ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3154/2018

Asupra cererii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, contestatorul Comitet de Inițiativă pentru Promovarea Propunerii Legislative a Cetățenilor privind Revizuirea art. 48 alin. (1) din Constituția României a solicitat anularea și suspendarea efectelor hotărârii Biroului Electoral Central privind interpretarea modalității legale de stabilire a secției de votare în care își pot exercita dreptul de vot persoanele care dețin o reședință înscrisă în actul de identitate, diferită de domiciliul legal, precum și președintele și membrii birourilor electorale ale secțiilor de votare.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că hotărârea Biroului Electoral Central emisă sub nr. x/28.09.2018 este nelegală pentru următoarele argumente:

Se apreciază că această hotărâre este absolut nelegală pentru că încalcă art. 21 din Legea 3/2000, potrivit cu care cetățeanul care în ziua Referendumului național se află într-o altă localitate decât cea în care este înscris în lista electorală, poate să își exercite dreptul de vot, în localitatea respectivă, la orice secție de votare, urmând a fi înscris într-o lista suplimentară de către Președintele Biroului Electoral al secției de votare.

Sensul acestei dispoziții legale nu comportă niciun dubiu, fiind fără putință de tăgadă că legiuitorul a prevăzut în mod expres ca, în cazul Referendumului național, cetățenii români să își poată exercita dreptul de vot chiar dacă nu se găsesc în localitatea de domiciliu.

Dispunând în sens exact contrar, Hotărârea 59/2018 a BEC încalcă în mod nepermis acest text de lege și, implicit suprimă dreptul la vot al cetățeanului care nu se găsește în ziua Referendumului național în localitatea de domiciliu.

S-a solicitat, până la soluționarea prezentei contestații, să se dispună suspendarea efectelor acestei hotărâri, întrucât vătăma grav ordinea de drept prin suprimarea dreptului la vot, prin pretenția că interpretează o situație care este în mod expres stabilită de lege, prin faptul că determină consecințe imediate cum este Hotărârea nr. 4 din 1 octombrie 2018 a A., care încalcă în mod grav posibilitatea exercițiului firesc - în condițiile art. 21 din Legea nr. 3/2000 - a dreptului de vot al cetățeanului român.

La data de 3 octombrie 2018, contestatorul a depus la dosar precizări prin care a arătat că obiectul cererii formulate este anularea Hotărârii Biroului Electoral Central privind interpretarea modalității legale de stabilire a secției de votare în care își pot exercita dreptul de vot persoanele care dețin o reședință înscrisă în actul de identitate, diferită de domiciliul legal, precum și președintele și membrii birourilor electorale ale secțiilor de votare, indiferent ce număr poartă această Hotărâre.

Arată contestatorul că atât în titlul cât și în preambulul și motivarea Hotărârii 4 a A. era menționată drept temei al acestei hotărâri Hotărârea 59/C din 28 septembrie 2018 privind interpretarea modalității legale de stabilire a secției de votare în care își pot exercita dreptul de vot persoanele care dețin o reședință înscrisă în actul de identitate, diferită de domiciliul legal, precum și președintele și membrii birourilor electorale ale secțiilor de votare, indiferent ce număr poartă.

În cuprinsul precizărilor, contestatorul face referire la faptul că după sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu acțiunea de față, i s-a comunicat un răspuns din partea Biroului Electoral Central cu privire la faptul că nu s-ar fi adoptat o Hotărâre purtând nr. 59/C din 28 septembrie 2018.

Drept urmare, consideră că obiectul acțiunii de față îl reprezintă anularea Hotărârii Biroului Electoral Central privind interpretarea modalității legale de stabilire a secției de votare în care își pot exercita dreptul de vot persoanele care dețin o reședință înscrisa în actul de identitate, diferită de domiciliul legal, precum și președintele și membrii birourilor electorale ale secțiilor de votare, indiferent ce număr poartă.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepția necompetenței materiale a instanței supreme, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care o va admite și va trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că:

"orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori printr-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în temeiul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim".

Prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, prevăd că:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Astfel, în raport de conținutul său, de precizările făcute în ședință publică și de temeiul de drept invocat de către petent, cererea dedusă judecății în prezenta cauză nu face parte dintre cererile prevăzute a fi soluționate în primă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție este reglementată prin dispozițiile art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

Astfel, competența de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă, conform art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanța supremă neputând fi sesizată direct cu soluționarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată, cu excepția celor date prin lege în competența sa.

În ceea ce privește teza de la pct. 4 al art. 97 sus-citat:

"orice alte cereri date prin lege în competența sa", raportată la problema de competență materială pusă în discuție, se constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 62 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, potrivit cărora: "Art. 62 - Dispozițiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu cele ale Legii nr. 208/2015, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția celor privind Sistemul informatic de monitorizare a prezenței la vot și de prevenire a votului ilegal și centralizarea electronică a rezultatelor votării", coroborate cu dispozițiile art. 115 din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, potrivit cărora: "Art. 115 - (1) Judecarea de către instanțe a întâmpinărilor, a contestațiilor sau a oricăror altor cereri privind procesul electoral se face potrivit regulilor stabilite de lege pentru ordonanța președințială, cu participarea obligatorie a procurorului.

(2) Împotriva hotărârilor definitive, pronunțate de instanțele judecătorești potrivit prezentei legi, nu există cale de atac.

(3) Hotărârile definitive ale instanțelor judecătorești, pronunțate ca urmare a întâmpinărilor, a contestațiilor sau a oricăror altor cereri privind procesul electoral, se comunică de îndată birourilor electorale interesate."

Înalta Curte are în vedere faptul că nu există în conținutul celor două acte normative menționate anterior un text care să prevadă expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unei cereri de natura celei cu care a fost învestită în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că din conținutul înscrisului contestat rezultă faptul că acesta are natura juridică a unui act administrativ, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, act emis de Biroul Electoral Central, care este încadrat în categoria autorităților publice centrale.

Chiar și în aceste circumstanțe de imprecizie terminologică a legii speciale, este cert că activitatea Biroului Electoral Central poate fi asimilată celei a unei autorități publice centrale, iar atribuția pe care o exercită în soluționarea sesizărilor, plângerilor, contestațiilor ce-i sunt adresate, se circumscrie unei "jurisdicții administrative speciale", astfel cum este ea definită de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004.

În raport de dispozițiile legale anterior menționate, care cuprind norme de competență de ordine publică, precum și în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de calitatea pârâților, este evident că Înalta Curte de Casație și Justiție nu este competentă material să soluționeze cauza de față, competența aparținând secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de apel în a cărui rază teritorială se află sediul reclamantului, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că, din punct de vedere formal, contestația formulată în cauza de față este supusă cadrului procedural special prevăzut de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța competentă din punct de vedere material fiind, potrivit art. 10 alin. (1) din lege, curtea de apel, secția de contencios administrativ și fiscal, ca instanță competentă în privința litigiilor având ca obiect acte administrative emise de autoritățile publice centrale, iar din punct de vedere teritorial, conform art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, competența de soluționare a cauzei aparține Curții de Apel București.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 97, art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 132 C. proc. civ. din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția necompetenței sale materiale și va trimite cererea formulată de contestator spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată din oficiu.

Trimite cererea formulată de Comitet de Inițiativă pentru Promovarea Propunerii Legislative a Cetățenilor privind Revizuirea art. 48 alin. (1) din Constituția României, astfel cum a fost precizată, spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2018.

Procesat de GGC - CL