SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 14565/04 prezentată de VP DIFUZION SARL împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 26 august 2008 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Isabelle Berro-Lefevre, Zdravka Kalaydjieva, judecători; și a Claudiei Westerdiek, graffière de section, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 aprilie 2004, având în vedere decizia Curții de Justiție de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, astfel cum permite art. 29 alineatul (3) din convenție, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAȚA reclamanta, VP Difuzarea Sarl, este o societate anonimă cu răspundere limitată, cu sediul social la Nisa. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl R. Pradier, administrator al societății. Guvernul francez ( Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta este o societate care are ca obiect principal întreținerea de echipamente publicitare instalate în special în birourile de farmacie. În ianuarie 1991, M. și colega sa, dna M.-D., au fost recrutați de societatea IMR care le-a oferit un parteneriat comercial pentru a acționa în cadrul agențiilor farmaceutice într-un sector care urmează să fie dezvoltat sub rezerva ca aceștia să înființeze o societate de prestări de servicii, iar dna V. au creat apoi VP Difuzarea, primele două litere fiind inițiale ale patronilor lor. În 1996, compania de comunicații Group Trade Marketing Services (GTMS) a fost înființată pentru a înlocui IMR în birourile de tutun. La 9 noiembrie 1999, GTMS a atribuit societății reclamante un ordin prin care i s-a ordonat să înceteze comportamentul ilicit al acesteia, în special să înceteze denigrarea verbală a acesteia și să divulge articole de presă destinate discreditării acesteia. Ulterior, printr-o hotărâre din 5 aprilie 2001, Tribunalul de Comerț din Nisa a scutit societatea reclamantă de cererile sale de despăgubire pentru încetarea bruscă a relațiilor comerciale decise de Grupul Trade Marketing Services. Recurenta a răspuns la apelul acestei hotărâri la 18 mai 2001. La 16 septembrie 2003, instanța de apel din Aix-en-Provence a confirmat în ceea ce privește fondul hotărârii menționate anterior. Comisia a imputat societății reclamante toate pretențiile sale și a condamnat-o la plata cheltuielilor de judecată, precum și la plata cheltuielilor de judecată ale părții pârâte. Ea declarase anterior inadmisibile concluziile recurentei, prezentate la 6 iunie 2003 de avocații săi Me D. și Me B., deoarece depuse după executarea ordonanței de închidere din 27 mai 2003 (art. 783 din noul Cod de procedură civilă). La acea dată, societatea reclamantă se confrunta deja cu dificultăți financiare, iar bilanțul său stabilit la 31 decembrie 2002 a evidențiat un deficit contabil net de 14 091 EUR. La 29 octombrie 2003, recurenta a solicitat asistență judiciară pentru a se putea considera casation. Pe baza articolelor 2 și 22 din Legea din 10 iulie 1991, biroul de asistență judiciară al Curții de Casație a respins, la 18 noiembrie 2003, cererea pe motiv că a emis o persoană juridică cu scop lucrativ. Demersurile întreprinse de societatea reclamantă pentru a pune în discuție răspunderea avocaților săi au rămas fără succes. Începând cu data de 31 decembrie 2004, societatea reclamantă nu mai există. Dreptul intern relevant la art. 2 din Legea 91-647 din 10 iulie 1991 privind ajutorul juridic dispune de Persoanele fizice ale căror resurse sunt insuficiente pentru a-și exercita drepturile în justiție pot beneficia de asistență judiciară. (...) Beneficiul său poate fi acordat în mod excepțional persoanelor juridice fără scop lucrativ care își au sediul în Franța și care nu dispun de resurse suficiente. (...) În conformitate cu art. 7 din aceeași lege În plus, în materie de casare, ajutorul juridic este refuzat reclamantului în cazul în care nu se poate ridica nici un mijloc de casare gravă. Dreptul comparat relevant Un studiu comparativ al legislației și practicii a treizeci și două de state părți la Convenție permite distincția a trei abordări diferite în ceea ce privește posibilitatea ca persoanele juridice să obțină asistență judiciară. În majoritatea statelor, legislația exclude orice fel de ajutor acordat persoanelor juridice, fie că este vorba de asistență juridică sau de scutiri de la plata cheltuielilor de procedură (l Alte state acordă această posibilitate numai persoanelor juridice fără scop lucrativ, cum ar fi Franța, Grecia, Portugalia, Slovenia, Spania și Turcia. În cele din urmă, există state în care persoanele juridice, inclusiv societățile comerciale, pot solicita și obține, în anumite condiții, ajutorul judiciar. În Austria, Germania, Țările de Jos și Polonia, nu există nici o distincție între persoanele fizice și societățile comerciale în ceea ce privește condițiile de acordare a unui astfel de ajutor. În schimb, în Belgia, Estonia, Finlanda, Rusia, Suedia și Elveția, societățile comerciale pot solicita o anumită formă de asistență juridică (inclusiv scutirea de la plata cheltuielilor de procedură), dar în circumstanțe excepționale (de exemplu, în caz de faliment). Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, societatea reclamantă se plânge de încălcarea dreptului său de a fi asistată gratuit de un avocat acordat oricărei persoane fără mijloace financiare. Invocând art. 14 din Convenție, societatea reclamantă consideră că este victima unei discriminări pe motive de avere, din cauza refuzului Curții de Casație de a-i acorda asistență judiciară pentru a se putea considera casation. Invocând art. 17 din Convenție, societatea reclamantă susține că: justiția franceză, conștientă de precaritatea financiară a reclamantei, își ignoră intenționat acțiunile, așteptând cu nerăbdare falimentul financiar care ar duce la dispariția cauzei reclamantei ÎN DREPT Societatea reclamantă denunță faptul că biroul de asistență judiciară al Curții de Casație și-a respins cererea de asistență judiciară, privând-o astfel de un proces echitabil și de egalitatea de mijloace față de partea pârâtă. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Acesta susține că decizia de respingere a acordării de asistență juridică în speță nu este lipsită de substanță la art. 6 alineatul (1), întrucât aceasta îndeplinește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Guvernul recunoaște că art. 2 din Legea din 10 iulie 1991 exclude din beneficiul ajutorului judiciar persoanele juridice cu scop lucrativ, cum ar fi societatea reclamantă. În opinia sa, această excludere își găsește originea și justificarea în dreptul francez în regimul fiscal al ajutorului juridic. Normele privind impozitul pe profit și, în special, profiturile industriale și comerciale, rezervă persoanelor juridice care sunt obligate să plătească acest impozit, indiferent dacă sunt în situație de profit sau de pierderi, posibilitatea de a deduce din veniturile lor fiscale impozabile toate cheltuielile de judecată, în special taxele de avocat, cu excepția penalităților sau amenzilor. Societățile pot constitui provizioane pentru litigii în bilanțul lor, cu condiția ca acesta să nu fie încheiat la data încheierii exercițiului financiar, ceea ce era cazul în speță. Guvernul subliniază faptul că societatea reclamantă invocă un rezultat contabil deficitar, deși ar fi putut invoca normele privind impozitul pe profit care îi permiteau să își amâne deficitele în conformitate cu principiul amânării în avans sau al amânării în spate (articolele 209 și 220d din Codul general al impozitelor). Prin urmare, societatea reclamantă ar fi putut considera deficitul său drept o sarcină imputabilă următorului an fiscal. Aceasta ar fi putut, de asemenea, imputa deficitul asupra profiturilor din ultimii trei ani care precedă exercițiul financiar în curs, ceea ce ar fi condus la o creanță asupra Trezoreriei care corespunde la impozitul pe profit plătit anterior, această creanță fiind imputată la sfârșitul unei perioade de cinci ani atunci când nu a fost utilizată în acest termen pentru plata impozitului pe profit. Guvernul afirmă că sistemul francez de asistență judiciară este în conformitate cu standardele Uniunii Europene și ale Consiliului Europei. Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 (în vederea îmbunătățirii accesului la justiție în cauzele transfrontaliere), Hotărârea european privind transmiterea cererilor de asistență judiciară din 21 ianuarie 1977 și Convenția privind facilitarea accesului internațional la justiție (Conferința de la Haga a dreptului internațional privat) din 25 octombrie 1980 exclude persoanele juridice de la acordarea asistenței juridice. C a fost, de asemenea, alegerea Belgiei, a Italiei, a Ciprului, a Lituaniei, a Finlandei, a Suediei, a Regatului Unit, a Austriei, a Spaniei, a Sloveniei, a Țărilor de Jos și a Luxemburgului. În cele din urmă, potrivit guvernului, principiul proporționalității ar fi respectat deoarece decizia de refuz de acordare nu a afectat capacitatea societății reclamante de a-și prezenta obiecțiunile în fața Curții de Casație. Societatea reclamantă susține că procedura a fost mai scurtă decât cea în primă instanță și în apel, ca urmare a disimulării documentelor importante și a erorilor de procedură comise de propriii săi avocați. Societatea reclamantă retorcă faptul că art. 2 din Legea din 10 iulie 1991 este lipsit de orice preocupare egalitară cu privire la faptul că nu ia în considerare mijloacele slabe sau chiar mijloacele financiare inexistente de la o micro-societate la un singur client, compusă din doi salariați, un grup extrem de puternic care și-ar fi creat averea cu ajutorul statului și care ar fi supus societății reclamante unor reduceri atât de agresive ale tarifului încât aceasta era în mare măsură în dificultate să constituie o rezervă de bani. Managerul societății reclamante a fost remunerat la rata lunară a Smic și nu a fost plătit un salariu timp de cinci ani pentru a putea plăti cheltuielile aferente societății sale și pentru a evita falimentul acesteia. Societatea reclamantă prezintă un rezumat al bilanțurilor sale din 1996 până în 2006 din care reiese că, începând din 1999, anul de rupere cu societatea TMS, rezultatul net contabil al exercițiului său a fost deficitar în 1999, 2000, 2002, 2003, 2005 și 2006. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, un stat care dispune de o Curte de Casație are obligația de a se asigura că justițiabilii beneficiază de garanțiile fundamentale prevăzute la art. 6 (Ekbatani c. Suedia, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A n (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania , Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2956, § Mohr c. Luxemburg (dec.), n 29236/95, 20 aprilie 1999). Curtea observă că, în speță, este vorba despre o chestiune de acces al societății reclamante la Curtea de Casație. Chiar dacă reprezentarea de către un avocat era obligatorie, Curtea nu consideră că recurenta a suferit o încălcare a substanței dreptului său la o instanță. În această privință, Curtea arată că societatea reclamantă a putut sesiza Tribunalul de Primă Instană și Tribunalul de Primă Instană, unde a fost reprezentată de un avocat și unde și-a putut invoca toate argumentele în conformitate cu cerințele articolului 6 alineatul (1). Curtea amintește, de asemenea, că Convenția nu conferă unui pledant, într-o procedură privind drepturile sale cu caracter civil, niciun drept automat de a beneficia de un ajutor juridic sau de a fi reprezentat de un avocat (a se vedea, de exemplu, Del Sol c. Franța, nr 46800/99, CEDH 2002 II sau Essaadi c. Franța, n 49384/99, 26 februarie 2002). Cu toate acestea, nerespectarea de către o persoană la locul de muncă a unui avocat poate aduce atingere articolului 6, în cazul în care această asistență este indispensabilă pentru accesul efectiv la instanță, fie din cauza faptului că, printre altele, legea prevede reprezentarea de către un avocat, fie în funcție de complexitatea procedurii sau de natura litigiului. Ar trebui remarcat faptul că sistemul judiciar poate include o procedură de selecție pentru acțiunile civile, dar care trebuie să funcționeze în mod ne arbitrar, neprofesionist și fără a aduce atingere conținutului dreptului de acces la o instanță (P., C. și S. c. Regatul Unit, nr. 56547/00, EHR 2002-VI, §§ 88-91). Curtea observă că, pe plan european, nu există niciun consens sau cel puțin o tendință expresă în materie de acordare a asistenței juridice. Legislația unui număr mare de state membre nu prevede beneficiul acestui ajutor persoanelor juridice, indiferent de scopul lor, comercial sau non-profit. În speță, Curtea consideră că distincția juridică dintre persoanele fizice și cele juridice, cu sau fără scop lucrativ, bazată pe regimul fiscal al ajutorului juridic, nu este arbitrară în cadrul sistemului francez de asistență juridică. Explicațiile furnizate în această privință de către guvern arată că în legislația franceză există o bază obiectivă, iar normele referitoare la impozitul pe profit sunt aplicabile societăților comerciale, chiar și în situații financiare, pentru a face față cheltuielilor legate de o procedură judiciară. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Recurenta se consideră victimă a unei discriminări pe motive de avere, din cauza refuzului Curții de Casație de a-i acorda ajutorul juridic pentru a se putea considera casation. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Guvernul subliniază că scopul lucrativ urmărit de asociații unei societăți justifică împărțirea profiturilor, dar și a pierderilor. În cazul în care nu este necesar să se împartă profitul, nici asociații nu pot susține un deficit de exploatare pentru a invoca solidaritatea națională și pentru a obține, în numele societății, beneficiul de asistență juridică. Recurenta a răspuns că argumentele guvernului au o contradicție în măsura în care, pe de o parte, acesta susține că reclamanta se afla într-o situație comparabilă cu cea a unei persoane fizice și, pe de altă parte, că există motive legitime care justifică diferența de tratament. Curtea reamintește că o distincție este discriminatorie în sensul articolului 14, în cazul în care aceasta nu dispune de o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă aceasta nu urmărește un scop legitim sau siil n Pe de altă parte, statele contractante au o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă și în ce măsură diferențele dintre situații în alte domenii similare justifică distincțiile de tratament (a se vedea Karlheinz Schmidt c. Germania, Hotărârea din 18 iulie 1994, seria A n Curtea consideră că diferența de tratament între societățile comerciale, pe de o parte, și persoanele fizice și persoanele juridice fără scop lucrativ, pe de altă parte, se bazează pe o justificare obiectivă și rezonabilă: regimul fiscal al ajutorului juridic. Prin urmare, această parte a cererii este, de asemenea, în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. În ceea ce privește restul afirmațiilor formulate de societatea reclamantă, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască, Curtea nu a evidențiat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președintele
de la requête n
o
14565/04
présentée par VP DIFFUSION SARL
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 26 août 2008 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Rait Maruste,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 avril 2004,
Vu la décision de la Cour d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, la VP Diffusion Sarl, est une société anonyme à responsabilité limitée ayant son siège social à Nice.
Elle est représentée devant la Cour par M. R. Pradier, gérant de la société. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, Mme
E.
Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La requérante est une société ayant pour objet principal la maintenance d’équipements publicitaires installés notamment dans les officines de pharmacie.
En janvier 1991, M. R. P. et sa compagne Mme M.-D. V. furent recrutés par la société IMR qui leur proposa un partenariat commercial en vue d’agir au sein des officines pharmaceutiques sur un secteur à développer sous réserve que ceux-ci s’engagent à créer une société de prestations de services. M. P. et Mme V. créèrent alors la VP Diffusion, les deux premières lettres étant les initiales de leurs patronymes. En 1996, la société de communication Groupe Trade Marketing Services (GTMS) fut créée afin de remplacer la société IMR au sein des bureaux de tabac.
Le 9 novembre 1999, la GTMS assigna la société requérante en référé afin qu’il lui soit ordonné de cesser ses comportements illicites à son égard, notamment de cesser de la dénigrer verbalement et de divulguer des articles de presse ayant pour but de la discréditer. Par une ordonnance de référé du 7
janvier 2000, le président du tribunal de commerce de Nice débouta le GTMS de toutes ses demandes.
Par la suite, par un jugement du 5 avril 2001, le tribunal de commerce de Nice débouta la société requérante de ses demandes d’indemnisation pour brusque rupture des relations commerciales décidée par le Groupe Trade Marketing Services.
La requérante releva appel de ce jugement le 18 mai 2001.
Le 16 septembre 2003, la cour d’appel d’Aix-en-Provence confirma quant au fond le jugement susmentionné. Elle débouta la société requérante de toutes ses prétentions et la condamna aux dépens ainsi qu’au règlement des frais d’avoués de la partie adverse. Elle avait auparavant déclaré irrecevables les conclusions de la requérante signifiées le 6 juin 2003 par ses avocats Me D. et Me B., car déposées après l’ordonnance de clôture du 27
mai 2003 (article 783 du nouveau code de procédure civile).
A cette époque, la société requérante connaissait déjà des difficultés financières et son bilan arrêté au 31 décembre 2002 faisait apparaître un déficit comptable net de 14
091 euros.
Le 29 octobre 2003, la requérante sollicita l’aide juridictionnelle pour se pourvoir en cassation.
Se fondant sur les articles 2 et 22 de la loi du 10 juillet 1991, le bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation rejeta, le 18 novembre 2003, la demande au motif qu’elle émanait d’une personne morale à but lucratif.
Les démarches entreprises par la société requérante afin de mettre en cause la responsabilité de ses avocats restèrent sans succès.
Depuis le 31 décembre 2004, la société requérante n’existe plus.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 2 de la loi 91-647 du 10 juillet 1991 relative à l’aide juridique dispose
:
«
Les personnes physiques dont les ressources sont insuffisantes pour faire valoir leurs droits en justice peuvent bénéficier d’une aide juridictionnelle. (...) Son bénéfice peut être exceptionnellement accordé aux personnes morales à but non lucratif ayant leur siège en France et ne disposant pas de ressources suffisantes. (...)
»
Selon l’article 7 de la même loi
:
«
(...) en outre, en matière de cassation, l’aide juridictionnelle est refusée au demandeur si aucun moyen de cassation sérieux ne peut être relevé.
»
C.
Le droit comparé pertinent
Une étude comparative de la législation et de la pratique de trente-deux Etats parties à la Convention permet de distinguer trois approches différentes quant à la possibilité pour les personnes morales d’obtenir l’aide judiciaire.
Dans la plupart des Etats, la législation exclut toute sorte d’aide aux personnes morales, que ce soit l’aide juridictionnelle ou des exonérations des frais de procédure (l’Albanie, l’Arménie, l’Azerbaïdjan, la Bosnie-Herzégovine, l’Irlande, l’Italie, la Lettonie, le Luxembourg, Malte, la Moldovie, la Roumanie, le Royaume-Uni et la Serbie).
D’autres Etats accordent cette possibilité uniquement aux personnes morales à but non lucratif, comme la France, la Grèce, le Portugal, la Slovénie, l’Espagne et la Turquie.
Enfin, il y a des Etats dans lesquels les personnes morales, y compris les sociétés commerciales, peuvent solliciter et obtenir, dans certaines conditions, l’aide judiciaire. En Autriche, en Allemagne, aux Pays-Bas et en Pologne, il n’y a aucune distinction entre personnes physiques et sociétés commerciales quant aux conditions d’octroi d’une telle aide. En revanche, en Belgique, en Estonie, en Finlande, en Russie, en Suède et en Suisse, les sociétés commerciales peuvent prétendre à une certaine forme d’assistance judiciaire (notamment l’exonération des frais de procédure), mais dans des circonstances exceptionnelles (comme, par exemple, en cas de faillite).
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante se plaint de la violation de son droit d’être assistée gratuitement d’un avocat dévolu à toute personne dépourvue des moyens financiers.
Invoquant l’article 14 de la Convention, la société requérante s’estime victime d’une discrimination fondée sur la fortune, en raison du refus de la Cour de cassation de lui accorder l’aide juridictionnelle pour se pourvoir en cassation.
Invoquant l’article 17 de la Convention, la société requérante soutient que «
la justice française, consciente de la précarité financière de la requérante, fait volontairement la sourde oreille à ses démarches, attendant avec impatience la faillite financière qui engendrerait l’extinction de l’affaire de la requérante
».
La société requérante dénonce le fait que le bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation ait rejeté sa demande d’aide juridictionnelle, la privant ainsi d’un procès équitable et de l’égalité de moyens vis-à-vis de la partie adverse. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui dans sa partie pertinente dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement s’appuie sur la jurisprudence de la Cour pour souligner que la Convention n’oblige pas à accorder l’aide judiciaire dans toutes les contestations en matière civile. Il prétend que la décision de rejet d’octroi d’aide juridictionnelle en l’espèce ne vide pas de sa substance l’article 6 § 1, car elle répond à un but légitime et respecte un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens déployés et le but visé.
Le Gouvernement reconnaît que l’article 2 de la loi du 10 juillet 1991 exclut du bénéfice de l’aide judiciaire les personnes morales à but lucratif, telle la société requérante. Selon lui, cette exclusion trouve, en droit français, son origine et sa justification dans le régime fiscal de l’aide juridique. Les règles relatives à l’impôt sur les sociétés et plus précisément aux bénéfices industriels et commerciaux, réservent aux seules personnes morales redevables de cet impôt, qu’elles soient en situation bénéficiaire ou déficitaire, la possibilité de déduire de leur résultat fiscal imposable la totalité de leurs frais de procès, notamment les honoraires d’avocat, à l’exception des pénalités ou amendes. Les sociétés peuvent constituer des provisions pour litige dans leur bilan à la condition que celui-ci ne soit pas tranché à la date de clôture de l’exercice, ce qui était le cas en l’espèce.
Le Gouvernement souligne que la société requérante invoque un résultat comptable déficitaire, alors qu’elle aurait pu se prévaloir des règles relatives à l’impôt sur les sociétés lui permettant de reporter ses déficits conformément au principe du report en avant ou du report en arrière (articles 209 et 220 quinquies du code général des impôts). La société requérante aurait ainsi pu considérer son déficit comme une charge imputable sur l’exercice fiscal suivant. Elle aurait également pu imputer le déficit sur les bénéfices des trois dernières années précédant l’exercice déficitaire, ce qui aurait fait naître une créance sur le Trésor correspondant à l’excédent d’impôt antérieurement versé, cette créance étant remboursable au terme d’une période de cinq ans lorsqu’elle n’a pas été utilisée dans ce délai pour le paiement de l’impôt sur les sociétés.
Le Gouvernement affirme que le dispositif français de l’aide juridictionnelle est conforme aux standards de l’Union européenne et du Conseil de l’Europe. La Directive 2003/8/CE du Conseil du 27 janvier 2003 (visant à améliorer l’accès à la justice dans les affaires transfrontalières), l’Accord européen sur la transmission des demandes d’aide judiciaire du 21
janvier 1977 et la Convention tendant à faciliter l’accès international à la justice (conférence de La Haye du droit international privé) du 25 octobre 1980, excluent les personnes morales du bénéfice de l’aide juridictionnelle. C’est aussi le choix de la Belgique, l’Italie, Chypre, la Lituanie, la Finlande, la Suède, le Royaume-Uni, l’Autriche, l’Espagne, la Slovénie, les Pays-Bas et le Luxembourg.
Enfin, selon le Gouvernement, le principe de proportionnalité serait respecté car la décision de refus d’octroi n’a pas affecté la faculté de la société requérante de faire valoir ses griefs devant la Cour de cassation.
La société requérante soutient que la procédure était «
bâclée
» tant en première instance qu’en appel, suite à la dissimulation des pièces importantes et des erreurs de procédures commises par ses propres avocats.
La société requérante rétorque que l’article 2 de la loi du 10 juillet 1991 est dénué de tout souci égalitaire du fait qu’il ne prend pas en compte les faibles moyens, voire les moyens financiers inexistants d’une micro-société à client unique, composée de deux salariés, victime d’un groupe ultra-puissant qui aurait créé sa fortune avec l’aide de l’Etat et qui aurait soumis la société requérante à des baisses de tarif tellement agressives que celle-ci était bien en peine de constituer une réserve d’argent. Le gérant de la société requérante était rémunéré au taux mensuel du Smic et ne s’est pas versé de salaire pendant cinq ans afin de pouvoir payer les charges afférentes à sa société et éviter sa mise en faillite.
La société requérante fournit un résumé de ses bilans de 1996 à 2006 d’où il ressort qu’à partir de 1999, année de la rupture avec la société GTMS, le résultat net comptable de son exercice était déficitaire en 1999, 2000, 2002, 2003, 2005 et 2006.
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence, un Etat qui se dote d’une Cour de cassation a l’obligation de veiller à ce que les justiciables jouissent auprès d’elle des garanties fondamentales de l’article 6 (
Ekbatani c.
Suède
, arrêt du 26 mai 1988, série A n
o
134, p. 12, § 24). La manière dont l’article 6 § 1 s’y applique dépend des particularités de la procédure en cause. Pour en juger, il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y a joué la juridiction de cassation, les conditions de recevabilité d’un pourvoi pouvant être plus rigoureuses que pour un appel (voir, parmi d’autres,
Brualla Gómez de la Torre c. Espagne
, arrêt du 19 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2956, §
37
et
Mohr c. Luxembourg
(déc.), n
o
29236/95, 20 avril 1999).
La Cour note qu’en l’espèce, il s’agit d’une question d’accès de la société requérante à la Cour de cassation. Même si la représentation par un avocat était obligatoire, la Cour n’estime pas que la requérante a subi une atteinte à la substance même de son droit à un tribunal. A cet égard, la Cour relève que la société requérante a pu saisir le tribunal de première instance et la cour d’appel, où elle était représentée par un avocat et où elle a pu faire valoir tous ses arguments dans le respect des exigences de l’article 6 § 1.
La Cour rappelle en outre que la Convention ne donne à un plaideur, dans une procédure concernant ses droits de caractère civil, aucun droit automatique de bénéficier d’une aide juridictionnelle ou d’être représenté par un avocat (voir, par exemple,
Del Sol c. France
, n
o
‑
II ou
Essaadi c. France
, n
o
49384/99, 26 février 2002). Néanmoins, le manquement à fournir à une personne l’assistance d’un avocat peut porter atteinte à l’article 6 lorsque cette assistance est indispensable à un accès effectif au tribunal, soit parce que, entre autres, la loi prescrit la représentation par un avocat, soit en fonction de la complexité de la procédure ou la nature du litige. Il convient de relever que le système judiciaire peut comporter une procédure de sélection pour les actions civiles, mais qui doit fonctionner de manière non arbitraire, non disproportionnée et sans porter atteinte à la substance du droit d’accès à un tribunal (
P., C. et S. c. Royaume-Uni
, n
o
La Cour observe qu’au plan européen il n’existe pas de consensus ou du moins une tendance affirmée en matière d’octroi d’aide juridictionnelle. La législation d’un grand nombre d’Etats ne prévoit pas le bénéfice de cette aide aux personnes morales, quel que soit leur but, commercial ou non lucratif.
En l’espèce, la Cour estime que la distinction juridique, dans le régime français d’aide juridictionnelle, entre les personnes physiques et les personnes morales avec ou sans but lucratif, fondée sur le régime fiscal de l’aide juridique, n’est pas arbitraire. Les explications fournies à cet égard par le Gouvernement démontrent qu’il existe en droit français une base objective – les règles relatives à l’impôt sur les sociétés – qui permet aux sociétés commerciales, même en difficulté financière, de faire face aux dépenses liées à une procédure juridictionnelle.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
La requérante s’estime victime d’une discrimination fondée sur la fortune, en raison du refus de la Cour de cassation de lui accorder l’aide juridictionnelle pour se pourvoir en cassation. Elle allègue une violation de l’article 14 qui dispose
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Le Gouvernement souligne que le but lucratif poursuivi par les associés d’une société justifie le partage des bénéfices mais également celui des pertes. Si l’Etat n’est pas appelé au partage des bénéfices, de même les associés ne peuvent arguer d’un déficit d’exploitation pour se prévaloir de la solidarité nationale et obtenir, pour le compte de la société, le bénéfice d’aide juridictionnelle.
La requérante réplique que les arguments du Gouvernement comportent une contradiction dans la mesure où, d’une part celui-ci prétend que la requérante était dans une situation comparable à celle d’une personne physique et, d’autre part, qu’il existe des motifs légitimes justifiant la différence de traitement.
La Cour rappelle qu’une distinction est discriminatoire au sens de l’article 14, si elle «
manque de justification objective et raisonnable
», c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un «
but légitime
» ou s’il n’y a pas de «
rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé
». Par ailleurs, les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer si et dans quelle mesure des différences entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement (voir
Karlheinz Schmidt c. Allemagne
, arrêt du 18 juillet 1994, série A n
o
291–B, p. 32, § 24).
La Cour estime que la différence de traitement entre les sociétés commerciales, d’une part, et les personnes physiques et les personnes morales à but non lucratif, d’autre part, repose sur une justification objective et raisonnable
: le régime fiscal de l’aide juridique.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Quant au reste des allégations formulées par la société requérante, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour en connaître, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président