ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 992/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat integrarea sa în funcția de inspector antifraudă în cadrul Direcției Regionale Antifraudă Sibiu și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 5.418 RON/lună pentru intervalul cuprins între luna noiembrie 2013 și data reintegrării efective, fără cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 162/F din 14 noiembrie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii formulate de reclamant.

În motivarea căii de atac reclamantul a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită dispozițiilor legale incidente speței, critică încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., republicat.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-reclamant arată, în esență, următoarele:

- În mod greșit instanța de fond a considerat că dispozițiile art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 nu au aplicabilitate în speță. În acest sens arată recurentul că reorganizarea unei persoane juridice se poate produce inclusiv prin fuziunea prin absorbție - care presupune încetarea persoanei juridice prin absorbție, acesta fiind și cazul Gărzii Financiare al cărei patrimoniu a fost preluat în întregime de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Afirmă recurentul că, deși textul O.U.G. nr. 74/2013 nu vorbește de fuziune prin absorbție decât în cazul Autorității Naționale a Vămilor, același mecanism a fost utilizat și în cazul desființării Gărzii Financiare, diferența constând în aceea că posturile aferente Gărzii Financiare au fost reduse.

Se mai arată că pentru aplicarea interdicției prevăzute de art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 trebuie să existe o reorganizare a unei instituții publice și o reducere a unor posturi - fapt ce reiese cu evidență din prevederile O.U.G. nr. 74/2013. Consideră recurentul că art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 nu se referă strict la situația în care instituția publică își menține personalitatea juridică, ci se aplică și prezentei spețe, aceasta rezultând din interpretarea teleologică a textului. Însăși preluarea activității Gărzii Financiare - reglementată de O.U.G. nr. 74/2013 - nu putea fi efectuată concediind întregul personal, ci acesta urma să fie preluat, având în vedere că atribuțiile noilor inspectori anti-fraudă sunt identice în proporție de 90% cu cele ale comisarilor Gărzii Financiare.

Cu privire la temeinicia pretențiilor deduse judecății, recurentul-reclamant susține că, în raport de dispozițiile art. 19 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013, la eliberarea din funcție a personalului Gărzii Financiare trebuie să se aibă în vedere dispozițiile art. 100 alin. (1) și (4) din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora dacă atribuțiile unui post nu se modifică cu peste 50%, personalul existent înainte de reorganizare are prioritate la ocuparea noilor posturi.

În concluzie, afirmă recurentul că, în calitate de continuator în drepturi al Gărzii Financiare, pârâta ANAF avea obligația de a nu înființa posturi similare cu cele desființate în octombrie 2013 și se consideră îndreptățit să fie încadrat în postul de inspector anti-fraudă, post similar cu cel deținut de recurent în cadrul Gărzii Financiare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru argumentele în continuare prezentate.

Critica pe care recurentul-reclamant înțelege să o aducă sentinței atacate vizează un singur aspect și anume greșita abordare a instanței de fond a problemei de drept dedusă judecății, în sensul că a considerat că situației reclamantului nu îi sunt incidente dispozițiile art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, temeiul cărora a fost formulată prezenta acțiune.

Situația premisă a pretinsei vătămări pe care reclamantul o invocă în fața instanței de contencios administrativ, constă în desființarea Gărzii Financiare, prin O.U.G. nr. 74/2013, instituție în cadrul căreia, acesta și-a desfășurat activitatea în calitate de comisar clasa I, grad profesional superior.

Prin urmare, actul normativ de la care trebuie pornit în analiza raportului litigios dedus judecății este reprezentat de O.U.G. nr. 74/2013, ale cărei dispoziții a generat situația juridică în care se află reclamantul, respectiv aceea de a fi fost eliberat din funcția de execuție deținută în cadrul Gărzii Financiare- instituție deființată.

În acest context, prezentei spețe îi sunt aplicabile dispozițiile speciale ale O.U.G. nr. 74/2013, care derogă de la dispozițiile comune aplicabile funcționarilor publici conținute de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, acestea din urmă aplicându-se doar în completarea legii speciale și fără să contravină normelor acesteia.

Din economia prevederilor art. 19 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Garda Financiară a fost desființată, personalul acesteia fiind eliberat din funcție, ceea ce reprezintă încetarea raportului de serviciu a funcționarului public.

Astfel cum s-a exprimat și Agenția Națională a Funcționarilor Publici prin adresa x/20.09.2013, în cazul desființării Gărzii Financiare, legiuitorul nu a prevăzut nicio obligație pentru A.N.A.F. de a prelua personalul instituției desființate, astfel cum a prevăzut în mod expres pentru Autoritatea Națională a Vămilor.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o reorganizare a Gărzii Financiare, în sensul art. 100 din Legea nr. 188/1999, cum încearcă recurentul-reclamant să demonstreze, deoarece, dincolo de terminologia juridică din materia reorganizării unei persoane juridice, ceea ce contează este intenția clară a legiuitorului exprimată prin actul normativ special, cu privire la personalul instituției desființate.

Or, din actele dosarului rezultă că, potrivit O.U.G. nr. 74/2013 s-a înființat Direcția Generală Antifraudă Fiscală, despre care recurentul afirmă că este autoritate similară cu Garda Financiară, însă, din același act normativ reiese că aceasta este o structură fără personalitate juridică, în cadrul căreia au fost înființate funcții publice specifice, cu o pregătire profesională specială, iar recrutarea și numirea se realizează într-o cu totul altă modalitate decât cea pe care reclamantul a parcurs-o pentru încadrarea la Garda Financiară.

Acesta a fost și motivul, pentru care legiuitorul nu a prevăzut preluarea personalului Gărzii Financiare.

Pe de altă parte, în combaterea argumentelor aduse de recurentul-reclamant în sensul existenței unei inegalități și discriminări, cu lezarea dreptului la muncă, Înalta Curte reține că, din actele dosarului rezultă situația, potrivit căreia, în perioada de preaviz, recurentul a avut pusă la dispoziție, spre informare, lista posturilor vacante în cadrul ANAF, cei eliberați din funcția deținută la autoritatea desființată având dreptul să participe la concursul organizat- în vederea ocupării acestor posturi.

În speță, recurentul-reclamant nu a făcut dovada că a avut măcar intenția să își valorifice aceste drept pus la dispoziție de autoritățile abilitate să aplice O.U.G. nr. 74/2013.

Pentru considerentele arătate mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va respinge recursul ca nefondat, constatând că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente speței, nefiind întrunită ipoteza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul căruia s-a formulat prezenta cale de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 162/F din 14 noiembrie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 martie 2017.