ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3077/2018

Asupra recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 17 iunie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA și pe intervenientul C., solicitând instanței obligarea pârâtei:

- la plata sumei de 14.413 RON cu titlu de pagube materiale privind contravaloarea reparației tractorului, conform art. 24 alin. (2) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011;

- la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune materiale;

- la plata sumei de 300.000 euro - echivalentul în RON la data accidentului, respectiv 19 iunie 2012 (curs Euro 4,4626 x 300.000 euro = 1.338.780 RON) cu titlu de daune morale;

- la plata penalităților privind despăgubirile (materiale și morale) pe care asigurătorul ar fi trebuit să le acorde reclamantului, în cuantum de 0,2% zi calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 17 iunie 2015 și până la plata efectivă și indicele de inflație aferent sumei, conform legislației în vigoare;

- la plata cheltuielilor de judecată generate de acest proces (taxa de timbru, onorarii expertize și onorariu avocat) în temeiul art. 451 C. proc. civ.

Această instanță, prin Sentința civilă nr. 1602 din 15 martie 2016, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin Sentința civilă nr. 2612 din 13 octombrie 2016, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea reclamantului, în sensul că a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 118 RON cu titlu de daune materiale și a sumei de 50.000 euro în echivalent RON la cursul BNR din data plății, cu titlu de daune morale. A respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel toate părțile din litigiu.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1012 din 7 iunie 2017, a respins, ca nefondate, apelurile exercitate de apelanții A. și C. A admis apelul pârâtei SC B. SA, sens în care a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe aceasta la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent RON la data plății, la cursul oficial al BNR, cu titlu de daune morale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea cererii de recurs, invocând motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat, în esență, următoarele critici:

Din perspectiva daunelor materiale solicitate în prezentul litigiu, instanța de apel a încălcat normele de drept material, și anume prevederile art. 26 din Ordinul CSA nr. 14/2011, când a respins motivul de apel al reclamantului referitor la neacordarea cheltuielilor solicitate pentru repararea tractorului, pe motiv că nu a fost probată legătura de cauzalitate dintre evenimentul rutier produs în luna iunie 2012 și reparațiile defecțiunilor tractorului.

În cuprinsul art. 26 din ordinul susmenționat se stipulează că prejudiciile suferite în urma accidentului rutier, având natura unor daune materiale, pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, or, în speța de față, s-a probat cuantumul reparațiilor efectuate la tractorul avariat prin facturile fiscale nr. x din 18 noiembrie 2013, nr. y din 6 decembrie 2013, nr. z din 11 octombrie 2012, ce au fost achitate, precum și cu bonul fiscal în cuantum de 90,76 RON.

De asemenea, a susținut recurentul că dovada legăturii de cauzalitate a constituit-o suplimentul la raportul de expertiză. Raportul de expertiză extrajudiciară a fost datat - 20 octombrie 2015, astfel cum reiese la pagina 15 a acestuia. Suplimentul la raportul de expertiză a fost realizat după 20 octombrie 2015, însă neprecizarea datei nu reprezintă motiv de neluare în seamă sau de nulitate a acestuia, în situația în care nu apare ca fiind contestat de către partea adversă. A depus, în recurs, un înscris nou doveditor în ceea ce privește data întocmirii suplimentului la raport. Pe de altă parte, chiar și în lipsa unui raport de expertiză, în circumstanțele producerii accidentului, s-ar fi putut aprecia că tractorul a avut avarii serioase, iar pârâta B. nu a contestat cuantumul reparațiilor efectuate.

Decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunțată și cu nerespectarea normelor de drept material, prevăzute în art. 36 și 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011. În susținerea acestei critici, a punctat că pârâta nu a contestat depunerea cererii de despăgubire, doar instanța a apreciat că nu s-a făcut dovada comunicării acesteia. Curtea de apel nu a ținut seama de înscrisul depus în apel, din care reiese că, la 18 iunie 2015, a fost înregistrată cererea de despăgubire, fiind format dosarul de daună, pentru evenimentul rutier din data de 19 iunie 2012. Or, acest act se impunea a fi coroborat cu solicitarea de despăgubire ce a fost expediată pârâtei cu confirmare de primire la data de 15 iunie 2015 și primită la 17 iunie 2015, fiind înregistrată în sistemul informatic al societății de asigurare la 18 iunie 2015.

Curtea de apel a reținut că între ștampilele oficiului poștal este o diferență de 40 de zile, iar expedierea notificării nu ar fi fost făcută către B., ceea ce conduce la concluzia că hotărârea atacată conține motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Referitor la daunele morale, recurentul a susținut că în mod greșit a fost admis apelul pârâtei B., fără a se lua în considerare prevederile art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale ale unor persoane, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Cu toate că în considerentele hotărârii, curtea de apel se referă la jurisprudența internă, nu-i conferă acesteia decât o valoare de principiu, luând în considerare la reducerea cuantumului daunelor faptul că recurentul nu a rămas cu infirmitate fizică permanentă.

Pe de altă parte, motivarea instanței de apel nu este susținută de o reapreciere a probelor și nu se prezintă argumentele în raport de care prima instanță a greșit când a stabilit suma de 50.000 euro cu titlu de daune morale.

Astfel, pârâta B. nu a argumentat, în apelul său, de ce ar fi greșită soluția tribunalului, limitându-se la a formula o simplă cerere de reducere a sumei acordate, care nu se poate circumscrie unei critici spre a fi supusă analizei în cadrul controlului de temeinicie și legalitate din apel.

I s-a mai reproșat curții de apel că a pronunțat o hotărâre cu încălcarea principiului caracterului devolutiv al apelului, în condițiile în care nu a motivat de ce nu a luat în considerare declarația martorului D., ascultat de tribunal, precum și concluziile raportului de evaluare psihologică, prezumția temeiniciei acordării sumei de 50.000 euro nefiind răsturnată și, cu atât mai puțin motivată.

S-a mai arătat că, potrivit depoziției martorului respectiv, a reieșit că reclamantul s-a confruntat cu suferințe fizice constante și intense pentru o perioadă lungă de timp și a fost nevoit să renunțe la locul de muncă, întrucât nu făcea față sarcinilor. Mai mult, urmare a vătămărilor suferite, recurentul a rămas cu o diminuare a funcționalității brațului stâng, are probleme psihologice și prezintă un nivel ridicat de stres emoțional.

A fost ignorată și practica judiciară depusă de această parte fără să se arate care au fost considerentele care au condus la înlăturarea ei.

Pentru toate aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, schimbarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul: respingerii apelului declarat de către pârâta B. și admiterea apelului propriu, în sensul majorării daunelor materiale de la suma de 118 RON la suma de 12.901,26 RON; acordarea de penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, pentru întreaga sumă acordată cu titlu de daune materiale și morale, începând cu data de 17 iunie 2015 și până la plata efectivă, precum și indicele de inflație aferent sumei conform legislației în vigoare; acordarea daunelor morale în cuantumul stabilit de către tribunal.

La data de 12 ianuarie 2018, intimata SC B. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 17 ianuarie 2018, intimatul C. a depus întâmpinare, prin care a combătut criticile aduse de recurent Deciziei nr. 1012 din 7 iunie 2017.

a. Procedura derulată în recurs

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la data de 23 martie 2018 la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și, constatându-se că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a fost comunicat părților care nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 17 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, reținând dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) și art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamantul A., fixând termen de judecată la 14 iunie 2018, cu citarea părților, în ședință publică.

b. Analiza instanței de recurs:

Printr-un prim motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 26 din Norma CSA nr. 14/2011, atunci când a respins critica ce viza neacordarea daunelor materiale reprezentând cheltuielile solicitate pentru repararea tractorului implicat în producerea accidentului rutier din data de 19 iunie 2012.

S-a afirmat că, prin facturile fiscale nr. x din 18 noiembrie 2013, nr. y din 6 decembrie 2013, nr. z din 11 octombrie 2012 și bonul fiscal în cuantum de 90,76 RON, s-a făcut dovada prejudiciului suferit, respectiv sumele avansate pentru efectuarea reparațiilor la utilajul avariat, iar suplimentul la raportul de expertiză este în măsură să demonstreze legătura de cauzalitate dintre sumele plătite de reclamant și evenimentul rutier.

În speță, Curtea de apel, procedând la reevaluarea situației de fapt, prin prisma caracterului devolutiv al apelului, a reținut, în raport de probatoriul administrat atât de prima instanță, cât și în apel, ca fiind nedovedită legătura cauzală a cheltuielilor susținute cu acest titlu și accidentul din iunie 2012.

Sub un prim aspect, este de observat că, în faza procesuală a recursului, Înalta Curte nu poate aprecia asupra acordării cuantumului despăgubirilor care rezultă dintr-o evaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Critica formulată de reclamantul A. nu se poate încadra în cazul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sau în vreun alt caz de casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Se constată, din expunerea acestei critici, astfel cum a fost redată mai sus, că se pune în discuție aprecierea asupra temeiniciei hotărârii atacate din perspectiva modului de determinare a prejudiciului material în raport de probele administrate și evaluate, susținerile recurentului tinzând a combate constatările de fapt ale instanței de apel, stabilite în urma examinării probatoriului administrat. Or, aspectele relevate exced limitelor impuse de art. 488 C. proc. civ. și nu constituie vreun motiv de nelegalitate a deciziei contestate, supus cenzurii instanței de recurs.

În sprijinul celor susținute, sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Al doilea motiv de recurs privește soluția de respingere a capătului de cerere accesoriu al daunelor materiale și morale, anume penalitățile de întârziere, temeiul juridic de acordare a acestora fiind norma înscrisă în art. 36 și 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Înalta Curte constată, însă, că nesocotirea acestui criteriu legal care stă la baza acordării penalităților de întârziere, astfel cum a fost susținută de reclamant, ține de fapt de aprecierea probatoriului prezentat în cauză, întrucât, prin critica dedusă judecății, se reproșează instanței de apel că ar fi ignorat mijlocul de probă privind înaintarea de către reclamant a cererii de despăgubire la societatea de asigurare.

Or, instanța de recurs, în această fază procesuală, nu mai are competența de a reevalua probele și de a stabili, pe baza acestora, o altă situație de fapt, fiind învestită cu control care vizează exclusiv chestiuni de nelegalitate și nu de temeinicie a hotărârii recurate.

Susținerile ce privesc cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale, vor fi analizate de Înalta Curte din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., indicate, de altfel, de recurent în cuprinsul motivelor de recurs.

Astfel, reclamantul a invocat nemotivarea hotărârii instanței de apel, susținând că nu au fost redate argumentele pentru care prima instanță a greșit atunci când a apreciat cuantumul daunelor morale la suma de 50.000 euro. De asemenea, s-a reclamat nerespectarea efectului devolutiv al apelului, din perspectiva nemotivării în raport de probele administrate de tribunal - depoziția martorului D. și raportul de evaluare psihologică.

În strânsă legătură cu aspectele redate, a mai fost evocată și greșita aplicare a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale a unor persoane, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, motivul fiind încadrat în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevăd obligația instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii. Motivarea unei hotărâri este necesară pentru ca părțile să cunoască temeiurile, fundamentele soluției adoptate de judecător, iar instanța de control judiciar să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei acesteia.

Așa cum s-a reținut în doctrină și în jurisprudență, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, inexistența motivării sau motivarea necorespunzătoare atrăgând casarea hotărârii astfel pronunțate.

Examinând hotărârea atacată, se observă că instanța de apel, atunci când a redus cuantumul daunelor morale de la suma de 50.000 euro, la suma de 10.000 euro, s-a raportat la criteriile obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină, apreciind consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic, importanța valorii lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Astfel, pe baza probatoriului administrat în cauză, a reținut că suma de 10.000 euro este menită să compenseze suferințele încercate de victima accidentului, având în vedere numărul de zile de îngrijiri medicale, faptul că nu i-a fost pusă viața în pericol în urma accidentului și că aceasta nu a rămas cu o infirmitate fizică permanentă. Totodată, în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, s-a avut în vedere și criteriul echității, ca sumele acordate să nu constituie totuși o sursă de îmbogățire fără just temei, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite.

Pe lângă aceste considerente, curtea de apel s-a raportat și la exigența existenței unei limitări naturale - daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără simțul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare și nelegitime, căci după cum s-a observat în practică, prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, iar judecătorii au obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea și importanța sa, fără a se realiza un dezechilibru de interese.

Drept urmare, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, ținând cont de legislația și jurisprudența în materie atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale, hotărârea respectând, din această perspectivă, și exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privitoare la motivare.

În legătură cu ignorarea de către curtea de apel a principiului caracterului devolutiv al apelului, Înalta Curte amintește dispozițiile art. 476 C. proc. civ. care stipulează:, Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.’’

În speță, instanța de apel, în calea de atac de reformare, a verificat soluția atacată din punct de vedere al temeiniciei, statuând asupra criteriilor de acordare a daunelor morale în favoarea reclamantului A. având în vedere situația de fapt astfel cum a fost conturată prin probele administrate în primă instanță.

Prin urmare, nu i se poate imputa o eventuală nemotivare, în condițiile în care au fost redate, în considerente, argumentele ce au condus la pronunțarea soluției în ceea ce privește diminuarea despăgubirilor morale în raport de probatoriul existent în cauză.

Referitor la acest ultim aspect, Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată instanței. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția.

Față de cele arătate, se constată că, în speță, nu este incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din lecturarea motivelor de recurs, se constată că recurentul A. a mai solicitat instanței să reaprecieze asupra depoziției martorului D., ce a fost audiat în fața tribunalului, or, reevaluarea probelor și a situației de fapt nu intră în apanajul instanței de recurs, care în calea extraordinară de atac, este îndrituită să verifice doar legalitatea soluției în limitele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Critica potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat practica judecătorească depusă de reclamant la dosar, nu poate fi examinată în cadrul controlului judiciar, întrucât, din verificările actelor dosarului, nu rezultă că, în fazele procesuale anterioare, ar fi fost depuse de parte hotărâri judecătorești similare.

Așa fiind, pentru toate considerentele expuse, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1012 din 7 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2018.

Procesat de GGC - LM