ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3120/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC "A." SRL a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași anularea Deciziei nr. DR 7727 din 16 decembrie 2014 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași; anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x din 12 noiembrie 2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași - Inspecția Fiscală Contribuabilii Mijlocii; anularea Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 12 noiembrie 2014; repunerea părților în situația anterioară prin restituirea sumelor achitate, respectiv 185.900 RON (impozit pe profit și accesorii) cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 11 din 26 ianuarie 2016, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de către reclamanta SC "A." SRL, în contradictoriu cu pârâta M.F.P. - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

Împotriva Sentinței a formulat recurs reclamanta, prin Raportul asupra admisibilității în principiu apreciindu-se că acesta se poate încadra în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă invocă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de fond, respectiv, ale dispozițiilor art. 46 art. 107 alin. (4) și (5) și ale art. 105 alin. (8) din O.U.G. nr. 92/2003.

II. Analiza cererii de recurs

Într-o primă critică se afirmă că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 46 din O.G. din 92/2003, care prevăd ca actele administrativ fiscale trebuiesc semnate de un inspector fiscal împuternicit de către organul fiscal sub sancțiunea nulității absolute articolul 46 din O.G. nr. 92/2003 privind "Nulitatea actului administrativ fiscal" -prevede expres că: "Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la (...) semnătura persoanei împuternicite a organului fiscal atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu."

Inspectorul B., nu a fost împuternicit de către organul fiscal să întocmească următoarele patru acte administrative fiscale, fiind încălcate astfel flagrant dispozițiile art. 46 din O.G. nr. 92/2003:

- Raportului de inspecție fiscală nr. x din 31 iulie 2014

- Deciziei de impunere nr. x din data de 31 iulie 2014

- Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din data de 12 noiembrie 2014

- Deciziei de impunere nr. x din data de 12 noiembrie 2014

Aceste patru acte administrativ fiscale sus-menționate, fiind semnate de un inspector fiscal (B.), inspector ce nu era împuternicit de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași să le întocmească și să le semneze, fiind astfel încălcate prevederile art. 46 din O.G. nr. 92/2003.

Se critică afirmațiile instanței de fond care menționează în motivare că "persoana adăugată echipei nu a făcut decât acte de verificare a bazelor de date, de documentare" însă chiar D.G.R.F.P. IAȘI a menționat prin precizările depuse la dosarul cauzei că inspectorul B. a redactat atât raportul de inspecție fiscală cât și decizia de impunere.

Se mai pretinde că instanța de fond nu a analizat precizările depuse de către subscrisa și nici precizările depuse de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, care nu fac decât să confirme existența elementelor ce atrag nulitatea actului administrativ fiscal:

Inspectorul B. a făcut parte din echipa de control, acesta a lucrat efectiv la actele administrative fiscale împreună cu echipa de control la sediul A.J.F.P. Iași, a redactat și semnat raportul de inspecție fiscală nr. x din 31 iulie 2014, a întocmit și semnat Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din data de 12 noiembrie 2014, a semnat și întocmit Deciziei de impunere nr. x din data de 31 iulie 2014 precum și decizia de impunere având nr. de înregistrare F-IS 852 din data de 12 noiembrie 2014. Reiese în mod clar ca acesta a sprijinit echipa de control încă de la începutul inspecției fiscale, motiv pentru care a și semnat raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere ce are la baza raportul de inspecție fiscală. A se observa data Ordinului de serviciu nr. F-IS 1272 din 02 iunie 2014 listat în 29 iulie 2014.

Reiese din precizările depuse la dosarul cauzei de către D.G.R.F.P. Iași faptul că deși exista un ordin de serviciu având nr. F-IS 1272 din 02 iunie 2014 prin care era împuternicită doar dna. Consilier C. și dna. Expert D., listat în mod corect în data de 02 iunie 2014, ora 12:21:30, inspectorii fiscali au încercat să întocmească în fals un alt ordin de serviciu prin care să fie împuternicit și inspectorul fiscal B., având același nr. și dată a emiterii, însă acesta a fost listat în data de 29 iulie 2014 ora 08:53, la sfârșitul inspecției fiscale.

În realitate sensul art. 46 din O.G. nr. 52/2003 cu referire la nulitatea actului administrativ este altul decât cel pretins de recurent. Astfel, nulitatea se raportează la lipsa semnăturii inspectorului pe actul de control și nu cum pretinde partea și nu lipsa semnăturii pe Ordinul de serviciu prin care acesta a fost desemnat.

De altfel dispozițiile art. 105 din O.G. nr. 92/2003 fac referire la același gen de obligații ale inspectorului fiscal de a prezenta împuternicire și ordinul de serviciu celui controlat. Or, câtă vreme acesta nu a contestat nici la începutul inspecției, nici pe parcursul ei în niciun mod valabilitatea respectivelor înscrisuri, invocările ulterioare apar nu doar ca tardive, dar și lipsite de finalitate din punct de vedere juridic.

În legătură cu secundul motiv, recurenta afirmă că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că a fost încălcat art. 107 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 92/2003.

Art. 107 alin. (4) și alin. (5) C. proc. fisc. prevede că:

(4) Contribuabilul are dreptul să își prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările inspecției fiscale, în termen de 3 zile lucrătoare de la data încheierii inspecției fiscale.

(5) Data încheierii inspecției fiscale este data programată pentru discuția finală cu contribuabilul sau data notificării de către contribuabil că renunță la acest drept.

Se mai arată că la Cap. II - Date despre contribuabil - pct. 10 din Raportul de Inspecție Fiscală având nr. x din 31 iulie 2014 persoana desemnată să reprezinte contribuabilul pe durata inspecției fiscale este Dl. E.

Administratorului societății (reprezentatul contribuabilului) nu i-a fost respectat dreptul de a-și exprima un punct de vedere în formă scrisă și totodată nu a avut loc discuția finală cu acesta.

Acesta nu a primit în mod legal nicio invitație la discuția finală ce trebuia să aibă loc în 29 iulie 2014. Acest aspect reiese foarte clar din precizările depuse de către D.G.R.F.P. Iași unde se menționează expres ca dna. F. în data de 29 iulie 2014 a refuzat să semneze de primire invitația la discuția finală.

În aceste condiții D.G.R.F.P. Iași trebuia să comunice prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire invitată la discuția finală.

Această susținere este de asemenea lipsită de acoperire normativă, refuzul primirii invitației făcând ca orice culpă să treacă în sarcina reprezentantului recurentei. Nu există vreo obligație stabilită normativ ca în fața unui refuz al celui inspectat, organul fiscal să comunice prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire invitație cum pretinde partea.

De aceea, nici celelalte obligați precum că reprezentatul legal nu a notificat organele fiscale că renunță la dreptul de a purta discuția finală nu au vreun suport justificativ în susținerea poziției părții, ambii participanți având o îndatorire de diligență în finalizarea lucrări și nu tergiversare a ei.

Un ultim motiv de recurs se referă la aceea că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că au fost încălcate prevederilor art. 105 alin. (8) din O.G. nr. 92/2003.

Art. 105 din O.G. nr. 92/2003 prevede la alin. (8): "La finalizarea inspecției fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declarație scrisă, pe propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziție toate documentele și informațiile solicitate pentru inspecția fiscală. În declarație se va menționa și faptul că nu fost restituite toate documentele solicitate și puse la dispoziție de contribuabil."

Inspectorii fiscali nu au solicitat persoanei desemnate de către recurent (dl. E. - administrator SC A. S.R.L) să dea o declarație scrisă pe propria răspundere, iar lipsa acestei declarații atrage nulitatea raportului de inspecție fiscală.

În realitate textul normativ indicat impune o obligație doar în sarcina contribuabilului, nu a autorității fiscale, lipsa ei neputând în mod logic să-i profite.

Mai mult, nu există niciun text care să sancționeze lipsa acestor declarații cu nulitatea raportului de inspecție fiscală.

Astfel, în raport de concluziile de mai sus hotărârea instanței de fond apare ca temeinică și legal.

Cum în raport de motivele invocate, recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 495 C. proc. civ., a-l respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 11 din 26 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2018.

Procesat de GGC - CT