cererii n
o
24562/03
prezentată de CLINIQUE SAINTE MARIE
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință la 29 aprilie 2008 într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Volodymyr Butkevych,
Renate Jaeger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
judecători
și de Claudia Westerdiek,
grefa de secțiune,
Ținând seama de cererea menționată mai sus introdusă la 28 iulie 2003,
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul defendent și ale răspunsurilor prezentate în schimb de reclamantă,
Ținând seama de întrebări complementare puse partidelor și observații în schimb prezentate de acestea,
După ce a deliberat, pronunță decizia următoare:
Reclamanta este o societate anonimă Clinică Sainte Marie cu sediul social la Vernon. Ea este reprezentată în fața Curții de Doamna I. Lucas-Baloup, avocat la Paris. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, Doamna E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
La 21 octombrie 2000, săptămânalul Le Figaro Magazine a publicat un număr al cărui copertă titla "800 de clinici, Topul 2000, Oraș după oraș" și al cărui dosar menționa reclamanta sub rubrică "Chirurgie digestivă: unde să vă operați de hernie, vezică, colon sau rect. Stabilimiețile în sub-activitate". Mai multe afișe au fost de asemenea apuse în numeroase puncte de vânzare din Vernon și în comunele învecinate. Acestea precizau "sâmbătă 21 octombrie, Topul 2000 al clinicilor, Chirurgie digestivă Clinică Sainte Marie, o sub-activitate periculoasă".
Printr-un act de executor din 22 decembrie 2000, reclamanta l-a citat pe C. Grimaldi, director al publicației, și societatea Le Figaro Magazine, editor al revistei, pentru "defamare către particular prin cuvânt, scris, imagine sau mijloc audiovisual" (articolele 29 alineatul 1 și 32 alineatul 1 din legea din 29 iulie 1881) înaintea tribunalului penal din Evreux. S-a constituit parte civilă și a solicitat versarea a 300 000 francs de daune și interese; publicarea în săptămânalul Le Figaro Magazine, și în alte două publicații ale alegerii ei și în seama prevenurilor, în limita a 20 000 francs per inserție, în luna care urmează dată pronunțării sentinței, și ca această publicație să fie însoțită de afișe de aceleași dimensiuni și caracteristici ca afișele în cauză, purtând în exclusivitate de toți alții, cuvintele: "Topul 2000 al clinicilor, clinica Sainte Marie la Vernon a obținut condamnarea Figaro Magazine pentru defamare în nr 17479 din 21 octombrie 2000"; aceste afișe trebuind să fie apuse, în seama prevenurilor, în toate locurile de vânzare ale Figaro Magazine din departamentul Eure aceeași zi ca a publicării sentinței care va interveni și săptămâna care va urma. Reclamanta a cerut de asemenea pronunțarea executării provizorii a sentinței asupra intereselor civile.
Printr-o sentință contradictorie din 7 iunie 2001, tribunalul l-a declarat pe prevenit vinovat al infracțiunii și l-a condamnat la o amendă de 50 000 francs. Societatea Le Figaro Magazine a fost declarată civilă responsabilă. A condamnat solidar pe C. Grimaldi și societatea Le Figaro Magazine să verseze reclamantei 200 000 francs de daune și interese și a acceptat în totalitate alte cereri ale reclamantei. A pronunțat de asemenea executarea provizoriu a dispozițiilor civile ale sentinței.
La 8 iunie 2001, societatea Le Figaro Magazine și C. Grimaldi au declarat apel al dispozițiilor penale și civile ale sentinței. La 11 iunie 2001, ministerul public a declarat apel ca apel incident al dispozițiilor penale ale sentinței. Apelurile au fost formulate prin declarație la cancelaria tribunalului.
La 26 octombrie 2001, la cererea procurorului general, partidele au fost citite în fața curții pentru ședința din 21 noiembrie 2001. Societatea Le Figaro Magazine și C. Grimaldi au fost citite printr-o scrisoare de executor dată la 5 noiembrie 2001 și reclamanta printr-o scrisoare de executor dată la 31 octombrie 2001.
Printr-o hotărâre contradictorie din 16 ianuarie 2002, curtea de apel din Rouen a declarat apelurile admisibile și acțiunile publice și civile prescrise. A reamintit, pe de o parte, că o sentință atacată prin apel nu este definitiv și deci nu are autoritatea de lucru judecat și, pe de altă parte, că art. 65 din legea din 29 iulie 1881 prevede prescripția în trei luni a acțiunilor publice și civile rezultând din crime, delicte și contravenții prevăzute de lege. A constatat că dreptul de a urmări aparține tuturor partidelor și că partea civilă ca și ministerul public puteau cita previntele și societatea Le Figaro Magazine la una din ședințele curții de apel înainte de expirarea termenului de prescripție; nici un act interuptiv de prescripție neintervenit între 11 iunie 2001 și 31 octombrie 2001 prescripția acțiunilor publice și civile este dobândită. A notat în privința aceasta că partea civilă, parte urmăritoare, dispunând de drept de a acționa pentru a judeca cauza în apel, nu este temeinică să pretindă că aparținea lui C. Grimaldi și societății Le Figaro Magazine să o cite în termenul de trei luni pentru a întrerupe prescripția prevăzută la art. 65 din legea din 29 iulie 1881 și că prin absținerea de a face așa ar fi pierdut beneficiul căii lor de recurs. Curtea de apel a estimat că aparținea reclamantei să supravegheze procedura și, în fața inacțiunii ministerului public, să se cite pe ea insăși. A concluzionat că faptul de a fi prin inacțiunea sa privată de beneficiul unei sentințe care nu era definitiv, în timp ce dispunea de drept de a acționa în apel pentru a judeca cauza, nu este contrar dreptului la un proces echitabil rezultând din art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului nici al dispozițiilor articolului preliminar din codul de procedură penală.
Reclamanta s-a pourvăzut în cassare, invocând pe de o parte "că o sentință este definitiv atunci când tranșează toată esența [și] că exercitarea unei căi de recurs nu are nici o incidență asupra autorității de lucru judecat a unei sentințe și suspendă doar forța executorie a acesteia" și pe de altă parte "că, spre deosebire de ordonanța de trimitere înaintea jurisdicției reprimante, actul de apel nu este notificat părții civile [și] că nu poate, prin urmare, fi impus acesteia, atunci când este intimată, să cite previntele înaintea curții de apel în termen de prescripție al acțiunii publice în caz de inacțiune al ministerului public".
Printr-o hotărâre din 25 februarie 2003, Curtea de Casație a respins pourvoia reclamantei. A considerat că prin declararea dobândită prescripția acțiunii publice și a acțiunii civile după constatarea că mai mult de trei luni s-au scurs între actul de apel al ministerului public, ultim act interuptiv al prescripției, și cita, la cererea procurorului general, pentru ședința curții de apel, judecătorii gradul doi aveau aplicare exactă a articolelor 6 din codul de procedură penală și 65 din legea din 29 iulie 1881.
B.
Dreptul și practica interne relevante
1.
Legea din 29 iulie 1881 privind presa
art. 65
"Acțiunea publică și acțiunea civilă rezultând din crime, delicte și contravenții prevăzute de prezenta lege se vor prescrie după trei luni pline, calculând din ziua în care au fost comise sau din ziua ultimului act de instrucție sau urmărire dacă a fost făcut. (...)"
2.
Codul de procedură penală
art. 502
"Declarația de apel trebuie să fie făcută grefierului jurisdicției care a pronunțat decizia atacată.
Trebuie să fie semnată de grefer și de apelant însuși, sau de un avocat lângă jurisdicția care a statuat, sau de un avocat, sau de un fondă de putere special; în acest din urmă caz, puterea este anexată actului dres de grefer. Dacă apelantul nu poate semna, se va face mențiune de aceasta de grefer.
Este înscrisă în registrul public la aceasta destinat și toată persoană are dreptul să solicite o copie a acestuia."
art. 511
"Cita este dată la cererea ministerului public, părții civile, și al oricărei administrații care este legiferat abilitată. Executorul trebuie să zăbovească fără întârziere la solicitarea lor. (...)"
3.
Jurisclasseur procedură penală
"art. 551, alineatul 1, din codul de procedură penală indică că cita este dată la cererea ministerului public, părții civile, și al oricărei administrații care este legiferat abilitată.
(...) În caz de inacțiune al ministerului public, aparține părții interesate, și în special părții civile, de a cita la una din ședințele curții. Această întrebare se pune deosebit în materie de presă, datorită brevi termenului de prescripție. Un hotărâre a cameră criminale a Curții de Casație (Cass. Crim. 2 dec. 1986, Bull. n
o
364) reamintește că dreptul de urmărire al ședinței aparține tuturor partidelor, că partea civilă, ca și ministerul public, pot cita previntele la una din ședințele curții (...)"
4.
Hotărâre a Curții de Casație, cameră criminală, 2 decembrie 1986
"(...) că partea civilă, pentru care aparține să supravegheze procedura și să întrerupă prescripția fă țindu-și cita pe ea insăși previntele înaintea curții de apel nu s-a găsit în imposibilitate de a acționa și nu poate invoca în profit propriu maxima "contra non valentem agere non currit prescriptio."
(...) Că într-adevăr, dreptul de urmărire aparține tuturor partidelor, că partea civilă, ca și ministerul public, pot cita previntele la una din ședințele curții (...)"
PRICINI
1.
Bazânduse pe hotărârea De Geouffre de la Pradelle c. Franța din 16 decembrie 1992 (seria A n
o
253-B), reclamanta se plânge de faptul că a fost privată de dreptul de acces la tribunal, protejat de art. 6 § 1 al Convenției, din cauza lipsei clarității și coerență a regulilor procedurale privind procedura de apel în materie de infracțiuni de presă. Ea explică că faptul că curtea de apel a declarat infracțiunea prescrisă din cauza carenței sale de a da livrare citațiilor pentru a compărea, în timp ce ministerul public - apelant - omisese să facă așa în termen de prescripție, impune părții civile limitări la dreptul de tribunal injustificate și disproporționate. Ea susține că nu a fost informată de actele de apel, că nu a apelat pe ea insăși (era intimată în această parte a procedurii) și că prin urmare nu putea avea inițiativa citatei pentru a compărea; era legitim ca ea să se aștepte ca ministerul public, apelant, să ia inițiativa continuării procedurii. Având obținut caz favorabil în prima instanță, consideră că este inechitabil ca sarcina menținerii instanței de apel pe care nu o dorea să prospere să cadă pe ea.
2.
Invocând articolele 6 ale Convenției și 2 ale Protocolului n
o
7, reclamanta se plânge de o ruptură a egalității armelor în măsura în care "partea civilă, victimă și intimată, suportă sarcina supravegherii unei proceduri de apel de care nu este informată și de care nu dorește continuarea sub pedeapsa de prescripție a unei acțiuni pentru care a obținut caz favorabil în prima instanță".
3.
Invocând articolele 6 și 13 ale Convenției, reclamanta se plânge de sistemul de prescripție existent în dreptul presei și care-o privează pe partea civilă victimă de dreptul la un recurs efectiv.
1.
Reclamanta se plânge de faptul că a fost privată de dreptul de acces la tribunal din cauza lipsei clarității și coerență a regulilor procedurale privind procedura de apel în materie de infracțiuni de presă. Ea invoca art. 6 § 1 al Convenției, potrivit căruia:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de tribunal (...) care va decide (...) asupra fondurilor oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa."
Guvernul reamintește că art. 502 din codul de procedură penală prevede că declarația de apel este înscrisă în registrul public și că o copie poate fi dată oricărei persoane care o solicită. Legea nu prevede prin urmare că partea civilă să fie informată în mod personal și special a unui apel format de prevint, dar-i aparține să se intereseze la cancelarie. El consideră că nu este inconcevabil de a lăsa grijă partidelor, a fortiori atunci când se agită ca în speță o societate comercială asistată de avocat, care solicită unui tribunal o condamnare, grija de a se informa pentru a ști dacă decizia care a fost pronunțată a fost lovit a o cale de recurs sau a deveni definitiv, cu atât mai mult că termen de apel este relativ scurt (zece zile). El reamintește că această informație va fi neapărat adusă la cunoștință partidei care a obținut caz favorabil atunci când va dori să facă să se execute decizia, deoarece va solicita livrarea titlului executabil. Guvernul observă pe de altă parte că reclamanta se plânge de a nu a fost informată de apel, dar nu pretinde nici o clipă să fi ignorat existența sa.
Privind prescripția, Guvernul reamintește că Curtea a consacrat acest mecanism de numeroase ori, și a recent reamintit în hotărârea Vo c. Franța ([GC], n
o
53924/00, § 92, CEDO 2004-VIII) că termenele legale de prescripție figuram printre restricții legitime la dreptul de acces la tribunal.
Privind cazul în speță, Guvernul se referă la art. 65 din legea din 29 iulie 1881 care prevede pentru infracțiunile în cauză o prescripție prescurtată de trei luni, al cărui obiect esențial ar fi protecția libertății de exprimare. El afirmă că interpretarea acestei dispoziții este constantă de la o hotărâre a Curții de Casație din 30 noiembrie 1889 (Dalloz Periodic 1890, 1, 405; pentru aplicări mai recente, a se vedea crim. 27 aprilie 1982, B. n
o
103; 2 decembrie 1986, B. n
o
364; 21 martie 1995, B. n
o
115). Aceleași hotărâri ar reaminti de asemenea că aparține părții civile urmăritoare să supravegheze procedura fără a putea se refugia în spatele inacțiunii ministerului public. Guvernul subliniază că această soluție se impune cu atât mai mult cu cât în materie de defamare contra particularilor, ca în speță, urmărirea nu poate avea loc decât pe plângere a victimei, ministerul public neputând acționa din propria inițiativă.
Guvernul estimează prin urmare că soluția reținută este veche și deosebit accesibilă, deoarece figură în notă sub art. 65 din legea din 1881 publicată în ediție codul penal Dalloz.
El contestă de asemenea argumentul reclamantei potrivit căruia se agită a unei "complexități" particulare și afirmă că nu există nici o proporție comună între complexitatea categorizării actelor administrative privind clasificarea siturilor, în cauză în hotărârea De Geouffre de la Pradelle c. Franța (hotărâre din 16 decembrie 1992, seria A n
o
253-B) la care reclamanta se referă, și prescripția de trei luni în materie de infracțiune la legea presei.
Privind situația particulară a reclamantei, Guvernul observă inițial că partea civilă, într-un proces penal, nu are calitatea "de intimată" care este o noțiune proprie procedurii civile. El reamintește că, în cadrul unei proceduri corecționale, partea civilă nu devine nici un caz "pârâtă" în apel, cum pretinde reclamanta, ci rămâne, la toate etapele procedurii, actoare a acțiunii.
În sfârșit, Guvernul subliniază că reclamanta a fost deosebit de neglijentă, deoarece, având obținut beneficiul executării provizorii a dispozițiilor civile ale sentinței de prima instanță, ar fi putut prin semnificând sentința și cerând executarea aceleia de a exercita acte interuptive de prescripție. Potrivit Guvernului, inacțiunea reclamantei peste trei luni după pronunțarea sentinței, care prevedea parțial o execuție în două luni, lasă la vedere că renunța la acțiunea sa.
Guvernul concluzionează că pricina este manifest neîntemeiată.
Reclamanta nu a dorit să replice observațiile Guvernului.
Curtea reamintește cu abruptă că nu are o sarcină de a se înlocui cu jurisdicțiile interne pentru care cade în principal să interpreteze legislația internă (a se vedea hotărârile Bulut c. Austria din 22 februarie 1996, Culegerea Hotărârilor și Deciziilor 1996-II, p. 356, § 29, și, mutatis mutandis, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33). Rolul Curții se limitează la verificare compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este deosebit adevărat în materie de interpretare a regulilor de natură procedurală cum ar fi formele și termenele care reglementează introducerea unui recurs (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2796, § 31; Pérez de Rada Cavanilles c. Spania din 28 octombrie 1998, Culegere 1998, p. 3255, § 43). Curtea estimează de altfel că reglementarea relativ la formalități și termenele de respectat pentru a forma un recurs tinde să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Interesații trebuie să poată fi siguri că regulile vor fi aplicate (Rodriguez Valin c. Spania, n
o
47792/99, § 22, 11 octombrie 2001). În sfârșit, Curtea reamintește că "dreptul la tribunal", în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, al cărui drept de acces constituie un aspect (a se vedea, în special, Golder c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A n
o
18, p. 18, § 36), nu este absolut și se pretează la limitări admise în mod implicit, în special în ce privește condițiile admisibilității unui recurs, deoarece prin natura sa solicită o reglementare de stat, care se bucură în privința aceasta de o anumită marjă de apreciere (García Manibardo c. Spania, n
o
38695/97, § 36, CEDO 2000-II, Mortier c. Franța, n
o
42195/98, § 33, 31 iulie 2001; Berger c. Franța, n
o
Cu toate acestea, limitările aplicate nu trebuie să restricționeze accesul deschis persoanei unui fel sau până la o aceeași măsură încât dreptul se află lovit în substanță. Pe de altă parte, nu se împacă cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporție rezonabilă între mijloace folosite și scopul vizat (Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A n
o
316-B, pp. 78-79, § 59, Bellet c. Franța, hotărâre din 4 decembrie 1995, seria A n
o
333-B, p. 41, § 31, Guérin c. Franța, hotărâre din 29 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 37, și Berger, citat mai sus, § 30).
În speță, Curtea observă că reclamanta este într-o situație particulară. Într-adevăr, pe ea insăși, ca parte civilă având obținut caz favorabil în prima instanță, nu a declarat apel. Cu toate acestea, se plânge de faptul că a fost privată de dreptul de acces la tribunal – în speță curtea de apel – după ce aceasta a constatat dobândirea prescripției, împiedicând-o prin urmare de a-și prezenta argumentele în cauza de apel și privând-o de beneficiul sentinței de prima instanță. Curtea constată că jurisdicția de apel a considerat că, în caz de inacțiune al ministerului public, aparținea reclamantei să acționeze, în special prin a face cita previntele înaintea curții de apel, pentru a întrerupe termen de prescripție.
Curtea constată de la început că legea franceză, dacă nu instituie o informare a părții civile de apeluri interjise, prevede că declarația de apel este înscrisă în registrul public (art. 502 din codul de procedură penală; a se vedea drept intern relevant). Prin urmare, și ca și Guvernul, Curtea consideră că nu este excesiv de a pretinde de la reclamantă, care a angajat procedura și obținut caz favorabil în prima instanță, și care era reprezentată de avocat, ca ea să se intereseze asupra punctului dacă apeluri au fost interjise sau dacă sentința a deveni definitiv. Ea constată că această obligație de vigilență care cade reclamantei este cu atât mai puțin excesivă cu cât termen de apel este relativ scurt, deoarece este de zece zile. Deci, ea estimează că aparținea reclamantei să se intereseze asupra existenței eventuale a unui apel, și prin urmare pe chestiunea dacă sentința care-i era favorabilă dobândise sau nu autoritatea de lucru judecat.
Privind chestiunea necesarei inițiative a reclamantei în caz de inacțiune al ministerului public pentru a întrerupe curs de prescripție, Curtea estimează, ca și Guvernul, că principiu rezultă din lege (art. 65 din legea din 29 iulie 1881) și jurisprudență franceză. Ea constată afirmația Guvernului potrivit căreia această soluție este prin urmare deosebit accesibilă dar și constantă de la hotărâre a Curții de Casație din 30 noiembrie 1889. În speță, sentința pronunțată fiind lovit a apel, reclamanta, parte civilă, la originea urmăririi, trebuia deci să veghe ca acțiunea sa, mereu pendantă, scape de prescripție.
Curtea, ținând seama de elementele produse, și de absența observației reclamantei pe acest punct, este convinsă că regul aplicabilă nu prezenta nici o complexitate particulară. Ea estimează că reclamanta, asistată de avocat, putea ușor să aibă cunoștință de apeluri interjise de ministerul public și previntele și că dispoziții relativ la procedura de apel în materie de infracțiuni de presă sunt suficient de clare și accesibile. Ea consideră că consecințe suportate prin urmare de reclamantă din cauza aplicării acestor reguli sunt rezultat al neglijenței sa proprii.
De altfel, Curtea constată că reclamanta, care a angajat o procedură înaintea tribunalului penal, nu a fost împiedicată în drept de acces la tribunal, în particular deoarece i-a fost loisibil – ceea ce a omis să facă – să interjie apel înaintea curții de apel a sentinței cel puțin în măsura în care aceasta nu-i alocă întregul sumă pe care o solicitase la titlu de daune și interese, și de a cita adversarii pentru a manifesta că intenționează menține acțiunea contra acestora.
Mai mult, și atât de mult cu cât pricina tras din dreptul de acces la tribunal poate fi privit ca criticând regulile de prescripție privind acțiunea sa în defamare, Curtea reamintește că prescripția, ale cărei reguli și termenuri variază de la stat la stat, nu încalcă art. 6 al Convenției decât atunci când aduce o limitare disproporționată la dreptul de acces la tribunal (a se vedea Stubbings și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 22 octombrie 1996, Culegere 1996-IV). Or nu este așa în speță.
Curtea constată că cauza se deosebește în special de cauza Yagtzilar și alții c. Grecia (n
o
41727/98, CEDO 2001-XII) în care, pentru a concluziona o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, ea constatase că prescripția fusese opusă târziu, la etapă mult avansată a procedurii.
Curtea estimează prin urmare că limitări aplicate nu au adus atingere substanței dreptului de acces a reclamantei la tribunal.
Prin urmare, și ținând seama de circumstanțele speciei, se împacă cu cerințele articolului 6 § 1 al Convenției.
Pornind de aici, Curtea nu vede nici o aparență de încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. De aceea pricina este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicare articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
2.
Reclamanta se plânge de o ruptură a egalității armelor și invoca art. 6 al Convenției (citat mai sus) și art. 2 al Protocolului n
o
7, potrivit căruia:
"1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune penală de un tribunal are dreptul ca vinovăția sau condamnarea sa să fie examinată de o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglate de lege.
2.Acest drept poate face obiectul excepții pentru infracțiuni minore după cum sunt definite de lege, sau atunci când interesatul a fost judecat în prima instanță de jurisdicția superioară sau a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs contra achitării sale."
Curtea constată de la început că reclamanta nu a fost declarată vinovată de o infracțiune penală. Prin urmare, art. 2 din Protocolul n
o
7 este inaplicabil la situația reclamantei și nu poate prin urmare fi invocat de ea.
De aceea pricina este incompatibilă ratione materiae cu dispoziții Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în aplicare art. 35 § 4.
Privind examen pricinii sub unghi al articolului 6 al Convenției, și ținând seama de concluzie la care a ajuns pentru prima pricină, Curtea estimează că nu se impune să se pronunțe separat pe această parte a cererii.
3.
Reclamanta se plânge de sistemul de prescripție existent în dreptul presei și care o privează pe partea civilă victimă de dreptul la un recurs efectiv. Ea invoca pentru aceasta articolele 6 (citat mai sus) și 13 combinate ale Convenției, potrivit căruia:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la octroire unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acționat în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
Ținând seama de concluzie la care a ajuns pentru prima pricină, Curtea estimează că nu se impune să se pronunțe separat pe pricina tras din încălcarea combinată a articolelor 6 și 13 ale Convenției.
Prin aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefa
Președinte
de la requête n
o
24562/03
présentée par CLINIQUE SAINTE MARIE
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 29 avril 2008 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Volodymyr Butkevych,
Renate Jaeger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
juges
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 juillet 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Vu les questions complémentaires posées aux parties et les observations en réponse soumises par celles-ci,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est la société anonyme Clinique Sainte Marie dont le siège social se trouve à Vernon. Elle est représentée devant la Cour par M
e
I.
Lucas-Baloup, avocate à Paris. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 21 octobre 2000, l’hebdomadaire
Le Figaro Magazine
publia un numéro dont la couverture titrait «
800 cliniques, Le palmarès 2000, Ville par ville
» et dont un dossier mentionnait la requérante sous la rubrique «
Chirurgie digestive
: où se faire opérer d’une hernie, de la vésicule, du colon ou du rectum. Les établissements en sous-activité
». Plusieurs affiches furent également apposées dans de nombreux points de vente de Vernon et dans les communes avoisinantes. Elles précisaient «
samedi 21 octobre, Palmarès 2000 des cliniques, Chirurgie digestive Clinique Sainte Marie, une dangereuse sous-activité
».
Par un acte d’huissier du 22 décembre 2000, la requérante fit citer C.
Grimaldi, directeur de la publication, et la société
Le Figaro Magazine
, éditrice du magazine, pour «
diffamation envers particulier par parole, écrit, image ou moyen audiovisuel
» (articles 29 alinéa 1
er
et 32 alinéa 1
er
de la loi du 29 juillet 1881) devant le tribunal correctionnel d’Evreux. Elle se constitua partie civile et sollicita le versement de 300
000 francs de dommages et intérêts
; la publication dans l’hebdomadaire
Le Figaro Magazine
, et dans deux autres publications de son choix et aux frais des prévenus, dans la limite de 20
000 francs par insertion, dans le mois suivant la date du prononcé du jugement, et que cette publication soit accompagnée d’affiches de mêmes dimensions et caractéristiques que les affiches en cause, portant à l’exclusion de tous autres, les mots
: «
Palmarès 2000 des cliniques, la clinique Sainte Marie à Vernon a obtenu la condamnation du
Figaro Magazine
pour diffamation dans le n
o
17479 du 21 octobre 2000
»
; ces affiches devant être apposées, aux frais des défendeurs, dans tous les lieux de vente du
Figaro Magazine
dans le département de l’Eure le même jour que celui de la publication du jugement à intervenir et la semaine qui suivra. La requérante demanda également que soit prononcée l’exécution provisoire du jugement sur les intérêts civils.
Par un jugement contradictoire du 7 juin 2001, le tribunal déclara le prévenu coupable de l’infraction et le condamna à une amende de 50
000
francs. La société
Le Figaro Magazine
fut déclarée civilement responsable. Il condamna solidairement C. Grimaldi et la société
Le Figaro Magazine
à verser à la requérante 200
000 francs de dommages et intérêts et fit droit à l’ensemble des autres demandes de la requérante. Il prononça également l’exécution provisoire des dispositions civiles du jugement.
Le 8 juin 2001, la société
Le Figaro Magazine
et C. Grimaldi interjetèrent appel des dispositions pénales et civiles du jugement. Le 11
juin 2001, le ministère public interjeta appel à titre incident des dispositions pénales du jugement. Les appels furent formés par déclaration au greffe du tribunal.
Le 26 octobre 2001, à la requête du procureur général, les parties furent citées devant la cour pour l’audience du 21 novembre 2001.
La société
Le Figaro Magazine
et C. Grimaldi furent cités par un exploit d’huissier délivré le 5 novembre 2001 et la requérante par un exploit d’huissier délivré le 31 octobre 2001.
Par un arrêt contradictoire du 16 janvier 2002, la cour d’appel de Rouen déclara les appels recevables et les actions publique et civile prescrites. Elle rappela, d’une part, qu’un jugement frappé d’appel n’est pas définitif et n’a donc pas l’autorité de la chose jugée et,
d’autre part, que l’article 65 de la loi du 29 juillet 1881 prévoit la prescription par trois mois des actions publique et civile résultant des crimes, délits et contraventions prévus par la loi. Elle releva que le droit de poursuivre appartient à toutes les parties
et que la partie civile comme le ministère public pouvaient assigner le prévenu et la société
Le Figaro Magazine
à l’une des audiences de la cour d’appel avant l’expiration du délai de prescription
; aucun acte interruptif de prescription n’étant intervenu entre le 11 juin 2001 et le 31 octobre 2001 la prescription des actions publique et civile est acquise. Elle nota à cet égard que la partie civile, partie poursuivante, disposant du droit d’agir pour faire juger l’affaire en appel, n’est pas fondée à prétendre qu’il appartenait à C.
Grimaldi et à la société
Le Figaro Magazine
de la citer dans le délai de trois mois pour interrompre la prescription prévue à l’article 65 de la loi du 29 juillet 1881 et qu’en s’abstenant de le faire ils auraient perdu le bénéfice de leur voie de recours. La cour d’appel estima qu’il appartenait à la requérante de surveiller la procédure et, devant l’inaction du ministère public, de citer elle-même. Elle conclut que le fait qu’elle soit par son inaction privée du bénéfice d’un jugement qui n’était pas définitif, alors qu’elle disposait du droit d’agir en appel pour faire juger l’affaire, n’est pas contraire au droit à un procès équitable découlant de l’article 6 de la Convention européenne des droits de l’homme ni aux dispositions de l’article préliminaire du code de procédure pénale.
La requérante se pourvut en cassation, invoquant d’une part «
qu’un jugement est définitif lorsqu’il tranche tout le principal [et] que l’exercice d’une voie de recours n’a aucune incidence sur l’autorité de la chose jugée d’un jugement et en suspend seulement la force exécutoire
» et d’autre part «
qu’à la différence de l’ordonnance de renvoi devant la juridiction répressive, l’acte d’appel n’est pas notifié à la partie civile [et] qu’il ne peut, dès lors, être imposé à celle ci, lorsqu’elle est intimée, de faire citer le prévenu devant la cour d’appel dans le délai de prescription de l’action publique en cas d’inaction du ministère public
».
Par un arrêt du 25 février 2003, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la requérante. Elle considéra qu’en déclarant acquise la prescription de l’action publique et de l’action civile après avoir constaté que plus de trois mois s’étaient écoulés entre l’acte d’appel du ministère public, dernier acte interruptif de la prescription, et la citation, à la requête du procureur général, pour l’audience de la cour d’appel, les juges du second degré avaient fait l’exacte application des articles 6 du code de procédure pénale et 65 de la loi du 29 juillet 1881.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Loi du 29 juillet 1881 sur la presse
Article 65
«
L’action publique et l’action civile résultant des crimes, délits et contraventions prévus par la présente loi se prescriront après trois mois révolus, à compter du jour où ils auront été commis ou du jour du dernier acte d’instruction ou de poursuite s’il en a été fait. (...)
»
2
.
Code de procédure pénale
Article 502
«
La déclaration d’appel doit être faite au greffier de la juridiction qui a rendu la décision attaquée.
Elle doit être signée par le greffier et par l’appelant lui-même, ou par un avoué près la juridiction qui a statué, ou par un avocat, ou par un fondé de pouvoir spécial
; dans ce dernier cas, le pouvoir est annexé à l’acte dressé par le greffier. Si l’appelant ne peut signer, il en sera fait mention par le greffier.
Elle est inscrite sur un registre public à ce destiné et toute personne a le droit de s’en faire délivrer une copie.
»
Article 511
«
La citation est délivrée à la requête du ministère public, de la partie civile, et de toute administration qui y est légalement habilitée. L’huissier doit déférer sans délai à leur réquisition. (...)
»
3
.
Jurisclasseur procédure pénale
«
L’article 551, alinéa 1
er
, du code de procédure pénale indique que la citation est délivrée à la requête du ministère public, de la partie civile, et de toute administration qui y est légalement habilitée.
(...) En cas d’inaction du ministère public, il appartient à la partie intéressée, et notamment à la partie civile, d’assigner à l’une des audiences de la cour. Cette question se pose tout particulièrement en matière de presse, en raison du bref délai de la prescription. Un arrêt de la chambre criminelle de la Cour de cassation (Cass. Crim. 2 déc. 1986, Bull. n
o
364) rappelle que le droit de poursuivre l’audience appartient à toutes les parties, que la partie civile, comme le ministère public, peuvent assigner le prévenu à l’une des audiences de la cour (...)
»
4.
Arrêt de la Cour de cassation, chambre criminelle, 2 décembre 1986
«
(...) que la partie civile, à laquelle il appartient de surveiller la procédure et d’interrompre la prescription en faisant citer elle-même le prévenu devant la cour d’appel ne s’est pas trouvée dans l’impossibilité d’agir et ne peut invoquer à son profit la maxime «
contra non valentem agere non currit prescriptio.
»
(...) Qu’en effet, le droit de poursuivre appartient à toutes les parties, que la partie civile, comme le ministère public, peuvent assigner le prévenu à l’une des audiences de la cour (...)
»
1.
S’appuyant sur l’arrêt
De Geouffre de la Pradelle c. France
du 16
décembre 1992 (série A n
o
253-B), la requérante se plaint d’avoir été privée du droit d’accès à un tribunal, protégé par l’article 6 § 1 de la Convention, du fait de l’absence de clarté et de cohérence des règles procédurales relatives à la procédure d’appel en matière d’infractions de presse. Elle explique que le fait pour la cour d’appel d’avoir déclaré l’infraction prescrite du fait de sa carence à faire délivrer les citations à comparaître alors que le ministère public – appelant – avait omis de le faire dans le délai de prescription, impose à la partie civile des limitations à son droit au tribunal injustifiées et disproportionnées. Elle soutient qu’elle n’a pas été informée des actes d’appel, qu’elle n’a pas elle-même fait appel (elle était intimée dans cette partie de la procédure) et que par conséquent elle ne pouvait avoir l’initiative de la citation à comparaître
; il était légitime qu’elle s’attende à ce que le ministère public, appelant, prenne l’initiative de la suite de la procédure. Ayant obtenu gain de cause en première instance elle considère qu’il est inéquitable de faire peser sur elle la charge du maintien de l’instance d’appel qu’elle ne souhaitait pas voir prospérer.
2.
Invoquant les articles 6 de la Convention et 2 du Protocole n
o
7, la requérante se plaint d’une rupture de l’égalité des armes en ce que «
la partie civile, victime et intimée, supporte la charge de surveiller une procédure d’appel dont elle n’est pas informée et dont elle ne souhaite pas la poursuite sous peine de prescription d’une action pour laquelle elle a obtenu gain de cause en première instance
».
3.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, la requérante se plaint du système de prescription existant en droit de la presse et qui prive la partie civile victime de son droit à un recours effectif.
1.
La requérante se plaint d’avoir été privée du droit d’accès à un tribunal du fait de l’absence de clarté et de cohérence des règles procédurales relatives à la procédure d’appel en matière d’infractions de presse. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement rappelle que l’article 502 du code de procédure pénale prévoit que la déclaration d’appel est inscrite sur un registre public et qu’une copie peut être délivrée à toute personne qui en fait la demande. La loi ne prévoit donc pas que la partie civile soit informée personnellement et spécialement d’un appel formé par le prévenu, mais il lui appartient de se renseigner auprès du greffe. Il considère qu’il n’est pas inconcevable de laisser le soin aux parties,
a fortiori
quand il s’agit comme en l’espèce d’une société commerciale assistée d’un avocat, qui sollicitent d’un tribunal une condamnation, le soin de s’informer pour savoir si la décision qui a été rendue a été frappée d’une voie de recours ou si elle est devenue définitive, d’autant plus que le délai d’appel est relativement bref (dix jours). Il rappelle que cette information sera nécessairement portée à la connaissance de la partie qui a obtenu gain de cause lorsqu’elle souhaitera faire exécuter ladite décision puisqu’elle sollicitera la délivrance du titre exécutoire. Le Gouvernement note par ailleurs que la requérante se plaint de ne pas avoir été informée de l’appel mais ne prétend à aucun moment en avoir ignoré l’existence.
Concernant la prescription, le Gouvernement rappelle que la Cour a consacré ce mécanisme à de nombreuses reprises, et a récemment rappelé dans l’arrêt
Vo c. France
([GC], n
o
‑
VIII) que les délais légaux de prescription figuraient parmi les restrictions légitimes au droit d’accès à un tribunal.
Concernant le cas d’espèce, le Gouvernement se réfère à l’article 65 de la loi du 29 juillet 1881 qui prévoit pour les infractions concernées une prescription abrégée de trois mois, dont l’objet essentiel serait la protection de la liberté d’expression. Il affirme que l’interprétation de cette disposition est constante depuis un arrêt de la Cour de cassation du 30
novembre 1889 (Dalloz Périodique 1890, 1, 405
; pour des applications plus récentes, voir crim. 27 avril 1982, B. n
o
103
; 2 décembre 1986, B. n
o
364
; 21 mars 1995, B. n
o
115). Ces mêmes arrêts rappelleraient également qu’il appartient à la partie civile poursuivante de surveiller la procédure sans pouvoir se réfugier derrière l’inaction du ministère public. Le Gouvernement souligne que cette solution s’impose d’autant plus qu’en matière de diffamation contre des particuliers, comme en l’espèce, la poursuite ne peut avoir lieu que sur plainte de la victime, le ministère public ne pouvant agir de sa propre initiative.
Le Gouvernement estime par conséquent que la solution retenue est ancienne et particulièrement accessible puisqu’elle figure en note sous l’article 65 de la loi de 1881 publiée dans l’édition du code pénal Dalloz.
Il conteste également l’argument de la requérante selon laquelle il s’agit d’une «
complexité
» particulière et affirme qu’il n’existe aucune commune mesure entre la complexité de la catégorisation des actes administratifs relatifs au classement des sites, en cause dans l’arrêt
De Geouffre de la Pradelle c. France
(arrêt du 16 décembre 1992, série A n
o
253
‑
B) auquel la requérante se réfère, et la prescription de trois mois en matière d’infraction à la loi sur la presse.
Concernant la situation particulière de la requérante, le Gouvernement observe tout d’abord que la partie civile, dans un procès pénal, n’a pas la qualité «
d’intimée
» qui est une notion propre à la procédure civile. Il rappelle que, dans le cadre d’une procédure correctionnelle, la partie civile ne devient en aucun cas «
défenderesse
» en appel, comme le prétend la requérante, mais demeure, à tous les stades de la procédure, demanderesse à l’action.
Enfin, le Gouvernement souligne que la requérante a été particulièrement négligente puisque, ayant obtenu le bénéfice de l’exécution provisoire des dispositions civiles du jugement de première instance, elle aurait pu en signifiant le jugement et en demandant l’exécution de celui-ci exercer des actes interruptifs de prescription. Selon le Gouvernement, l’inaction de la requérante pendant plus de trois mois après le prononcé du jugement, qui prévoyait en partie une exécution dans les deux mois, laissait présumer qu’elle renonçait à son action.
Le Gouvernement conclut que le grief est manifestement mal fondé.
La requérante n’a pas souhaité répliquer aux observations du Gouvernement.
La Cour rappelle d’emblée qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes auxquelles il incombe au premier chef d’interpréter la législation interne (voir les arrêts
Bulut c. Autriche
du 22 février 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-II, p. 356, § 29, et,
mutatis mutandis
,
Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne
du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, p. 290, § 33). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Ceci est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation des règles de nature procédurale telles que les formes et délais régissant l’introduction d’un recours (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts
Tejedor García c. Espagne
du 16
décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2796, § 31
;
Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne
du 28 octobre 1998,
Recueil
1998, p.
3255, §
43). La Cour estime par ailleurs que la réglementation relative aux formalités et aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que les règles soient appliquées (
Rodriguez Valin c. Espagne
, n
o
47792/99, §
22, 11
octobre 2001). Enfin, la Cour rappelle que le «
droit à un tribunal
», au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, dont le droit d’accès constitue un aspect (voir, notamment,
Golder c. Royaume-Uni
, arrêt du 21
février 1975, série A n
o
18, p. 18, § 36), n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de la recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (
García Manibardo c. Espagne
, n
o
Mortier c.
France
, n
o
42195/98, § 33, 31 juillet 2001
;
Berger c.
France
, n
o
Néanmoins, les limitations appliquées ne doivent pas restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tel que le droit s’en trouve atteint dans sa substance. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (
Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni
, arrêt du 13 juillet 1995, série A n
o
316-B, pp.
78-79, § 59,
Bellet c. France
, arrêt du 4
décembre 1995, série A n
o
333
‑
B, p. 41, § 31,
Guérin c. France
, arrêt
du 29 juillet 1998,
Recueil
1998-V, § 37, et
Berger
, précité, § 30).
En l’espèce, la Cour observe que la requérante est dans une situation particulière. En effet, elle n’avait pas elle-même, en tant que partie civile ayant obtenu gain de cause en première instance, interjeté appel. Pourtant, elle se plaint d’avoir été privée de son droit d’accès à un tribunal – en l’occurrence la cour d’appel – après que celle-ci eut constaté l’acquisition de la prescription, l’empêchant par conséquent de présenter ses arguments en cause d’appel et la privant du bénéfice du jugement de première instance. La Cour constate que la juridiction d’appel a considéré que, en cas d’inaction du ministère public, il appartenait à la requérante d’agir, notamment en faisant citer les prévenus devant la cour d’appel, pour interrompre le délai de prescription.
La Cour note d’emblée que la loi française, si elle n’instaure pas d’information de la partie civile sur les appels interjetés, prévoit que la déclaration d’appel est inscrite sur un registre public (article 502 du code de procédure pénale
; voir droit interne pertinent). Par conséquent, et à l’instar du Gouvernement, la Cour considère qu’il n’est pas excessif d’exiger de la requérante, qui a engagé la procédure et obtenu gain de cause en première instance, et qui était représentée par un avocat, qu’elle s’informe sur le point de savoir si des appels ont été interjetés ou si le jugement est devenu définitif. Elle relève que cette obligation de vigilance qui incombe à la requérante est d’autant moins excessive que le délai d’appel est relativement court puisqu’il est de dix jours. Ainsi, elle estime qu’il appartenait à la requérante de s’informer sur l’existence éventuelle d’un appel, et par conséquent sur la question de savoir si le jugement qui lui était favorable avait ou non acquis l’autorité de la chose jugée.
Quant à la question de la nécessaire initiative de la requérante en cas d’inaction du ministère public pour interrompre le cours de la prescription, la Cour estime, à l’instar du Gouvernement, que le principe résulte de la loi (article 65 de la loi du 29 juillet 1881) et de la jurisprudence française. Elle note l’affirmation du Gouvernement selon laquelle cette solution est donc particulièrement accessible mais aussi constante depuis un arrêt de la Cour de cassation du 30 novembre 1889. En l’espèce, le jugement rendu ayant été frappé d’appel, la requérante, partie civile, à l’origine des poursuites, devait donc veiller à ce que son action, toujours pendante, échappe à la prescription.
La Cour, au vu des éléments produits, et de l’absence d’observation de la requérante sur ce point, est convaincue que la règle applicable ne présentait pas de complexité particulière. Elle estime que la requérante, assistée d’un avocat, pouvait facilement avoir connaissance des appels interjetés par le ministère public et les prévenus et que les dispositions relatives à la procédure d’appel en matière d’infractions de presse sont suffisamment claires et accessibles. Elle considère que les conséquences ainsi subies par la requérante du fait de l’application de ces règles sont le résultat de sa propre négligence.
Par ailleurs, la Cour relève que la requérante, qui a engagé une procédure devant le tribunal correctionnel, n’a pas été entravée dans son droit d’accès à un tribunal, en particulier parce qu’il lui était loisible – ce qu’elle a omis de faire – d’interjeter appel devant la cour d’appel du jugement au moins dans la mesure où celui-ci ne lui allouait pas la totalité de la somme qu’elle avait demandée au titre de dommages et intérêts, et de citer ses adversaires pour manifester qu’elle entendait maintenir son action contre ceux-ci.
De plus, et pour autant que le grief tiré du droit d’accès à un tribunal puisse être regardé comme critiquant les règles de prescription concernant son action en diffamation, la Cour rappelle que la prescription, dont les règles et délais varient d’un Etat à l’autre, ne méconnaît l’article 6 de la Convention que lorsqu’elle entraîne une limitation disproportionnée au droit d’accès à un tribunal (voir
Stubbings et autres c. Royaume-Uni
, arrêt du 22
octobre 1996,
Recueil
1996
‑
IV). Or tel n’est pas le cas en l’espèce.
La Cour note que l’affaire se distingue notamment de l’affaire
Yagtzilar et autres c. Grèce (
n
o
‑
XII) dans laquelle, pour conclure à une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, elle avait relevé que la prescription avait été opposée tardivement, à un stade très avancé de la procédure.
La Cour estime par conséquent que les limitations appliquées n’ont pas porté atteinte à la substance du droit d’accès de la requérante à un tribunal.
Par conséquent, et compte tenu des circonstances de l’espèce, elles se concilient avec les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.
Partant, la Cour n’aperçoit aucune apparence de violation de l’article
6 §
1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
La requérante se plaint d’une rupture de l’égalité des armes et invoque l’article 6 de la Convention (précité) et l’article 2 du Protocole n
o
7 aux termes duquel
:
«
1.
Toute personne déclarée coupable d’une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L’exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi.
2.
Ce droit peut faire l’objet d’exceptions pour des infractions mineures telles qu’elles sont définies par la loi ou lorsque l’intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d’un recours contre son acquittement.
»
La Cour constate d’emblée que la requérante n’a pas été déclarée coupable d’une infraction pénale. Par conséquent, l’article 2 du Protocole n
o
7 est inapplicable à la situation de la requérante et ne peut donc être invoqué par elle.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
Concernant l’examen du grief sous l’angle de l’article 6 de la Convention, et compte tenu de la conclusion à laquelle elle est parvenue pour le premier grief, la Cour estime qu’il ne s’impose pas de statuer séparément sur cette partie de la requête.
3.
La requérante se plaint du système de prescription existant en droit de la presse et qui prive la partie civile victime de son droit à un recours effectif. Elle invoque à cet effet les articles 6 (précité) et 13 combinés de la Convention aux termes duquel
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Compte tenu de la conclusion à laquelle elle est parvenue pour le premier grief, la Cour estime qu’il ne s’impose pas de statuer séparément sur le grief tiré de la violation combinée des articles 6 et 13 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président