ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1779/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. Brăila a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor, Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Galați, Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala "Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF" Galați, obligarea Ministerului Transporturilor la eliberarea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate în baza H.G. nr. 834/1991 pentru suprafața de teren pe care o deține în proprietate privată Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. în Stația Port Brăila și obligarea Companiei Naționale de Căi Ferate "CFR" S.A. la efectuarea operațiunilor administrative în vederea eliberării Certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru Stația Port Brăila.

Prin sentința nr. 289/2015 din 25.11.2015, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes a acțiunii, invocate de pârâții Ministerul Transporturilor, Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Galați și Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Galați și a respins acțiunea promovată de reclamanta S.C. "A." S.R.L. Brăila, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor, Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Galați și Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Galați, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Brăila, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Arată recurenta că instanța de fond face referire la emiterea titlului numai pentru terenul înstrăinat prin executare silită, cu toate că prin cererea promovată aceasta a solicitat obligarea la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață de teren situată în Stația Port Brăila.

În opinia recurentei, nemotivarea completă a hotărârii cât privește fondul cauzei nu poate duce decât la concluzia că instanța de apel nu a analizat în niciun fel motivele invocate în susținerea acțiunii și nu s-a pronunțat cu privire la fondul cauzei.

Se arată în motivarea cererii de recurs că nesoluționarea fondului cauzei impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului supus judecății.

Mai arată recurenta că instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material, aspect pentru care întelege să invoce motivul de nelegalitate a hotărârii recurate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta critică considerentele instanței de fond potrivit cărora: "Certificatul de atestare a dreptului de proprietate se eliberează în scopul desfășurării activității societății conform obiectului său de activitate și nicidecum pentru complinirea unor eventuale neregularități de pe parcursul fazei de executare silită sau intabulare a dreptului de proprietate."

În opinia recurentei este o condiție obligatorie pentru intimata-pârâtă să efectueze procedura administrativă pentru obținerea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, deoarece numai în baza acestuia se poate concretiza pe teren ceea ce a fost supus executării silite și ceea ce deține efectiv în concret în proprietate.

Arată recurenta că instanța de fond face confuzie între dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, care reglementează obținerea certificatului atestare a dreptului de proprietate, având la bază obiectul de activitate și dispozițiile de drept comun care dau dreptul societăților comerciale cu capital integral de stat și companiilor naționale, cum este cazul recurentei, ca după obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate să dispună de acest teren (vânzare, închiriere, etc).

Subliniază recurenta că în lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate terenul nu poate intra în circuitul civil, în sensul că nu poate fi vândut, închiriat, ipotecat, etc.

Mai arată recurenta că, având în vedere că adjudecarea terenurilor în cauză s-a efectuat în cursul unei proceduri de executare silită necontestată de către intimata-pârâtă și în baza căreia aceasta și-a stins un debit în valoare de 277.495 RON, iar ulterior s-a dovedit că actul de adjudecare nu este valabil din punct de vedere al Biroului de Carte Funciară Brăila, nu îi poate prejudicia drepturile prin refuzul eliberării certificatului solicitat.

Subliniază recurenta că, pe de o parte, instanța de fond apreciază că nu este necesară eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, menționează, în alin. (3). pag 3 din sentința recurată, că "dreptul de proprietate a terenului a ieșit din patrimoniul pârâtei", fără a indica dacă a intrat în patrimoniul reclamantei.

În opinia recurentei, instanța de fond nu a analizat acest aspect invocat în cursul judecății, fapt pentru care prevederile legale invocate de către instanța de fond la aliniatul 2, 4 și 5 din hotărârea recurată au fost aplicate greșit de către aceasta, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 486 și ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28.09.2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă S.C. "A." S.R.L. a formulat punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele în continuare arătate.

Din materialul probator administrat în cauză rezultă faptul că reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor, Compania Națională de Căi ferate "CFR" S.A., Sucursala Regională de căi Ferate Galați, Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala "Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF" Galați, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea Ministerului Transporturilor la eliberarea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate în baza H.G. nr. 834/1991 pentru suprafața de teren pe care o deține în proprietate privată Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. în Stația Port Brăila și obligarea Companiei Naționale de Căi Ferate "CFR" S.A. la efectuarea operațiunilor administrative în vederea eliberării Certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru Stația Port Brăila.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel Galați - secția contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes a acțiunii, invocate de pârâții Ministerul Transporturilor, Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Galați și Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Galați;

- a respins acțiunea promovată de reclamanta S.C. "A." S.R.L. Brăila, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor, Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Galați și Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Galați, ca nefondată.

Recurenta-reclamantă a criticat soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii ca nefondată, pe de o parte pentru faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, iar, pe de altă parte, pentru faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

A arătat recurenta că, în cadrul sentinței atacate, instanța a făcut referire numai la emiterea titlului pentru terenul înstrăinat prin executare silită, cu toate că prin cererea promovată reclamanta a solicitat obligarea la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață de teren situată în Stația Port Brăila.

În opinia recurentei, nemotivarea completă a hotărârii cât privește fondul cauzei nu poate duce decât la concluzia că instanța de fond nu a analizat în niciun fel motivele invocate în susținerea acțiunii și nu s-a pronunțat cu privire la fondul cauzei, iar nesoluționarea fondului cauzei impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului supus judecății.

În raport de aspectele învederate anterior și de considerentele expuse de către instanța de fond, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., devenind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Se poate aprecia că textul legal anterior enunțat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Așa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanței de fond nu este motivată, iar, în lipsa motivării, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalității hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunța în continuare.

Căile de atac se exercită de partea nemulțumită de hotărârea unei instanțe și reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiției protecția dreptului subiectiv sau al interesului și ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.

În situația în care hotărârea nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanțe este legală, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esențiale.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept, care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției.

În lipsa motivării, nici părțile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea hotărârii judecătorești și nici instanța de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, așa cum a fost consolidat textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm că, potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre analiză.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa acesteia atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță în cadrul dispozitivului.

În cauza de față, în mod cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecății.

Astfel, instanța de control judiciar constată că instanța de fond, în prima parte a motivării sentinței recurate a arătat în mod corect și legal motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate excepțiile invocate de către pârâți, însă în ceea ce privește fondul cauzei nu a motivat soluția dată, neexistând o convingere proprie a judecătorului cu privire la fondul cauzei.

Instanța de fond a făcut referire doar la situația terenului care a fost înstrăinat prin vânzare reclamantei în procedura de executare silită, raportându-se la dispozițiile art. 518 alin. (1) C. proc. civ., deși reclamanta a făcut referire în acțiunea promovată la toată suprafața de teren cuprinsă în Stația Port Brăila. Or această suprafață totală, astfel cum este evidențiată în Schița cadastrală aflată la dosar, este mult mai vastă decât terenurile adjudecate.

În rest, Curtea de apel s-a rezumat la a reda prevederile art. 1 și art. 5 din H.G. nr. 834/1991 și la a reține următoarele:

"Cată vreme dreptul de proprietate a terenului a ieșit din patrimoniul pârâtelor, acestea nu pot fi obligate la efectuarea operațiunilor prealabile emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate", respectiv "că se va elibera certificat de atestare a dreptului de proprietate în scopul desfășurării activității societății conform obiectului de activitate și nicidecum pentru complinirea unor eventuale neregularități de pe parcursul fazei de executare silită sau de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară".

În aceste condiții, instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a realizat o motivare proprie a soluției pronunțate, ceea ce echivalează cu nejudecarea fondului pricinii, astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-și exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.

Instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.

Astfel, este evident că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze recurentei-reclamante dovada că susținerile și mijloacele de apărare pe care le-a invocat au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei și determină imposibilitatea instanței de recurs de a exercita controlul judiciar.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii în fapt și în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea sentinței cu trimitere.

Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Totodată, în raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. "

Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

În consecință, Înalta Curte apreciază că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aspect în raport de care nu se mai impune analizarea criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate în recurs de către recurenta-reclamantă.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează să analizeze acțiunea reclamantei pe fond, în raport de temeiurile legale invocate, să valorifice toate apărările și susținerile părților și toate înscrisurile noi depuse la dosar de către ambele părți, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicție, respectiv să procedeze la o examinare pe fond a tuturor pretențiilor deduse judecății pe calea prezentei acțiuni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L. împotriva sentinței nr. 289/2015 din 25 noiembrie 2015 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 mai 2018.