ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 233/2017

Asupra contestației în anulare de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 1673 din 23 aprilie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a anulat recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1985 din 20 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că recurenta a fost citată cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru în sumă de 5 RON, datorată potrivit art. 11 alin. (1) teza I coroborat cu art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, și de a aplica un timbru judiciar în valoare de 0,15 RON, conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, însă nu și-a îndeplinit această obligație legală, față de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.

Împotriva Deciziei nr. 1673 din 23 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2014, A. a formulat contestație în anulare.

În esență, contestatoare a susținut că nu a fost legal citată pentru termenul de judecare a recursului, întrucât la acea dată era grav bolnavă, a fost evacuată din locuință de către soț, iar citația trebuia afișată la ușa imobilului, în prezența unui martor care să ateste lipsa părții.

Contestatoarea a mai susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție este inexistentă ca instituție publică pentru că în nici un act normativ nu se prevede data înființării, dispoziția de înființare, data începerii funcționării, sediu, înființare secțiilor, regulamentul de organizare și funcționare, instanța fiind desființată prin Decretul nr. 132/1952 și nu a mai fost înființată ulterior.

În motivarea contestație s-a arătat că dosarul nu a fost repartizat ciclic, cu respectarea dispozițiilor legale în materie și că instanța de recurs a comis o eroare materială cu privire la timbrarea recursului, neținând cont că cererea de chemare în judecată se referea la aspecte de dreptul muncii și de discriminare și egalitate de șanse.

Intimata Uniunea Națională a Barourilor din România a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea contestației ca nefondată și obligarea constestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Înalta Curte, sesizată cu soluționarea contestației în anulare de față, analizând motivele formulate în raport cu decizia atacată și cu actele dosarului, constată că această cerere este nefondată și o va respinge pentru considerentele ce urmează.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318 din C. proc. civ.

Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., contestația în anulare poate fi exercitată împotriva hotărârilor irevocabile, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii.

Așadar, pentru soluționarea contestațiilor în anulare întemeiate pe acest motiv trebuie să se stabilească dacă, în raport cu cadrul procesual al litigiului, procedura de citare a părților pentru termenul la care s-a judecat cauza a fost legal îndeplinită.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte observă că, pentru termenul din 23 aprilie 2015, când s-a judecat recursul, A. a fost citată la adresa de domiciliu indicată în cererea de recurs . La dosarul de recurs se află dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu A. prin afișare la ușa principală a locuinței destinatarului, conform căreia procedura a fost îndeplinită la data de 22 decembrie 2014.

Nu poate fi primită susținerea contestatoarei potrivit căreia nu a fost legal citată întrucât a fost evacuată din locuință, având în vedere dispozițiile art. 98 din C. proc. civ. care prevăd obligația părții de a aduce la cunoștința instanței schimbarea domiciliului, sub sancțiunea neluării în seamă.

De altfel, contestatoarea a avut posibilitatea de a lua la cunoștință de stabilirea termenului de judecată, întrucât la data de 17 februarie 2015 a primit fotocopii din dosar, iar la data de 12 februarie 2015 a intrat în posesia unui certificat prin care se atestă existența dosarului nr. x/2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu termen la 23 aprilie 2015.

În consecință, procedura de citare cu contestatoarea A. a fost legal îndeplinită, nefiind incident motivul prevăzut în art. 317 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Nu sunt întemeiate nici susținerile contestatoarei cu privire la pretinsa inexistență a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instituție publică. Organizarea, funcționarea și competența instanței supreme sunt prevăzute în dispozițiile cuprinse în Constituția României, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, C. proc. civ. și Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deși formal se poate încadra în motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2, aprecierea contestatoarei că dosarul de recurs nu a fost repartizat ciclic este neîntemeiată. În lista privind situația repartizării dosarelor din data de 16.07.2014 apare mențiunea că dosarul nr. x/2014 a fost repartizat automat, art. 101 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești prevăzând că numai în cazul în care repartizarea în sistem informatic nu se poate aplica din motive obiective, repartizarea cauzelor se efectuează prin metoda sistemului ciclic.

Contestatoarea a criticat soluția susținând că este o eroare materială în sensul că instanța i-a anulat recursul, deși cererea de recurs era scutită de la plata taxei de timbru.

Potrivit dispozițiilor art. 318 din C. proc. civ. hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Ipoteza vizată de acest text de lege nu se aplică, întrucât nu ne găsim în situația unei greșeli materiale, în care instanța a ignorat înscrisul doveditor al plății taxei de timbru. Contestatoarea nu s-a conformat dispozițiilor instanței și nici nu a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, dacă aprecia că nu o datorează.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 317-318 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

III. Cheltuieli de judecată

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., se va dispune obligarea contestatoarei la plata către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România a sumei de 600 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 1673 din 23 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2014.

Obligă contestatoare la plata către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România a sumei de 600 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 01 februarie 2017.