ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4164/2010

Asupra recursului

penal de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 64/P din 4 iunie

2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a

plângerii formulate de petiționara Uniunea Națională a Barourilor din România -

Baroul Constanța - împotriva rezoluției pronunțată în Dosarul nr. 896/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța la data de 19 martie 2010, în

favoarea Judecătoriei Constanta.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rezoluția

procurorului dată în Dosar nr. 896/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Constanța la data de 19 martie 2010, s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de numiții A.C., F.P., B.Ș., C.C., D.V.G., E.M., I.S.I., M.E., M.G.,

N.C., S.S. și S.P. cu privire la săvârșirea infracțiunii prev. de art. 25 din

Legea nr. 51/1995 rap. la art. 281 C. pen., rezoluție confirmată prin rezoluția

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța dată

în Dosar nr. 141/II/2/2010.

Pentru a se da

această soluție s-a reținut că persoanele menționate mai sus au funcționat ca

avocați în cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România - structura B.,

fără însă a fi înscriși în Tabloul avocaților Uniunii Naționale a Barourilor

din România, având convingerea că fac parte dintr-un barou legal constituit și

prin urmare nu sunt întrunite elementele ale infracțiunii de exercitare fără

drept a profesiei de avocat prev. de art. 25 din Legea nr. 51/1995 rap. la art.

281 C. pen.

Instanța de fond a

reținut că potrivit art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., plângerea

împotriva rezoluției de netrimitere în judecată se face la instanța competentă

să judece cauza în primă instanță.

Raportat la

competența după materie, infracțiunea prev. de art. 25 din Legea nr. 51/1995

rap. la art. 281 C. pen. este de competența judecătoriei.

Aspectul care se

impune a fi analizat în prezenta cauză este dacă sunt incidente dispozițiile

prev. art. 28 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. care ar atrage competența după calitatea

persoanei în prima instanță a Curții de Apel cu privire la "infracțiunile

săvârșite de avocați".

Din adresa nr. 832/03

iunie 2010 a Uniunii Naționale a Barourilor din România - Baroul Constanța, a

rezultat că niciuna dintre persoanele la care petiționarul a făcut referire în

plângerea sa nu are calitatea de avocat.

Din actele și

lucrările dosarului, a rezultat că faptele avute în vedere în rezoluția

procurorului dată în Dosar nr. 896/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Constanța la data de 19 martie 2010 au fost săvârșite de făptuitorul S.P.

în perioada iunie 2004 - octombrie 2006 și de făptuitorul F.P. în data de 16

septembrie 2003, deci înainte ca aceștia să dobândească calitatea de polițist

cu atribuții judiciare (la data de 17 noiembrie 2006), respectiv de avocat în

Baroul Tulcea (la data de 15 martie 2008).

Curtea de Apel reține

că pentru a atrage competența după calitatea persoanei a unei anumite instanțe,

făptuitorul trebuie să aibă calitatea cerută de lege la momentul săvârșirii faptei;

dobândirea unei anumite calități după momentul săvârșirii faptei nu atrage

competența specială după calitatea persoanei.

Față de

considerentele expuse, Curtea de Apel reține că la data săvârșirii faptelor

niciunul dintre făptuitori nu avea calitatea specială de natură a atrage

competența în primă instanță a tribunalului sau Curții de Apel.

În speță, cu privire

la infracțiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat prev. de art. 25

din Legea nr. 51/1995 rap. la art. 281 C. pen., Curtea a constatat că doar

acele persoane care-și desfășoară activitatea în baza legii pot învedera

caracterul legitim al calității de avocat, situație în care nu se află

făptuitorii, nefiind astfel incidente prev. art. 28 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen.

În acest sens, instanța

a reținut că în cauză, în cursul urmăririi penale s-a ivit un conflict negativ

de competență privind efectuarea urmăririi penale între Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța,

conflict soluționat prin Ordonanța din 26 noiembrie 2007 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dată în Dosar nr. 15236/4454/2007,

prin care s-a stabilit competența de efectuare a cercetărilor penale în cauză

în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, reținându-se că

"făptuitorii au exercitat activități de asistență juridică specifică

profesiei de avocat, în condițiile în care nu aveau calitatea de avocat înscris

într-un barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România".

Față de ansamblul

considerentelor expuse, instanța a constatat că în cauză competența de

soluționare a plângerii formulate de către petentă, în temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., revine judecătoriei.

În consecință, Curtea

de Apel a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și în

temeiul art. 42 C. proc. pen. a declinat competența de soluționare a plângerii

formulată de petenta Uniunea Națională a Barourilor din România - Baroul

Constanța împotriva rezoluției procurorului dată în Dosar nr. 896/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța la data de 19 martie 2010,

confirmată prin rezoluția Procurorului General al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Constanța dată în Dosar nr. 141/II/2/2010 la data de 26 aprilie

2010, în favoarea Judecătoriei Constanța.

Împotriva sentinței

de declinare a competenței a declarat recurs intimatul B.Ș.

Înalta Curte de

Casație și Justiție examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385

14

C. proc. pen. cu referire la art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

constată următoarele:

În concordanță cu

principiul nemo indere sine actore, după care organul judiciar trebuie sesizat

de către un alt organ sau de către o persoană, este obligatorie verificarea,

din oficiu, atât a regularității sesizării, cât și competența.

Urmare verificării

din oficiu a competenței, instanța de judecată poate adopta două soluții:

- prima, să constate

că este competentă să judece cauza, situație în care se învestește cu judecarea

acesteia și trece la cercetarea judecătorească sau continuă judecarea cauzei;

- a doua, constată că

nu este competentă să judece cauza, situație în care se desesizează sau se

dezînvestește, după caz, în favoarea instanței pe care o consideră competentă.

În cauza dedusă

judecății, instanța de fond, după ce a pus în discuția părților excepția de

necompetență materială, a adoptat a doua soluție, dezînvestindu-se, cu

consecința trimiterii cauzei la instanța competentă, respectiv Judecătoria

Constanța.

Declinarea de

competență este examinată sub două aspecte: substanțial și formal. Sub aspect

substanțial, declinarea de competență este manifestarea de voință a instanței,

sesizate sau învestite, de a nu proceda la judecarea unei cauze pe care o

apreciază ca fiind de competența unei alte instanțe. Sub aspect formal,

declinarea de competență este însuși actul procedural în care este consemnată

manifestarea de voință a instanței, care se consideră necompetentă și

dispoziția ca dosarul să fie trimis instanței apreciate ca fiind competentă,

potrivit legii.

Hotărârea de

declinare a competenței este actul de sesizare a instanței considerate

competente iar aceasta, potrivit art. 42 alin. (4) C. proc. pen. nu este spusă

apelului și nici recursului.

Hotărârea este doar

indicativă de competență, la fel ca și rechizitoriul, astfel că, instanța de

trimitere este obligată să-și verifice competența, învestindu-se cu judecarea

numai dacă se consideră competentă.

În același sens,

însăși partea poate invoca excepția de necompetență a instanței de trimitere

care la rândul său, poate, în condițiile legii să se dezînvestească, dând

naștere la un conflict negativ de competență.

În atare codiții, cum

hotărârea de declinare nu este supusă niciunei căi de atac, iar, în temeiul

art. 385

1

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a, va respinge ca

inadmisibil recursul declarat de intimatul B.Ș. împotriva Sentinței penale nr.

64 din 4 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța.

În temeiul art. 192

C. proc. pen., va obliga recurentul petiționar la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

intimatul B.Ș. împotriva Sentinței penale nr. 64/P din 4 iunie 2010 a Curții de

Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Obligă recurentul

intimat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 22 noiembrie 2010.