ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3493/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea autorității pârâte la plata de despăgubiri în sumă de 1.000.000 RON pentru nesoluționarea Dosarului administrativ nr. x/ C. civ., constituit în baza Dispoziției nr. 5453 din 6 martie 2006 emisă de Primăria Mun. București și la plata despăgubirilor în numerar, la valoarea de piață a imobilului, valoare cuantificată de reclamanți prin actele de procedură ulterioare la suma de 400.000 Euro, respectiv pentru lipsa de folosință a imobilului solicitat prin notificare și dobânzi la nivelul de referință comunicat de BNR, reclamanții întemeindu-și, în drept, pretențiile pe prevederile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 554/2004, Hotărârea CEDO pronunțată în cauza Maria Atanasiu vs. România, respectiv, au invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Prin Sentința civilă nr. 2832 din 22 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. unic 5112/3/2017 la data de 15 februarie 2017.

Prin Sentința civilă nr. 441 din 28 martie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANRP și a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților cu sediul în București, Calea x, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia civilă nr. 632A din 14 iulie 2017 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de chemare în garanție a Guvernului României ca inadmisibilă, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți A. și B., în contradictoriu cu intimata pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare.

În rejudecare, prin Decizia nr. 1061A din 7 decembrie 2017 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondată.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs reclamanții A. și B.

În motivarea cererii de recurs așa cum a fost completată succesiv, în esență, recurenții au arătat că instanța de apel, prin decizia pronunțată, nu a răspuns criticilor privind tergiversarea soluționării dosarului în perioada 2006 - 2013, perioadă în care A.N.R.P. a plătit despăgubiri discreționare unor neaveniți.

Totodată, nu a fost aplicată hotărârea-pilot a CEDO în problema caselor naționalizate și nici deciziile Curții Constituționale, în baza cărora A.N.R.P. este obligată să depună de îndată la dosar titlul pentru despăgubiri sau casă/apartamente.

S-a mai arătat că prin încheierea din 30 iunie 2017 s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, însă în decizia recurată nu este menționată soluția dată de Curtea Constituțională, cea ce face ca decizia pronunțată în apel să fie lovită de nulitate absolută. Recurenții învederează că nicio instanță nu se poate pronunța contrar celor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Constituțională și nici înainte de a se pronunța Curtea Constituțională, solicitând trimiterea dosarului la Curtea Constituțională, potrivit celor dispuse prin încheierea din 30 iunie 2017, făcând referire și la prevederile art. 5 C. civ. și invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Se arată că B. are calitate procesuală activă și că nu este necesar ca aceasta să aibă calitatea de succesor al defunctei C., deoarece A., soțul recurentei B., este moștenitor al defunctei C., având și calitatea de proprietar pentru cota de 75% asupra casei revendicate.

În continuare se învederează că ambii soți ar fi locuit în acea casă pe care statul refuză să le-o restituie după 22 de ani de tergiversare, fiind încălcate art. 5 C. civ. și art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale care impune un "termen rezonabil".

Recurenții au mai invocat că dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 9 ianuarie 2018, înainte de împlinirea termenului de recurs Se susține că dosarul trebuia să rămână la Curtea de Apel București până la data de 21 ianuarie 2018 iar repartizarea dosarului de către Înalta Curte de Casație și Justiție trebuia să fie făcută la data de 22 ianuarie 2018, astfel că nu este alcătuit potrivit dispozițiilor legale completul de filtru nr. 9.

Recurenții au susținut că sunt lovite de nulitate comunicările Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 20 iunie 2018, prin care au fost citați pentru termenul din 9 octombrie 2018 deoarece lipsește parafa președintelui instanței, susțineri pe care le-au invocat și pentru comunicări anterioare aferente procedurii filtrului.

Prealabil soluționării recursului, Înalta Curte a reținut că sunt nefondate susținerile privind faptul că repartizarea aleatorie a dosarului ar fi nelegală pentru că dosarul ar fi fost trimis la ICCJ înainte de împlinirea termenului de recurs.

Legalitatea repartizării aleatorii nu este legată de momentul la care se înregistrează dosarul la ICCJ, ci de regulile concrete aplicabile acestei proceduri, cu privire la care nu s-au formulat critici.

Mai mult, reclamanților nu li s-a produs nici un prejudiciu din faptul că dosarul a fost înaintat de către curtea de apel la ICCJ, după ce aceștia au formulat recurs dar înainte de a se împlini termenul de recurs legat de comunicarea hotărârii atacate, atâta timp cât aceștia au avut posibilitatea, fără a le fi aplicată vreo sancțiune, să își completeze motivele de recurs în cadrul termenului legal.

În ceea ce privește citația pentru termenul din 9 octombrie 2018 așa cum rezultă din copia depusă chiar de recurenți, filele x verso, 240 verso, rezultă că are aplicată ștampila instanței și este semnată de magistratul asistent, ca atare nu puteau exista dubii cu privire la emitentul acesteia.

De altfel, confirmarea acestui fapt este dată de aceea că recurenții reclamanți au depus concluzii scrise pentru acest termen, prin care au cerut și judecarea cauzei în lipsă, acoperind astfel orice eventual viciu al citației și nejustificând existența vreunei eventuale vătămări.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește primul motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel prin decizia atacată nu ar fi respectat hotărârile CEDO (decizia pilot în materia caselor naționalizate) și deciziile Curții Constituționale, art. 5 din noul C. civ., recurenții reclamanți nu au formulat critici concrete raportat la considerentele reținute de către instanța de apel în decizia atacată.

Or, în motivarea deciziei instanța de apel s-a raportat în mod expres la mai multe hotărâri ale CEDO pronunțate în materia imobilelor naționalizate, printre care și la decizia pilot din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, recurenții nearătând în mod concret prin raportare la aceste considerente de ce sunt nemulțumiți de raționamentul instanței de apel.

De asemenea, atâta timp cât nu se pune problema aplicării în cauză a normelor dreptului Uniunii Europene nu se observă relevanța neaplicării art. 5 din noul C. civ. și a unei eventuale decizii a curții constituționale în materia acestui articol.

Astfel, așa cum a fost formulat acest motiv de recurs nu întrunește condițiile pentru a fi încadrat în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind motivat în fapt.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține că în mod nelegal ar fi reținut instanța de apel lipsa calității procesuale active a reclamantei B., care ar avea drepturi rezultate din aceea că este soția reclamantului A. și a locuit împreună cu acesta în imobilul în cauză mai mult de douăzeci de ani.

În ceea ce privește pretențiile acestei reclamante, instanța de apel a reținut următoarele:

"În referire la fondul raportului juridic litigios dedus judecății, Curtea reține, în ceea ce o privește pe reclamanta B., că acesta nu are nici calitatea de titular al notificării soluționate prin dispoziția anterior menționată și nici nu i-a fost recunoscută, printr-un act de autoritate sau printr-o hotărâre judecătorească calitatea de persoană îndreptățită la a primi măsuri reparatorii pentru imobilul ce a făcut obiect al notificării situat în București, str. x (fostă Turda).

Tot astfel, această reclamantă nu a probat că are calitatea de succesor al defunctei C. decedată la data de 2 martie 2017, așa cum rezultă din adresa nr. x din 27 aprilie 2017 emisă de MAI - Direcția Investigații Criminale.

Prin urmare, Curtea constată - inclusiv prin raportare la imperativul respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO - că această reclamantă, spre deosebire de reclamantul A., nu poate pretinde că este titulara nici măcar a unui interes patrimonial care se bucură de protecția acordată de norma arătată, câtă vreme, Dispoziția nr. 5453/2006 emisă de Primarul mun. București, nu a recunoscut calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent .Pe cale de consecință, această reclamantă nu justifică un prejudiciu personal, actual, cert, înregistrat ca efect al nesoluționării dosarului administrativ nr. x/C. civ."

Astfel, așa cum rezultă de altfel din dispozitivul deciziei atacate, instanța de apel nu a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantei B., ci că pretenția acesteia de acordarea a daunelor legat de modul de soluționare a notificării privind imobilul în cauză în temeiul răspunderii civile delictuale este nefondată, întrucât aceasta nu poate justifica în persoana acesteia existența unui prejudiciu, nefiind nici unul dintre titularii notificării, nici vreunul dintre foștii proprietari ai imobilului.

În analiza acestei condiții a răspunderii civile delictuale, existența prejudiciului, instanța de apel s-a raportat la cererea de chemare în judecată așa cum a fost formulată, unde s-au cerut daune ca urmare a tergiversării soluționării notificării cu finalitatea obținerii în concret a despăgubirilor și ca urmare a lipsei de folosință a imobilului care a făcut obiectul notificării, iar nu eventuale daune morale produse reclamantei B. în calitate de soție a titularului notificării/proprietarului unei părți din imobil sau de persoană care a locuit în imobil.

Ca atare, instanța de apel a soluționat litigiul în limitele cauzei juridice a acestuia (situația de fapt calificată juridic), conform art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Nu se poate reține un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nici din perspectiva faptului că, deși recurenții au invocat o excepție de neconstituționalitate cu care a fost sesizată Curtea Constituțională, judecarea dosarului a continuat.

Astfel, prin Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a C. proc. civ. și a C. proc. pen. al României a fost abrogat art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate.

Ca atare, la data desfășurării prezentei cauze nu exista obligația instanței care a sesizat Curtea Constituționalitate cu o excepție de neconstituționalitate de a suspenda judecarea litigiului pe perioada soluționării excepției.

De altfel, nu există nicio vătămare a părților atâta timp cât potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. se poate formula cerere de revizuire dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel nu ar fi răspuns criticilor privind tergiversarea cererii în perioada 2007 - 2013, motiv de recurs ce va fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din lecturarea deciziei rezultă că instanța de apel a analizat în mod expres aceste motive.

Astfel, sub acest aspect instanța de apel a reținut următoarele:

"Or, în cauză, trebuie observat că în perioada 2006 - 20 mai 2013, dosarul constituit urmare a notificării reclamantului A. nu a primit o soluționare și nici nu a fost înaintat spre verificare/evaluare.

Cu toate acestea, Curtea reține că pentru acordarea de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci în mod cumulativ, trebuie dovedite și daunele suferite, partea care le solicită fiind deci obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității.

În egală măsură, în condițiile în care pârâta a invocat dificultăți de ordin practic în procesarea numărului mare de cereri, fiind de notorietate faptul că autoritatea pârâtă se confruntă cu un număr foarte mare de dosare, respectiv caracterul aleatoriu în procesul de selectare a dosarelor pentru soluționare, în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, Curtea constată că reclamantul nu a probat, în concret, că acest mecanism de selectare aplicat în cazul său ar fi fost implementat eronat ca urmare a unor fapte reprobabile sau chiar penale ale angajaților acestuia.

În egală măsură, Curtea observă că, deși a avut o atare posibilitate, reclamantul nu a uzat de demersurile judiciare eficiente avute la dispoziție anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, pentru a solicita pârâtei soluționarea acestui dosar într-un termen rezonabil. Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, instanța de contencios administrativ putea fi sesizată în condițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 de persoana îndreptățită, nemulțumită de temporizarea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarului transmis de entitatea deținătoare (în lipsa unui termen prevăzut de lege în care aceasta să fie obligată să emită o decizie), nesoluționare asimilată - potrivit art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 - unui refuz nejustificat, susceptibil de a fi contestat în fața instanței de contencios administrativ competente, existând în acest sens, o practică judiciară bine conturată, în cadrul căreia astfel de acțiuni au fost considerate nu numai admisibile ci, au și primit, ca regulă, soluții favorabile. În plus, reclamantul nu a probat că deține o hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru bunul imobil notificat.

Ca atare, în ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, se reține că reclamantul nu a dovedit prin administrarea de probe concludente sub acest aspect, nici în ce constă prejudiciul moral a cărui reparare se solicită în prezenta cauză și nici întinderea acestuia, susținerile acestuia în ce privește prejudiciul de această natură, încercat rămânând pur declarative."

Recurenții au mai invocat prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată Decizie nr. 44/2017 din 31 ianuarie 2017 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) și ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, norme legale care priveau termenul de îndeplinire a obligației comisiilor locale și județene de fond funciar sau, după caz, a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului București de a soluționa toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie și de a elibera titlurile de proprietate

Or, prevederile art. 7 alin. (1) și ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu sunt aplicabile situației de fapt în cauză atâta timp cât, cum a reținut instanța de apel "așa cum rezultă din dosarul administrativ anexat la dosarul de apel, urmare a sesizării Primăriei mun. București cu notificarea nr. x din 10 decembrie 2001, formulată de reclamantul A. și numita C., la data de 6 martie 2006, în favoarea acestora, a fost emisă Dispoziția nr. 5453 din 6 martie 2006, prin care s-a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului situat în București, str. x (fostă Turda), notificat în baza Legii nr. 10/2001, prin această dispoziție a primarului general s-a propus, în compensare, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul de la parterul imobilului, vândut în baza Legii nr. 112/1995, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 cu cota de teren în suprafață de 173 mp, situate în imobilul din București, str. x, reținându-se imposibilitatea restituirii în natură a acestuia.

Dosarul aferent dispoziției amintite, a fost înaintat Secretariatului fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. x C. civ., la data de 7 iulie 2006.

Tot astfel, se reține, așa cum rezultă din Adresa nr. x din 14 noiembrie 2017, emisă de pârâtă, că acest dosar a fost repartizat spre soluționare personalului de specialitate al Comisiei, conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, iar până la data redactării acestei adrese, procedura de verificare vizând dosarul administrativ în cauză nu fusese finalizată."

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 notificarea formulată de către recurent nu se afla în procedura reglementată de art. 7 alin. (1) și ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ci în cea prevăzută de art. 21 și urm. din Lege.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 1061A din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM