ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1797/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a solicitat anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/14.08.2014, încheiat de AFIR, a deciziei nr. 35412/14.10.2014 de soluționare a contestației și exonerarea sa de la plata creanței bugetare în cuantum de 849452,03 RON.

Prin sentința nr. 2576 din data de 14 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2576 din data de 14 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din Noul C. proc. civ.

Prin considerentele sentinței se retine ca reclamanta a expus anumite critici de nelegalitate față de actele atacate, fără a răspunde la acestea, astfel:

- cu privire la contractul de comodat, acesta a fost anexat cererii de finanțare și prin urmare autoritatea publica avea cunoștința de el de la aprobarea proiectului;

- in cadrul procesului-verbal atacat nu s-a specificat definiția legala a societăților autonome sau legate;

- nu s-a precizat daca incheierea unui contract de comodat este ilegala sau neconforma proiectului, care sunt prevederile legale care impun incheierea unor contracte de inchiriere sau achiziționarea spațiului;

- in speța, societatea reclamanta A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. nu sunt societăți legate, ci reclamanta este o întreprindere autonoma;

- este falsă susținerea ca in urma analizării clienților S.C. B. S.R.L., firma controlata de familia C., dar și societatea in cauza s-ar fi angajat fata de terți sa efectueze diferite lucrări in condițiile in care nu ar avea in proprietate echipamentele necesare, ceea ce ar rezulta ca ambele societăți folosesc împreună utilajele;

- proiectul a fost selectat și declarat eligibil, autoritatea având la dispoziție aceleași documente; din care se putea observa o eventuala înființare formală a societății reclamante, dar nu s-a observat acest fapt la momentul aprobării cererii de finanțare;

- art. 26 din O.U.G. nr. 66/2011 nu era aplicabil întrucât toate obiectivele asumate au fost realizate, iar la momentul acordării transelor toate condițiile de sustenabilitate au fost respectate.

- nu s-a arătat ca utilizarea echipamentelor unei alte societăți ar fi neconforma dispozițiilor contractuale;

- nu s-a respectat principiul proporționalității, întrucât autoritatea trebuia sa solicite remediere neregulilor in cadrul verificărilor preliminare de aprobare a proiectului (parata a susținut ca neregula afectează întreaga investiție, motiv pentru care nu poate fi aplicata proporționalitatea);

- regulamentul invocat de parata ca și temei de drept (Regulamentul CE 1975/2006) indica faptul ca trebuie observate condițiile artificiale la momentul procedurii de verificare și nu ulterior aprobării plaților;

- în final, a arătat ca nu sunt îndeplinite elemente obiective și subiective, astfel cum a statuat CJUE in decizia preliminară privind interpretarea dispozițiilor art. 4 din Regulamentul nr. 65/2011.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, arată că sentința atacată nu conține specificații exprese asupra aspectelor de drept care au dus la convingerea și aprecierea instanței de fond și nu răspunde în mod concludent la criticile invocate.

Cu privire la momentul in care pretinsele nereguli puteau fi observate este greșită și neargumentată opinia primei instanțe, că aspectele care denota suspiciuni de neregulă nu au putut fi sesizate de către autoritatea parata nici la momentul verificării cererii de finanțare și nici ulterior, la momentul plații. Greșit se reține că neobservarea neregulilor la momentul verificării cererii de finanțare sau la momentul efectuării plaților ar fi lipsită de relevanță, întrucât prin "contractul de finanțare la art. 17 s-a prevăzut că in cazul unei nereguli beneficiarul trebuie sa restituie valoarea finanțării primite, și că neregulile pot fi constatate pe perioada de monitorizare a proiectului".

Prima instanță nu a observat că dispozițiile art. 5 alin. (3) din Regulamentul CE 1975/2006, potrivit cărora, "fără a aduce atingere dispozițiilor speciale, nu se efectuează nicio plata către persoane in cazul cărora s-a stabilit că au creat in mod artificial condițiile necesare pentru a beneficia de aceste plăți și a obține astfel un avantaj care contravine schemei de sprijin", indică implicit faptul că aceste condiții artificiale trebuie observate la momentul procedurii de verificare a proiectului și nu ulterior aprobării plăților de către autoritatea competentă.

Prima instanță nu interpretează corect prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 66/2011, care prevăd că, daca pe parcursul perioadei de monitorizare se costată că proiectul nu respecta condițiile de durabilitate/sustenabilitate prevăzute de reglementările aplicabile sau daca la finalul perioadei de monitorizare se constată ca indicatorii/obiectivele proiectelor finanțate nu au fost realizate (or, in speța, toate obiectivele asumate au fost realizate, sens in care s-au aprobat acordarea celor două tranșe).

Interpretarea corecta a prevederilor art. 17 din Contractul de finanțare nu este cea expusă de către instanța de fond, întrucât, pe parcursul perioadei de monitorizare se poate constata doar dacă se respecta condiții de durabilitate/sustenabilitate, la finalul perioadei de monitorizare se constată dacă indicatorii/obiectivele proiectelor finanțate au fost realizate, și nu se mai verifică condițiile de eligibilitate care au fost verificate și supraverificate la momentul verificării cererii de finanțare.

Instanța de fond pornește de la doua premise greșite, respectiv ca nu ar avea relevanță că pretinsele nereguli au fost observate in perioada ulterioara aprobării cererii de finanțare și aprobării plaților, respectiv că elementele care denotă neregulile nu au putut fi sesizate de către autoritatea competentă la momentul verificării cererii de finanțare și nici ulterior, la momentul efectuării plaților. Cu privire la acest din urma aspect, prin înscrisurile depuse in probațiune s-a dovedit contrariul, respectiv că elementele invocate de pârâtă drept nereguli au fost cunoscute și observate de către aceasta încă de la momentul depunerii/inregistrarii cererii de finanțare.

In aceeași ordine de idei,prima instanță nu arată dacă folosirea unui contract de comodat pentru sediul social este o operațiune ilegală, dacă acesta permite crearea unui avantaj economic nejustificat prin neplata chiriei și utilităților, respectiv care sunt prevederile legale care impun încheierea unor contracte de închiriere sau achiziționarea spațiului, însă omite sa argumenteze aprobarea sau dezaprobarea acestor critici.

Evocă Decizia preliminară a Curții de Justiei a Uniunii Europene cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 4 din Regulamentul nr. 65/2011 (care a abrogat Regulamentul nr. 1975/2006 cu aceleași prevederi referitoare la condiții artificiale) care dispune ca proba unei practici abuzive impune:

• ansamblul de circumstanțe obiective din care sa rezulta fara putință de tăgada ca obiectivul urmărit nu a fost atins întrucat s-au creat condiții artificiale;

• un element subiectiv care consta in intenția de a obține un avantaj prin crearea in mod artificial de condiții necesare pentru obținerea plaților.

Consideră că în speță nu se face dovada acestor elemente in vederea justificării măsurii de rambursare a sumelor plătite in cadrul proiectului, întrucât obiectivul urmărit a fost atins și înființarea societății reclamanta nu a avut drept scop obținerea de noi utilaje care sa deservească exclusiv societatea B., iar societatea reclamanta nu este controlată, direct sau indirect, de proprietarii beneficiarului inițial).

Subliniază că prima instanță, deși în cadrul considerentelor privind observarea elementelor obiectiv și subiectiv arată că "in vederea constatării faptului ca au fost create condiții artificiale pentru obținerea unor plați, a unui avantaj, este necesară o analiza amplă, inclusiv asupra unor evenimente și documente ulterioare depunerii și analizării cererii de finanțare, ori verificării cererilor de plata" dă de înțeles că a reținut faptul ca elementele invocate de parata au fost observate de către aceasta la momentul analizării cererii de finanțare, și nicidecum la un moment ulterior, respectiv in cadrul monitorizării.

4

alin. (1) lit. a) potrivit cărora întreprinderile sunt legate in cazul in care intre ele exista următorul raport: o întreprindere deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau ale asociaților celeilalte întreprinderi.

In speța pendinte nu se aplică această prevedere, întrucât societatea reclamantă are ca asociat unic pe dna C., care este doar administrator in societatea B., iar in această societate dl C. este asociat unic iar dna C. este administrator. In atare situație, dl C. in calitate de administrator in societatea nou înfiintată nu are drept de vot asupra părtilor sociale și nici în vreo adunare generala in vederea luării unei decizii societare.

Față de criticile invocate de reclamantă cu referire la lipsa din procesul-verbal atacat a unei analize a societăților autonome sau legate prin prisma definiției legale, prima instanță reține în mod greșit că "nu trebuie sa existe definiții legale in privința fiecărui aspect reținut in procesul-verbal contestat".

Consideră că acest argument al primei instanțe, echivalând cu lipsa unei motivări concludente, constituie o încălcare a prevederilor art. 6 CEDO, precum și a dispozițiilor art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care consacră, printre drepturile cetățenești, dreptul la o buna administrare.

Revenind la criticile de nelegalitate, consideră ca in procesul-verbal contestat trebuia arătat care sunt motivele de fapt și de drept, fiind neîntemeiată concluzia primei instanțe în sensul că "nu trebuia evaluat fiecare aspect reținut de parata in mod separat, ci doar o analiza sistematica poate reliefa indiciile care să dovedească existenta unei coordonări deliberate intre respectivele persoane".

Susține că prima instanță nu analizează elementul subiectiv, care constă în intenția de a obține un avantaj prin crearea in mod artificial de condiții necesare pentru obținerea plăților - in speță, nu răspunde la apărarea reclamantei, că înființarea societății reclamanta nu a avut drept scop obținerea de noi utilaje care sa deservească exclusiv societatea B., iar societatea reclamanta nu este controlată, direct sau indirect, de proprietarii beneficiarului inițial, nu a existat o coordonare deliberată intre respectivele persoane, chiar daca aceștia sunt soț și soție.

Prima instanță interpretează eronat articolul 4 din Regulamentul CE, și nu are in vedere aspectele impuse de către CJUE, întrucât ar fi trebuit sa se observe ca s-a urmărit in exclusivitate obținerea unui avantaj care să contravină obiectivelor schemei de ajutor, or in speța obiectivele au fost realizate.

In concret, aspectele reținute de instanță ca fiind cele care conturează indiciile unei acțiuni concertate și deliberate sunt reținute in mod nelegal, fara un temei de drept. Instanța de fond nu arată in considerente in mod concret ca dacă firma unuia dintre soți a obținut un proiect, soția acestuia nu va putea participa pentru un alt proiect cu o firma proprie, pentru că ar exista indicii de acțiuni concertate și deliberate.

Mai mult, calitățile pe care aceștia le au in cadrul societăților nu sunt cele prevăzute de lege, întrucât niciunul dintre soți nu are drept de vot in firma celuilalt soț.

Instanța arată și retine că "daca anumite aspecte erau cunoscute anterior, acestea singure nu putea sa ofere indiciile privind acțiunile concertate, deliberate ale celor doua persoane". Per a contrario, se observă încă o dată ca aceste aspecte erau cunoscute încă de la început, însă se arată cu netemeinicie faptul ca acestea singure nu puteau sa conducă la decizia de a declara de la început un proiect neeligibil.

Arată că prima instanță reține în mod greșit că "practic aceeași persoană ia decizii in ceea ce privește administrarea ambelor firme", întrucât potrivit doctrinei "voința societății, ca persoana juridica, este determinata de voturile persoanelor care compun aceasta entitate colectiva, iar aceste voturi se exprimă în cadrul adunărilor generale. Deciziile adoptate sunt puse în executare prin intermediul organelor de administrare, altfel spus, voința socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de gestiune), care este administratorul sau administratorii societății." In atare situație, voința societății aparține asociatului unic sau asociaților, și nicidecum administratorului.

Întrucât instanța a apreciat că "este mai mult decât evident că o persoana nu poate lua decizii separate in privința administrării afacerilor a doua firme cu același obiect de activitate", arată faptul ca voința societății reclamante este deținuta de dna C., care hotărăște prin decizii separate, modalitatea de gestiune a societății. Deciziile dnei C. nu au fost in nicio măsura alterate de opiniile administratorului societății, dl C., care este și asociat unic și administrator la firma B. In ipoteza in care prima instanță avea dubii cu privire la acest aspect, in virtutea rolului activ, putea sa propună proba testimoniala in vederea observării voinței sociale, respectiv a persoanei care lua deciziile in cadrul societății reclamante, luând in considerare că retine ca "autonomia unei societăți este o problema de fapt, care nu trebuie neapărat sa se încadreze intr-o definiție legală".

Mai arată că prima instanță trebuia să sesizeze practica neloiala a autorității contractante, care apreciază prioritar ca societățile selectate și verificate sunt eligibile și, ulterior acordării finanțării, aceleași societăți se privesc a fi neeligibile, deși s-au depus la dosar documente din care rezulta ca o serie de societăți comerciale din vestul tarii sunt in aceeași situație cu cea în care se află reclamanta.

Intimata Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat ca nefundat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 februarie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/14.08.2014 încheiat de AFIR, și Deciziei nr. 35412/14.10.2014, de respingere a contestației, solicitând exonerarea sa de la plata creanței bugetare în cuantum de 849.452,03 RON.

Pentru a respinge acțiunea reclamantei, prima instanțe a reținut că nu are relevanță faptul că autoritatea competentă nu s-a sesizat la momentul verificării cererii de finanțare și nici ulterior, la momentul efectuării plăților, în ceea ce privește crearea unor condiții artificiale în scopul obținerii necuvenite a finanțării nerambursabile în cadrul Măsurii 312 pentru achiziția de utilaje de către reclamantă, având în vedere faptul că, în contractul de finanțare la art. 17 s-a prevăzut că în cazul unei nereguli beneficiarul trebuie să restituite valoarea finanțării primite, și că neregulile pot fi constatate pe perioada de monitorizare a proiectului inițial. În aceeași ordine de idei, a apreciat că nici faptul prezentării contractului de comodat nr. 434/2010 odată cu cererea de finanțare nu înseamnă că acest contract nu poate fi reținut ca un document care probează crearea unor condiții artificiale.

Analizând legalitatea procesului-verbal contestat, întemeiat pe dispozițiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 65/2011, prima instanță a ținut cont de interpretarea acestui temei legal, dată prin hotararea CJUE în cauza Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven fond "Zemedelie" Razplashtatelna agentsia (directorul executiv al Fondului de Stat pentru Agricultură - Agenția de plăți, in continuare DFZ-RA) înregistrata pe rolul Curții sub nr. C 434/12 s-a statuat că "1), conform căreia punerea în aplicare a acestui temei legal necesită prezența unui element obiectiv (împrejurări de fapt care să permită concluzia în sensul că finalitatea urmărită de schema de ajutor în cadrul FEADR nu poate fi atinsă) și a unui element subiectiv (care să permită să se aprecieze, în temeiul unor probe obiective că, prin crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru obținerea finanțării, s-a urmărit în exclusivitate obținerea unui avantaj care contravine obiectivelor schemei. In această privință, în conformitate cu considerentele hotărârii amintite, a analizat legăturile juridice, economice și/sau personale dintre persoanele implicate în proiecte de investiții similare, precum și indiciile care dovedesc existența unei coordonări deliberate între aceste persoane.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința atacată în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă nu este fondat.

Într-o primă critică, formulată în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s- a susținut că hotărârea primei instanțe nu este fundamentată pe argumente convingătoare care să răspundă la apărările invocate cu privire la momentul în care pretinsele reguli puteau fi observate să fie înlăturate, respectiv că hotărârea atacată este dată cu greșita interpretare a dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul CE 1975/2006 în coroborare cu prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 66/2011, sens în care s-a afirmat că pe parcursul monitorizării proiectului nu mai pot fi analizate condițiile de eligibilitate doar cele referitoare la îndeplinirea indicatorilor/obiectivelor proiectului.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, prima instanță a reținut în mod corect că analiza efectuată de pârâtă, vizând crearea unor condiții artificiale pentru obținerea avantajului financiar, presupune analiza unor evenimente și documente ulterioare depunerii și analizării cererii de finanțare, ori verificării cererilor de plată, iar existența unor relații de dependență între anumite întreprinderi poate rezulta din încheierea unui contract de comodat între două întreprinderi prin care unul pune la dispoziția celuilalt spațiul necesar sediului, calitatea de soț și soție a persoanelor care au înființat cele două întreprinderi (A. și H.G. Tehnosilveg), fără a fi necesară respectarea unei definiții legale.

Cu referire la contractul de comodat nr. 434/2010 prima instanță a arătat, într-un prim considerent, că depunerea acestui înscris odată cu cererea de finanțare nu înlătură posibilitatea folosirii lui pentru a proba elementele care concură la crearea unor condiții artificiale, iar prin cel de-al doilea considerent, că încheierea acestui contract nu este o operațiune ilegală dar demonstrează existența unui sprijin din partea societății H.G. Tehnosilveg, al cărei administrator și asociat unic are calitatea de administrat al societății reclamante. Ca atare, criticile de nelegalitate invocate cu referire la neanalizarea argumentelor întemeiate pe aceste aspecte sunt nefondate.

În context, Înalta Curte împărtășește considerentele primei instanțe prin care s-a subliniat că, chiar dacă anumite aspecte puteau fi cunoscute anterior, la momentul depunerii cererii de finanțare sau în cursul aprobării tranșelor, aceste elemente de fapt, luate în mod singular, nu puteau oferi indiciile privind acțiunile concertate, deliberate ale celor două persoane, asociați în cele două societăți și administratori ai celeilalte societăți, care să conducă la concluzii relevante în privința creării unor condiții artificiale, fiind necesară în acest scop analiza activității economice desfășurate de cele două societăți în cursul implementării proiectului.

Așa fiind, instanța de control judiciar nu poate reține temeinicia criticilor formulate cu privire la interpretarea și aplicarea art. 5 alin. (3) din Regulamentul CE 1975/2006, în sensul că orice neregularitate poate fi constatată înainte de a fi aprobate plățile aferente acordării finanțării, și nici cele vizând prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul că acestea ar reglementa ipoteze neaplicabile speței.

În consecință, în mod corect au fost înlăturate susținerile reclamantei în sensul că pârâta ar fi trebuit să efectueze verificările înainte de plata sumelor către beneficiar atâta timp cât și O.U.G. nr. 66/2011, precum și art. 2 și 8 din contractul de finanțare conțin prevederi referitoare la legalitatea verificărilor în perioada de monitorizare a proiectelor care au beneficiat de finanțare nerambursabilă.

Prin criticile invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că prima instanță, deși invocă jurisprudența CJUE (Hotărârea în cauza Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven fond "Zemedelie" Razplashtatelna agentsia (directorul executiv al Fondului de Stat pentru Agricultură - Agenția de plăți, in continuare DFZ-RA) înregistrata pe rolul Curții sub nr. C 434/12), conform căreia punerea în aplicare a art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 65/2011 necesită o analiză amplă pentru a se stabili prezența unui element obiectiv și a unui element subiectiv, nu demonstrează existența acestora.

În ceea ce privește susținerile recurentei reclamante, potrivit cărora prima instanță nu arată care sunt argumentele de drept în temeiul cărora apreciază că societatea reclamantă A. și societatea H.G. Tehnosilveg sunt societăți legate, definiția dată prin art. 4

4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2004 neavând aplicabilitate în cauză, Înalta Curte apreciază că prima instanță a observat în mod just în acest context că esențial este să se analizeze dacă activitatea desfășurată de cele două entități este independentă în fapt. Astfel, circumstanțe de fapt cum sunt: ambele societăți au ca obiect de activitate cultivarea cerealelor și activități auxiliare pentru producția vegetală; activitatea a fost desfășurată în baza unor contracte ce implicau folosirea bunurilor ambelor societăți; încheierea contractului de comodat semnifică sprijin din partea societății S.C. B. S.R.L., al cărei administrator și asociat unic îndeplinește funcția de administrator al societății reclamante, au fost considerate premisele pentru a conchide că administratorul comun al celor două societăți (C.) ia decizii în ceea ce privește administrarea ambelor firme, iar utilizarea comună utilajelor denotă faptul că deciziile sale nu erau imparțiale, conforme regulilor pieței libere, demonstrând, în concluzie, că reclamanta nu este o societate autonomă. De asemenea, aceste circumstanțe de fapt evidențiază că, practic, prin crearea celei de-a doua societăți s-a urmărit dezvoltarea activității primei societăți, fapt ce impunea achiziția de utilaje noi, și care circumscriu o acțiune concertată și deliberată în vederea creării condițiilor necesare accesării finanțării nerambursabile.

În această ordine de idei, trebuie amintit că, în virtutea atribuțiilor conferite administratorilor prin art. 70 din Legea societăților nr. 31/1990, aceștia pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv. Așa fiind, nu se poate susține că activitatea de administrare a unei societăți implică în orice problemă curentă voința asociatului unic/asociaților. Cu alte cuvinte, voința socială ce se materializează în hotărârile adunării asociaților/a asociatului unic nu se referă la actele de administrare a activității în cursul exploatării unei întreprinderi ci la acele atribuții care sunt de competența adunării generale, conform dispozițiilor art. 194 din actul normativ menționat.

Contrar susținerilor recurentei reclamante și în acord cu considerentele primei instanțe Înalta Curte apreciază că, în sensul jurisprudenței CJUE în aplicarea art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 65/2011 autonomia unei societăți este o problemă de fapt, care nu trebuie neapărat să se încadreze într-o definiție legală.

În consecință, este lipsită de relevanță eligibilitatea proiectului la momentul verificării cererii de finanțare ori că societăți înființate de cei doi soți au accesat deopotrivă fonduri europene, întrucât cele două societăți, deși aparțineau membrilor aceleiași familii puteau să-și desfășoare activitatea independent una de alta, fără a încheia contracte între ele și fără a încheia contracte cu terți pentru a căror îndeplinire a fost necesară folosirea utilajelor în comun.

Nu se poate reține nici susținerea recurentei reclamante în sensul că obiectivul proiectului a fost atins, pentru că obiectivul general al măsurii 312 era dezvoltarea durabilă și diversificarea economiei rurale, încurajarea activităților non-agricole în scopul creșterii numărului locurilor de muncă și a veniturilor adiționale, implicit de a evita concentrarea în jurul unei singure persoane a tuturor opțiunilor de angajare și de acționare în mediul de afaceri, ori în cauza pendinte a fost creată o societate cu scopul extinderii și sprijinirii activității unei societăți deja existente care mai beneficiase de finanțare.

De asemenea, instanța de control judiciar reține că recurenta reclamantă nu a combătut starea de fapt reținută prin procesul-verbal contestat și nici nu a dovedit că a îndeplinit obiectivul privind diversificarea economiei rurale, că a desfășurat activitate de realizare a coșurilor de nuiele, că a realizat venituri din această activitate, nu a depus contracte de achiziționare a materialelor necesare sau de valorificare a produselor obținute din această activitate, nu a prezentat situații financiare sau documente contabile justificative care să-i reflecte veniturile în acest domeniu.

Cu referire la elementul subiectiv prima instanță a reținut că tocmai modul ulterior de acțiune demonstrează că scopul (intenția directă) creării unei noi microîntreprinderi nu a fost acela de a acționa în mod independent ci de a completa și dezvolta activitatea deja desfășurată de firma anterioară constituită cu mult timp înainte (1996, față de reclamantă constituită în 2009).

În consecință, instanța de control judiciar validează concluziile primei instanțe, în sensul că aspectele reținute demonstrează că în speță sunt întrunite ambele elemente, atât cel obiectiv cât și cel subiectiv, pentru a se considera că s-au creat condiții artificiale în scopul obținerii unui avantaj care contravine obiectivelor schemei de sprijin.

Cu referire la criticile reclamantei potrivit cărora prin măsurile stabilite nu a fost respectat principiul proporționalității, în mod corect s-a reținut că acest principiu era relevant numai în cazul în care neregula afecta doar o parte a contractului ori finanțării primite, caz care nu se poate reține în cauză, deoarece crearea de condiții artificiale afectează întreg contractul și nu numai o parte a acestuia.

Înalta Curte, examinând afirmațiile recurentei reclamante cu referire la așa-zisele practici neloiale ale autorității de control reține, împărtășește argumentele primei instanțe, în sensul că aceasta nu poate invoca culpa autorității, întrucât beneficiarul finanțării poartă întreaga responsabilitate asupra propriilor declarații, inclusiv a aceleia că ar fi trebuit să fie o societate autonomă și să-și desfășoare activitatea în consecință, fără nicio legătură cu activitatea S.C. B. S.R.L.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.- hotărârea este casabilă când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat- Înalta Curte apreciază că acesta nu poate fi reținut în cauză, având în vedere că jurisprudența unei instanțe nu are putere de lucru judecat. În conformitate cu prevederile art. 430 C. proc. civ., numai hotărârea judecătorească are autoritate de lucru judecat, iar efectele lucrului judecat se produc în condițiile art. 431 C. proc. civ., respectiv dacă aceeași persoană, având aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect este chemat în judecată a doua oară, condiții care nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute în cauză, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L, împotriva sentinței nr. 2576 din 14 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2018.