/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226/13.03.2018.

Astfel, s-a stabilit termen la data de 20.04.2018 pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., iar la data de 29.03.2018 a fost întocmit raportul asupra recursului în casație de față.

Constatând că prezenta cerere de recurs în casație formulată de inculpatul A. B. a fost declarată în termen legal și îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 434 alin. (1), art. 436 alin. (1) lit. b) și art. 437 alin. (1) lit. a) teza I, b), c) și d) din C. proc. pen., prin încheierea din data de 20 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a fost admisă în principiu cererea, dispunându-se trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia.

În cauză s-a stabilit termen pentru soluționare la data de 15.06.2018, ocazie cu care, Înalta Curte a luat concluziile apărării și acuzării asupra recursului în casație de față, acestea fiind detaliat redate în încheierea de ședință de la acea dată, când s-a dispus amânarea pronunțării și care face parte integrantă din prezenta decizie.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reamintește că recursul în casație este o cale extraordinară de atac care vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, fiind, astfel, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat.

De asemenea, reamintește că recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri asupra faptelor, a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, analiza de legalitate nefiind însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate, ca atare, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de față, recurentul inculpat A. B., prin apărător ales, a invocat incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., criticând decizia pronunțată, cu opinie majoritară, de instanța de apel, pentru următoarele argumente:

În esență, prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. B., prin apărători aleși, a arătat că fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat în apel, după ce prima instanță dispuse achitarea sa, nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, subsumat aceluiași caz de casare, a invocat omisiunea instanței, care a pronunțat hotărârea atacată, de a face aplicarea art. 418 din C. proc. pen., respectiv nerespectarea principiul non reformatio in peius, în sensul că instanța de apel, prin soluția de condamnare i-a înrăutățit situația, în calea de atac a parchetului formulată în favoarea sa.

Cu privire la ultima critică formulată de recurentul inculpat, Înalta Curte constată următoarele:

Din conținutul hotărârii atacate rezultă că prin sentința penală nr. 230/01.06.2016 pronunțată de Judecătoria Cornetu, inculpatul A. B. a fost achitat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii, prev. de art. 336 alin. (2) din C. pen.

Argumentele reținute de către instanța de fond s-au circumscris principiului in dubio pro reo, apreciind că există dubii cu privire la existența laturii obiective a infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, iar probele administrate în cursul cercetării judecătorești nu dovedesc în mod cert, sigur și complet vinovăția acestuia.

Împotriva sentinței penale nr. 230/01.06.2016, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu, apreciind că soluția de achitare dispusă este netemeinică.

La termenul din data de 16.06.2017 procurorul de ședință din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a modificat apelul declarat inițial, considerând că se impunea achitarea inculpatului A. B., dar pentru un alt temei - fapta nu este prevăzută de legea penală, prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen.

La termenul din data de 25.05.2017, după repunerea pe rol a cauzei și reluarea cercetării judecătorești, procurorul de ședință din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și-a menținut aceleași susțineri, în sensul că solicită achitarea inculpatului A. B., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

La data de 22.06.2017 cauza a fost reluată în complet de divergență, ocazie cu care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin reprezentantul său legal, a solicitat achitarea inculpatului.

Ca un element prealabil, instanța de apel a analizat, mai întâi, limitele învestirii sale, analizând raportul dintre motivele scrise de apel cu care a fost sesizată instanța și concluziile procurorului de ședință, context în care a reținut că, potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză.

Cu toate acestea, a apreciat că, împrejurarea că procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate nu anulează actul de învestire a instanței de apel - declarația de apel - și nici motivarea acestuia, chiar dacă a modificat motivele de apel, transformându-le din unele în defavoarea inculpatului în unele în favoarea acestuia.

Ca atare, a apreciat instanța de control judiciar, dacă procurorul de ședință nu are posibilitatea legală de a retrage apelul formulat de parchet (doar procurorul ierarhic superior ar fi putut în condițiile art. 415 alin. (3) din C. proc. pen.), se impune analizarea tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, atât cele scrise (în defavoarea inculpatului), cât și cele orale (în favoarea inculpatului).

Așadar, se poate concluziona pe baza celor reținute anterior că în opinia instanței de apel, dacă procurorul ierarhic superior putea retrage apelul în întregime, în mod evident, tot el putea să limiteze obiectul acestuia, or, în lipsa unei asemenea manifestări de voință declarația de apel a procurorului a avut efect devolutiv integral.

Prin urmare, doar dacă limitarea obiectului apelului se realiza în condițiile art. 415 alin. (3) din C. proc. pen., efectul devolutiv putea fi limitat, la rândul său, prin aplicarea principiului non reformatio in peius, prev. de art. 418 din C. proc. pen.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că deși incidența dispozițiilor art. 418 din C. proc. pen.. ar impune o analiză de legalitate aceasta nu se poate realiza nici prin prisma cazului de casare invocat de recurentul inculpat, respectiv, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. și nici a vreunuia dintre celelalte cazuri din cuprinsul art. 438 alin. (1) din același cod.

Sub acest aspect, instanța a precizat cu titlu preliminar că analiza de legalitate în cazul recursului în casație nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate, ca atare, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Cât privește critica principală, subsumată cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., prin care recurentul inculpat a invocat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere cele reținute în cauză în considerentele hotărârii din apel, așa cum au fost menționate anterior.

Prin motivele de recurs în casație, inculpatul a susținut că situația premisă a infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive constă în preexistenta unor stări, situații, condiții în care se află subiectul activ, or, acestea nu pot fi nici deduse, nici interpretate de către un nespecialist, deoarece concentrația de substanță activă din corpul subiectului activ trebuie determinată numai în urma unor analize de laborator.

Prin urmare, a subliniat în cuprinsul motivelor de recurs în casație că, prin concluziile Raportului de expertiză medico-legală întocmit la data de 18.01.2016 se stabilește, fără echivoc, că "... nu se poate stabili dacă la momentul evenimentului rutier inculpatul se afla sau nu sub influența substanțelor psihoactive...", iar Comisia Superioară Medico-Legală a aprobat aceste concluzii la data de 13.04.2016.

Concluzionând, în opinia inculpatului A. B., prin apărător ales, apare ca nelegală și netemeinică aprecierea instanței de apel, în opinie majoritară, că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen.

S-a mai arătat în cuprinsul cererii de recurs în casație că, în esență, singurele elemente de care instanța de apel s-a folosit pentru a-și justifica decizia de condamnare a fost dinamica producerii accidentului și lipsa urmelor de frânare, fără însă a avea în acest sens probe științifice pe baza cărora să aprecieze că în lipsa urmelor de frânare, se poate trage concluzia că inculpatul a avut o viteză de reacție întârziată care se poate datora consumului de substanțe psihoactive ce i-ar fi putut altera capacitatea de concentrare.

S-a mai făcut referire și la considerentele Deciziei nr. 138/2017 prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 336 alin. (2) din C. pen., în considerentele căreia s-a reținut că, pentru constatarea consumului de substanțe psihoactive - ca și cerință esențială specifică acestei infracțiuni - este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existența acestor substanțe în corpul conducătorului vehiculului.

În concluzie, recurentul a arătat că aprecierea instanței de apel, in opinie majoritară, în sensul că elementele de fapt, printre care se numără și conducerea sub influența substanțelor psihoactive, pot fi dovedite cu orice mijloc de probă, este de natură a duce la veritabile erori judiciare.

De asemenea, a învederat că din moment ce s-a demonstrat, cu caracter științific, că afectarea/influențarea unei persoane care a consumat substanțe psihoactive depinde, în mod exclusiv, de concentrația de substanță activă depistată în corpul subiectului activ, a nesocoti concluziile unui Raport de expertiză medico-legală întocmit de specialiști apare ca nelegală.

În aceste condiții, a conchis recurentul, singurul element de care instanța de apel, în opinie majoritară, s-a folosit pentru a-și justifica decizia de condamnare a fost dinamica producerii accidentului și lipsa urmelor de frânare, iar aceste aprecieri subiective au reușit să răstoarne concluziile unor specialiști care nu au putut detecta în sângele și urina inculpatului concentrații de THC-COOH care să fie de natură a-i influența capacitatea de conducere auto.

În fine, pentru considerentele de fapt și de drept expuse prin motivele de recurs în casație, inculpatul a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 448 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului și achitarea sa, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi C. proc. pen.).

Potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală",

Înalta Curte constată că, în concret, din motivarea recursului în casație formulat în cauză rezultă că susținerile inculpatului A. B. subsumate noțiunii de neprevedere a faptei de către legea penală se raportează la elemente ale situației de fapt reținute de instanța de apel care au condus la condamnarea inculpatului și la maniera în care instanța de apel a apreciat asupra probatoriului administrat.

Totodată, constată că în susținerea argumentelor pe care își întemeiază prezenta cale extraordinară de atac, recurentul inculpat face trimitere la conținutul unor probe administrate în cauză (Raportului de expertiză medico-legal, Avizele Comisiilor, declarația martorului F.) și, printr-o proprie evaluare a acestora, descrie o situație de fapt diferită de cea reținută de instanța de apel.

Cu privire la aprecierea probelor se impune a fi reamintite dispozițiile art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., care consacră principiul liberei aprecieri a probelor, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber valoarea fiecărei probe administrate în raport cu celelalte.

De asemenea, argumente invocate de către inculpat în susținerea recursului în casație de față, presupun reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, astfel încât ele nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Aspectele invocate, atât prin motivele scrise ale recursului în casație, cât și prin concluziile orale formulate în cauză, evocă situația de fapt reținută de instanța de apel ori interpretarea dată de aceasta probatoriului administrat în cauză, ceea ce constituie, în realitate, o solicitare de rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel și dispunerii unei soluții favorabile așa cum a solicitat inculpatul - de achitare.

În realitate, prin invocarea unor elemente de fapt cu referire la dinamica producerii accidentului, lipsa urmelor de frânare, lipsa probelor care să stabilească dacă la momentul evenimentului rutier inculpatul se afla sau nu sub influența substanțelor psihoactive ori dacă prin lipsa urmelor de frânare se poate trage concluzia că inculpatul a avut o viteză de reacție întârziată ce se poate datora consumului de substanțe psihoactive și care i-ar fi putut altera capacitatea de concentrare, inculpatul solicită pe calea recursului în casație de față analizarea circumstanțelor comiterii faptei, o reinterpretare a probelor administrate, ceea ce nu este posibil, întrucât aceste aspecte privind netemeinicia hotărârii atacate nu pot fi analizate în această cale de atac.

Înalta Curte reamintește că scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de instanțele de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Așadar, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza nici reindividualizarea pedepselor.

Prin urmare, critici privind modul de apreciere al probatoriului, nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, acesta fiind, așa cum s-a arătat, scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic.

Concluzionând, a solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea hotărârii prin raportare la particularitățile speței, ci înseși particularitățile în discuție, ceea ce excedează scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate de art. 433 și art. 447 C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. B. împotriva deciziei penale nr. 925/A din data de 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. B. împotriva deciziei penale nr. 925/A din data de 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 70 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2018.