ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2019
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la 26 ianuarie 2016, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR " SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Galați a solicitat, în contradictoriu cu SC A. SA, obligarea pârâtei la plata sumei de 745.404,52 RON cu titlu de contravaloare folosință teren proprietate CFR, în suprafață de 16.679 mp, pentru perioada 1 decembrie 2012 - 1 decembrie 2015, teren pe care pârâta îl ocupă în Stația de cale ferată Galați Mărfuri.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ.
La 10 martie 2016, pârâta B. SA a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat recunoașterea dreptului de superficie asupra terenului în suprafață de 16.679 mp situat în Galați, str. x, pe care este edificată incinta aflată în proprietatea sa, și obligarea CFR să-i permită exercitarea deplină și netulburată a acestui drept, deschiderea cărții funciare a terenului și înscrierea (intabularea) în aceasta a dreptului de superficie asupra terenului, cu titlu de dobândire în temeiul legii.
Prin Sentința nr. 708 din 20 iunie 2017, Tribunalul Galați, secția I civilă, a admis cererea principală formulată de reclamanta CNCF CFR SA în contradictoriu cu pârâta B. SA, având ca obiect pretenții, a obligat-o pe pârâtă la plata, către reclamantă, a sumei de 745.404.52 RON cu titlu de despăgubiri, a admis, în parte, cererea reconvențională și a constatat că pârâta-reclamantă are un drept de superficie asupra terenului în suprafață de 16679 mp situat în Galați, Stația de cale ferată Galați Mărfuri; a obligat-o pe reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 70 567.96 RON reprezentând cheltuieli de judecată după compensare.
Prin Sentința nr. 1050/19.10.2017 Tribunalul Galați, secția I civilă, a admis cererea privind completarea dispozitivului Sentinței nr. 708/2017 formulată de pârâta-reclamantă SC B. SA; a dispus completarea dispozitivului hotărârii, în sensul că a obligat-o pe reclamanta-pârâtă să permită pârâtei-reclamante exercitarea deplină și netulburată a dreptului de superficie asupra terenului în suprafață de 16 679 mp situat în Galați, Stația de cale ferată Galați Mărfuri, a respins, ca fiind rămas fără obiect, capătul de cerere vizând obligarea reclamantei-pârâte la deschiderea cărții funciare a terenului și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând obligarea reclamantei-pârâte la înscrierea în cartea funciară a dreptului de superficie.
Prin Decizia nr. 10/A/29.01.2018, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins, ca nefondată, excepția lipsei interesului pârâtei-reclamante în formularea cererii reconvenționale privind constatarea dreptului de superficie, excepție invocată de apelanta CNCF CFR SA, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta-pârâtă CNCF CFR împotriva încheierii din 17.10.2016, a Sentinței nr. 708/20.06.2017 și Sentinței nr. 1050/19.10.2017 ale Tribunalului Galați; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta-reclamantă B. împotriva încheierii din 09.11.2016 pronunțată de Tribunalul Galați; a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă împotriva Sentinței nr. 708/20.06.2017, pe care a schimbat-o, în parte și, în rejudecare, a respins, ca nefondată, cererea principală în pretenții civile delictuale formulată de reclamanta-pârâtă CNCF CFR SA; a înlăturat din Sentința nr. 708/2017 a Tribunalului Galați mențiunile contrare deciziei și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a respins, ca rămas, fără obiect, apelul incident declarat de pârâta-reclamantă împotriva Sentinței nr. 708/2017; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. SA împotriva Sentinței nr. 1050/19.10.2017 a Tribunalului Galați și a considerentelor acesteia; a obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 26.000 RON cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanta și pârâta.
Prin motivele de recurs, circumscrise pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., Compania Națională de Căi Ferate București CFR SA - Sucursala Regională de Căi Ferate Galați a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:
- este nelegală respingerea excepției lipsei de interes în ceea ce privește "acțiunea confesorie" (în exprimarea pârâtei), acțiune ce a condus la soluția de admitere a cererii privind constatarea acestui drept, contrar prevederilor art. 32 C. proc. civ.
Reiterând susținerile din apel referitoare la excepția invocată, recurenta a considerat că argumentația curții de apel s-ar fi susținut măcar în parte, în măsura în care, anterior procesului, pârâta, urmare a invitațiilor transmise de CFR legat de negocierea condițiilor privind închirierea ar fi trimis o solicitare fermă și explicită pe adresa reclamantei privind recunoașterea dreptului de superficie și eventual o propunere de întâlnire în vederea negocierii tarifului de superficie.
Prin rămânerea în pasivitate a pârâtei, în mod culpabil, s-a născut necesitatea promovării acțiunii, putându-se vorbi de o lipsă a culpei B. sau de un interes legitim al acesteia în promovarea acțiunii confesorii doar în măsura în care părțile, la data introducerii acțiunii, s-ar fi aflat în negocieri cu privire la recunoașterea dreptului de superficie și la stabilirea unui tarif al acestuia.
A susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat și nu a luat în dezbatere în motivarea hotărârii un aspect apreciat de recurentă ca esențial, și anume cel legat de scopul real al cererii reconvenționale, care este, în opinia sa, după cum a arătat și prin motivele de apel, paralizarea acțiunii principale având ca obiect pretenții (contravaloare folosință teren).
În opinia recurentei, faptul că prin cererea principală a cerut un preț al folosinței din trecut (adică a invocat un drept de creanță) nu reprezintă o tulburare a unui drept real susceptibilă de a deschide calea spre promovarea unei acțiuni confesorii de natura celei deduse judecății, cum greșit a concluzionat curtea de apel.
- O altă critică a vizat greșita menținere a soluției primei instanțe cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii promovată de pârâtă pe calea cererii reconvenționale.
Prin prisma art. 35 C. proc. civ., recurenta a solicitat a se observa că cererea este inadmisibilă, în speță existând căi legale de realizare a dreptului, potrivit C. civ.
- Hotărârea pronunțată în apel a fost criticată și pentru aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 1357 și urm. C. civ., cu privire la temeiurile răspunderii civile delictuale.
A considerat că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze culpa pârâtei nu prin raportare la apărările și solicitările din cererea reconvențională, ci prin raportare la perioada anterioară promovării acțiunii, atunci când B. se afla, în mod culpabil, în pasivitate, și nu-și cerea recunoscut dreptul de superficie, tocmai pentru a nu recunoaște că datorează un preț.
Astfel, în opinia recurentei, fapta ilicită constă în folosirea terenului proprietatea CFR fără a i se procura o contraprestație și fără ca pârâta să iasă din pasivitate în sensul precizat anterior, legătura de cauzalitate fiind evidentă și rezultând din faptul că B. și-a desfășurat activitatea aducătoare de profit pe terenul său.
Referitor la prejudiciu, recurenta a arătat că acesta este cel prezentat prin cererea introductivă de instanță, acțiunii fiindu-i anexate înscrisuri din care rezultă modalitatea de calcul a sumei solicitate.
- O ultimă critică a vizat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui motiv de apel și anume cel referitor la o greșită aplicare a legii cu privire la stabilirea cheltuielilor de judecată la fond.
Prin motivele de recurs circumscrise pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., B. SA a criticat dispozitivul și considerentele deciziei, solicitând casarea, în parte, a acesteia și înlăturarea/substituirea din considerente a statuărilor privind caracterul oneros al exercitării dreptului de superficie și admiterea apelului propriu împotriva considerentelor Sentințelor nr. 708/2017 și nr. 1050/2017, cu menținerea soluției de respingere a acțiunii principale. precum și admiterea apelului propriu împotriva dispozitivului Sentinței nr. 708/2017, astfel cum a fost completat prin Sentința nr. 1050/2017, în sensul schimbării acestor hotărâri și al admiterii capătului de cerere privind dispunerea înscrierii dreptului de superficie ope legis în cartea funciară.
A considerat că raportat la soluția și motivarea instanței de apel pentru respingerea acțiunii în pretenții în rejudecarea fondului, argumentele de drept aduse prin considerente cu privire la modalitatea de exercitare a superficiei nu mai par ca fiind necesare, fiind din perspectiva argumentației juridice chiar greșite.
A precizat că interesul său în exercitarea căii de atac derivă din faptul că CFR poate emite pretenții cu titlu de preț al dreptului de superficie în temeiul îmbogățirii fără justă cauză cât timp prin considerentele deciziei se statuează, opozabil, cu privire la stabilirea modalității oneroase a dreptului de superficie.
Criticile referitoare la stabilirea eronată a modalității de exercitare a superficiei ca fiind cu titlu oneros, au fost circumscrise pct. 8 și 6 ale art. 488 C. proc. civ., susținându-se că argumentele instanței de apel privind lipsa unei folosințe gratuite a terenului în perioada comunistă sunt greșite și contradictorii.
Astfel, recurenta a apreciat că instanța de apel a pornit de la o premisă eronată, considerând că ceea ce s-a transmis cu titlu gratuit în anul 1976 a fost doar dreptul de administrare directă cu privire la construcții, sens în care a citat cu titlu de putere de lucru judecat pozitivă Decizia nr. 137/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în egală măsură, raportându-se la perioada comunistă, instanța de apel, în opinia recurentei, a confundat dreptul de administrare gratuită cu privire la construcții cu folosința gratuită asupra terenului.
Chiar dacă Decretul nr. 409/1955 se referă la dreptul de administrare directă, instanța de apel aduce o interpretare eronată acestui act normativ, în sensul că, chiar dacă acceptă transmiterea gratuită a dreptului ce administrare cu privire la construcții de la fosta întreprindere CFR la A., totuși neagă existența, înainte de 1990, a unei folosințe gratuite cu privire la teren.
În opinia recurentei o atare interpretare ar lăsa Decretul nr. 409/1955 fără aplicabilitate practică.
Prevalându-se de procesul-verbal din 09.06.1976, prin care se precizează expres că se transferă mijloacele fixe și terenul aferent, recurenta a susținut că s-a transmis și folosința terenului, ambele cu titlu gratuit.
A mai susținut că instanța de apel a încălcat și art. 6 din Constituția de la 1965, cât timp imobilele aflate în administrarea întreprinderilor socialiste aveau unic proprietar statul.
Dezvoltând teza expusă, recurenta a opinat că argumentația curții de apel este contrară atât art. 978 C. civ. de la 1864, deoarece lipsește de efecte juridice procesul-verbal de predare-primire din 09.06.1976, cât și art. 981 din același cod.
Suplimentar, în opinia recurentei, argumentația curții de apel este și contradictorie, în condițiile în care instanța a reținut că în perioada comunistă nu avea rost a se face o transmitere oneroasă a folosinței bunurilor, cât timp exista forma unică de proprietate de stat.
În continuare, recurenta a susținut că argumentele instanței despre lipsa unei convenții privind folosința gratuită a terenului în perioada comunistă sunt date cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 969 alin. (1) și (2) și art. 970 alin. (1) și (2) din vechiul C. civ. cu privire la consfințirea caracterului gratuit al folosinței terenului, precum și străine de natura pricinii.
A considerat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1294 din vechiul C. civ. și pe cele ale art. 348 și urm. C. proc. civ., neatribuind niciun efect juridic recunoașterii, de către CFR, a existenței dreptului A./A./B. de a folosi terenul atât în perioada comunistă cât și ulterior până în prezent.
Au fost considerate contrare, cu o amplă motivare, art. 20 din Constituția republicată și Convenției Europene a Drepturilor Omului, argumentele instanței privind incidența cauzei Moculescu împotriva României, prin analogie.
S-a criticat și greșita statuare cu privire la efectul extinctiv al reorganizării pentru gratuitatea folosinței terenului, în opinia recurentei, interpretarea primei instanțe încălcând art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990 și actul de înființare al A., respectiv art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 1039/1950.
Pe de altă parte, raționamentul a fost apreciat greșit cât timp prin art. 187 din Legea nr. 109/1996, efectul extinctiv al gratuității este prevăzut expres în cazul înstrăinării construcțiilor pentru a căror utilizare conform fusese stabilit, în timp ce în speță nu a intervenit nicio prevedere legală sau convențională care să înlăture gratuitatea folosinței terenului stabilită încă din 1976.
Recurenta a prezentat, în continuare, argumentele instanței de apel privind respingerea caracterului gratuit al superficiei din perspectiva securității raporturilor juridice, cât timp nu se aduce atingere proprietății asupra construcțiilor și amplele sale motive pentru care nu poate fi de acord cu acestea, susținând și încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1991, ale art. 45 și art. 44 alin. (1) și (7) din Constituție, în vigoare la data privatizării A. SA (noiembrie 1994) și a preluării participațiilor de către investitorul austriac C..
A susținut astfel că statul și-a asumat constituțional obligații în materia specifică investițiilor străine/directe pe care le-a garantat și astfel nu poate anula respectivele investiții prin actele sale.
- Decizia a fost criticată prin prisma art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și în ceea ce privește respingerea apelului propriu împotriva soluției primei instanțe de respingere a petitului cererii reconvenționale având ca obiect intabularea dreptului de superficie în cartea funciară, apreciindu-se că hotărârile primelor instanțe sunt nelegale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (5) și 35 alin. (5) ale Legii nr. 7/1996, din al căror conținut recurenta a dedus că instanța avea posibilitatea de a dispune înscrierea dreptului și comunicarea hotărârii ce încorpora o astfel de dispoziție biroului de carte funciară.
- O ultimă critică a privit diminuarea cuantumului onorariului de avocat, critică, de asemenea, circumscrisă art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât raționamentul instanței este fundamentat pe dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pe care recurenta le-a considerat, deși cuprinse într-o normă de procedură, de drept substanțial.
A precizat că cuantumul onorariului este unul rezonabil și necesar, atât în raport de valoarea litigiului și de riscurile implicate, cât și în raport de volumul activității avocațiale prestate, care nu s-a redus, cum greșit a considerat instanța de apel, la reluarea unor argumente ci a cuprins critici concrete la hotărârea primei instanțe, precum și apărări adecvate apelului părții adverse.
La data de 21.05.2018, ambele părți au depus la dosar întâmpinări la recursurile formulate, solicitând respingerea acestora ca nefondate și, de asemenea, au depus răspunsuri la întâmpinări la datele de 11.06.2018 și 15.06.2018.
La data de 25.10.2018, judecata recursurilor a fost suspendată pe temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile care făcea obiectul dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. La data de 14 martie 2019 cauza a fost repusă pe rol, iar la 3 mai 2019 a fost întocmit raportul asupra recursurilor, comunicat părților.
La data de 12 iunie 2019 a fost pronunțată încheierea de admitere în principiu a recursurilor.
Analizând recursurile formulate, Înalta Curte reține următoarele:
a) Cu referire la recursul declarat de reclamanta-pârâtă C.N.C.F. "C.F.R." - SA, se constată că acesta deduce judecății critici nefondate.
- Prin cel dintâi motiv de recurs, a fost criticată pentru nelegalitate soluția instanței de apel dată problemei lipsei de interes a pârâtei-reclamante în formularea cererii sale reconvenționale, afirmându-se de către recurenta-reclamantă că nu a contestat modul în care partea adversă a dobândit proprietatea incintei situată pe terenul în litigiu, nici întinderea și caracteristicile construcției, că nu a invocat un drept de accesiune imobiliară și, de asemenea, că nici măcar nu a contestat dreptul de folosință al pârâtei asupra terenului (SC B. SA desfășurându-și activitatea fără nicio tulburare din partea sa), motiv pentru care nu se justifică un interes în promovarea "acțiunii confesorii" deduse judecății de aceasta.
Negând ceea ce a reținut instanța de apel în considerentele hotărârii sale (despre care afirmă i-a distorsionat afirmațiile) - anume că ar fi recunoscut pârâtei-reclamante un drept de superficie sau că nu i-ar fi contestat un atare drept - recurenta-reclamantă a mai afirmat că societatea pârâtă ar fi promovat cererea reconvențională nu pentru a-și realiza un drept real presupus încălcat, ci cu scopul de a paraliza acțiunea principală având ca obiect pretenții, respectiv obligarea sa la plata contravalorii folosinței terenului.
Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, aceste din urmă precizări ale sale demonstrând neechivoc că este corectă dezlegarea instanței de apel care a reținut că interesul pârâtei-reclamante în formularea cererii sale reconvenționale se justifică prin aceea că, obiectul și temeiurile juridice ale cererii principale - despăgubiri decurgând din săvârșirea unei fapte ilicite, în condițiile art. 1357 din C. civ. - demonstrează o negare a temeiului juridic al folosinței terenului astfel cum a fost afirmată de societatea pârâtă (care a indicat acest temei ca regăsindu-se în dreptul său de superficie asupra terenului, iar nu într-un delict civil)
Justificarea formulării unei acțiuni în recunoașterea/constatarea dreptului de superficie, cum este cea promovată pe calea cererii reconvenționale de către pârâta-reclamantă, nu se poate găsi doar într-o "împiedicare în fapt" a exercitării dreptului de superficie, după cum lasă să se înțeleagă recurenta-reclamantă, ci, deopotrivă, și într-o "împiedicare în drept", care poate îmbracă forma negării titlului cu care se exercită folosința terenului de către subiectul implicat.
Prin motivele sale de recurs, recurenta-reclamantă a negat doar situația ce corespunde primei ipoteze, a unei tulburări de fapt, în timp ce instanța de apel, ce a considerat în mod legal că există un interes al pârâtei-reclamante în promovarea cererii sale reconvenționale, a identificat acest interes într-o situație ce corespunde celei de-a doua ipoteze, respectiv aceea a unei tulburări în drept.
Statuarea instanței de apel este corectă în condițiile în care reclamanta s-a adresat instanțelor cu o cerere în pretenții, în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante pentru folosința exercitată asupra terenului pe care este amplasată construcția proprietatea acesteia din urmă, în timp ce instanțele de fond au stabilit, pe baza examinării probatoriilor, că raporturile în care se regăsesc cele două părți litigante în legătură cu bunurile ce aparțin fiecăreia dintre ele, corespund situației legale a unui drept de superficie.
Prin urmare, există și este justificat deplin interesul pârâtei să se lămurească titlul din care decurge folosința sa asupra terenului pe care se găsește edificată construcția proprietate ce îi aparține, dată fiind inexistența unor raporturi reglementate cu reclamanta S.N.C.F. "C.F.R." SA București. Acest interes, care este legitim, nu poate fi negat ori înlăturat nici de neafirmarea unui atare drept de către pârâta-reclamantă anterior litigiului - Înalta Curte reținând totuși, în dezacord cu afirmațiile recurentei-reclamante, că existența dreptului de superficie a fost invocată de pârâtă încă din 20.02.2015, astfel cum rezultă din procesul-verbal nr. x/1/1038 - și nici de scopul obținerii efectului paralizării acțiunii principale, după cum critică recurenta-reclamantă, fiind, de altfel, benefică ambelor părți lămurirea raporturilor juridice în care se află aceasta în legătură cu bunurile a căror proprietate o dețin, respectiv terenul și clădirile.
- Nefondat critică recurenta și soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii promovate de pârâtă-reclamantă pe calea cererii reconvenționale, acțiune prin care aceasta a solicitat, în principal, recunoașterea unui drept de superficie asupra terenului în suprafață de 16.679 mp situat în Galați str. x și obligarea reclamantei-pârâte să-i permită exercitarea deplină și netulburată a acestui drept.
Respingând excepția de inadmisibilitate a cererii reconvenționale, prima instanță a argumentat că dreptul invocat de pârâta-reclamantă își găsește ocrotire în sfera juridicului, în timp ce instanța de apel a apreciat asupra admisibilității acesteia în considerarea naturii sale de acțiune confesorie care este o acțiune reală petitorie, în realizare, prin care pârâta-reclamantă nu dorește obținerea unui titlu, ci doar recunoașterea folosirii terenului cu titlu de superficie, iar nu de detentor precar.
Așa cum o afirmă și instanța de apel, acțiunea confesorie este o acțiune reală petitorie, cu o fizionomie similară celei în revendicare, fiind acțiunea prin care reclamantul, care a pierdut stăpânirea materială a bunului ce face obiectul dreptului său - terenul pe care se află construcția, plantația ori alte lucrări - pretinde pârâtului, care a intrat în stăpânirea lor, să îi recunoască dreptul pe care îl are asupra acestor imobile și să îi restituie stăpânirea lor materială.
Or, instanțele de fond au stabilit că nu aceasta este premisa raporturilor litigioase dintre părți și că nu reintrarea pârâtei-reclamante în stăpânirea imobilelor care formează obiectul dreptului său este scopul cererii reconvenționale, reținând chiar pe baza susținerilor celor două părți că o tulburare în fapt a folosinței exercitate de pârâta-reclamantă asupra terenului nu a existat.
Astfel fiind, acțiunea dedusă judecății pe calea cererii reconvenționale nu constituie o acțiune confesorie, după cum au calificat-o instanțele de fond, ci o cerere în constatarea existenței dreptului de superficie al pârâtei-reclamante, drept care constă în dreptul de proprietate asupra incintei și dreptul de folosință asupra terenului pe care se află aceasta și a celui necesar exploatării construcției (în cazul de față, în suprafață de 16.679 mp). Așa cum chiar instanța de apel afirmă, scopul cererii reconvenționale este acela al clarificării titlului cu care se exercită de către pârâta-reclamantă folosința asupra terenului, iar nu reintrarea acestei părți în stăpânirea imobilelor ce constituie obiect al dreptului său de superficie și pe care, de altfel, se înțelege că nu a pierdut-o niciodată.
Dar, chiar astfel fiind, soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a cererii reconvenționale se relevă a fi corectă tocmai în considerarea dispozițiilor art. 35 din C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, potrivit cu care, cel care are un interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept ori de câte ori calea acțiunii în realizare nu îi este deschisă.
Or, pârâta-reclamantă, aflată în stăpânirea bunurilor ce fac obiectul dreptului său (de superficie, potrivit dezlegărilor celor două instanțe de fond), respectiv incinta și terenul de 16,679 mp, și netulburată în fapt în folosința exercitată asupra terenului, nu are la îndemână calea unei acțiuni în realizare pentru stabilirea și recunoașterea dreptului afirmat, motiv pentru care, în acord cu prevederile legale mai sus redate, aceasta are deschisă calea unei acțiuni în constatare care este, astfel, deplin admisibilă, după cum corect au decis instanțele de fond, însă cu justificarea din prezenta decizie menită să substituie, în aceste limite, considerentele greșite ale instanței de apel.
- Este, de asemenea, corectă și soluția adoptată de instanța de apel în privința cererii principale deduse judecății, având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante pentru folosința exercitată asupra terenului pe care se află situată incinta proprietatea sa, în scopul obținerii obligării acesteia la plata de despăgubiri pe tărâmul dispozițiilor art. 1357 din C. civ.
Pentru a stabili caracterul neîntemeiat al acestei acțiuni, instanța de apel a pornit în mod corect în analiza sa de la apărările formulate în proces de pârâta-reclamantă și de la conținutul cererii sale reconvenționale, prin care a solicitat constatarea dreptului său de superficie existent în legătură cu incinta a cărei proprietate o deține și cu terenul necesar exploatării acesteia.
Se mai reține că, atât prima instanță, prin Sentința civilă nr. 708/20.06.2017, cât și cea de apel, prin decizia atacată în recurs, au statuat în sensul existenței în patrimoniul pârâtei-reclamante a unui drept de superficie (având ca temei legal dispozițiile art. 492 din vechiul C. civ.) născut ope legis, drept constând în dreptul de proprietate asupra construcțiilor dobândite prin efectul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și drept de folosință asupra terenului în suprafață de 16.679 mp, situat în Galați str. x.
Dezlegarea tribunalului din cuprinsul Sentinței civile nr. 708 din 20.06.2017, în sensul constatării existenței dreptului de superficie al pârâtei-reclamante nu a făcut obiectul criticilor în apel din partea recurentei-reclamante, căreia i-a fost opus acest drept. Astfel fiind, în mod corect a fost înlăturată în apel rezolvarea antagonică ori contradictorie dată litigiului prin hotărârea primei instanțe care, admițând ambele cereri cu soluționarea cărora a fost învestită, a apreciat că se impune deopotrivă angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante pentru fapta ilicită de ocupare a terenului în suprafață de 16.679 mp situat în Galați, Stația de cale ferată Galați Mărfuri fără plata unei contraprestații, obligând-o la plata sumei de 745.404,52 RON cu titlu de despăgubiri, dar și constatarea existenței unui drept de superficie în patrimoniul pârâtei-reclamante cu referire la același teren.
Așa cum corect a reținut instanța de apel, de vreme ce pârâta-reclamantă folosește terenul cu titlu de superficiar, nu se poate spune că aceasta exercită o folosință ilicită a aceluiași teren care să poată justifica angajarea răspunderii sale civile delictuale pe tărâmul art. 998 - 999 C. civ. sau al art. 1357 din actualul C. civ. pentru prejudiciul cauzat. Totodată, titlul precar care constituie situația premisă a folosinței ilicite exercitate și care ar sta la baza angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante, intră în contradicție cu înseși efectele superficiei care dau dreptul proprietarului construcțiilor să folosească și terenul aferent, după cum în mod pertinent a observat instanța de apel.
Aceste concluzii sunt valabile, independent de dezlegarea ce s-ar da titlului gratuit sau oneros al superficiei exercitate de pârâta-reclamantă asupra terenului, rămânând deschisă oricând nudului proprietar calea unei acțiuni pentru dezlegarea acestei chestiuni și, eventual, pentru obligarea superficiarului la plata unei prestații pecuniare pentru folosința exercitată asupra terenului.
Nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante care a susținut că fapta reclamată prin cererea principală nu ar fi fost cea a folosinței exercitate asupra terenului său de către pârâta-reclamantă, ci aceea a utilizării terenului în lipsa oricărei contraprestații, oricare ar fi denumirea acesteia - chirie, preț prestație, contravaloarea folosinței teren, taxă/tarif de superficie, etc. Deși insistă în afirmarea temeiului acțiunii sale ca fiind corect ales, cel al răspunderii civile delictuale, dată fiind vinovăția pârâtei-reclamante care nu a acceptat niciodată ideea unui preț al folosinței terenului, recurenta-reclamantă afirmă că scopul acțiunii sale a fost cel al obținerii unei despăgubiri în bani din partea societății pârâte (oricare ar fi denumirea unei atare despăgubiri) pentru folosința exercitată, astfel că soluția adoptată de prima instanță ar fi trebuit păstrată, cu atât mai mult cu cât și în orientarea noului C. civ. - art. 696 - tariful pentru superficie este la nivelul chiriilor.
Această teză nu poate fi primită întrucât pretinde efectuarea unei judecății cu nesocotirea obiectului, temeiurilor de drept și a cauzei juridice a acțiunii, dovedindu-se din susținerile și apărările părților, dar și din probele administrate în fața instanțelor de fond, că raporturile litigioase deduse judecății în cererea principală nu corespund raporturilor juridice reale existente între părți în legătură cu bunurile ce aparțin acestora.
Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel ulterior statuării asupra caracterului oneros al dreptului de superficie ce aparține pârâtei-reclamante, chiar dacă reclamanta a solicitat o sumă de bani (care ar putea reprezenta întinderea obligației corelative exercitării dreptului de superficie pentru o perioadă de timp), în soluționarea cererii principale nu s-ar putea face abstracție de faptul că suma a fost solicitată cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat printr-un delict civil.
Fiind ținută, în puterea dispozițiilor art. 9 și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., de principiul disponibilității, instanța de apel a apreciat corect că, în prezența unui drept de superficie care justifică folosința exercitată de pârâta-reclamantă asupra terenului ce constituie proprietatea reclamantei-pârâte, nu ar putea menține obligația celei dintâi la plata unei sume de bani acordate prin hotărârea primei instanțe pe tărâmul dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală decât prin schimbarea obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată și cu nesocotirea principiului disponibilității părților în procesul civil.
Justificarea de către recurentă a formulării cererii principale pe temeiul răspunderii civile delictuale prin atitudinea de pasivitate a pârâtei-reclamante, care nu și-ar fi afirmat dreptul de superficie anterior litigiului, nu ar putea fundamenta menținerea soluției primei instanțe asupra cererii principale, observându-se în plus că, cel puțin la data de 20.02.2015 (așadar anterior litigiului, început la 26.01.2016), cu prilejul unei întâlniri între cele două societăți, în scopul clarificării relațiilor dintre acestea, pârâta a invocat ca temei al folosinței terenului dreptul său de superficie, astfel cum rezultă din procesul-verbal al întâlnirii nr. x/1/1038, dosarul primei instanțe.
Nici argumentul că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze culpa pârâtei-reclamante prin raportare la perioada anterioară promovării acțiunii (când SC A. SA nu-și clama dreptul de superficie), iar nu prin raportare la apărările și solicitările cuprinse în cererea sa reconvențională, nu este întemeiat. Pe de-o parte, obiectul litigiului este conturat atât de pretențiile afirmate prin cererea de chemare în judecată, cât și de apărările invocate prin întâmpinare ori de pretențiile proprii ale altor părți litigante, invocate pe cale de cerere reconvențională, de intervenție, etc., astfel că ceea ce se critică - în mod nefondat - de către recurentă este înfăptuirea unei judecăți prin "ascultarea" tuturor părților și cu luarea în considerare a întregului obiect al litigiului determinat prin cererile și apărările ambelor părți litigante. Pe de altă parte, perioada anterioară introducerii acțiunii principale este nerelevantă în raport cu rezultatul prezentei judecăți, observându-se că instanțele de fond au statuat asupra existenței unui drept de superficie în patrimoniul pârâtei-reclamante născut ex lege prin chiar dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 care au dat temeiul legal al dobândirii proprietății acesteia asupra construcțiilor situate pe terenul atribuit în proprietate reclamantei-pârâte. Prin urmare, conform statuărilor acestora, necontestate în recurs, dreptul de superficie nu a luat naștere prin hotărârea judecătorească pronunțată în cauză, ci el preexista chiar de la data dobândirii de către părțile litigante a proprietății separate asupra bunurilor care au concurat la nașterea acestuia, respectiv terenul în suprafață de 16.679 mp aparținând reclamantei și construcțiile din incinta Stației de cale ferată Galați-Mărfuri, aparținând pârâtei.
- În sfârșit, o ultimă critică a recurentei-pârâte a vizat omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra motivului său de apel relativ la greșita aplicare a legii în stabilirea cheltuielilor de judecată în urma judecății de primă instanță. Potrivit recurentei, în apel ar fi susținut că în urma judecății de primă instanță nu ea a dobândit statutul de parte căzută în pretenții, acțiunea sa fiind admisă în totalitate, iar onorariul apărătorului pârâtei apare ca exagerat prin raportare la circumstanțele speței.
Înalta Curte apreciază și această critică a fi nefondată, observându-se că la fila x a deciziei recurate se regăsește tratat de către instanța de apel motivul de apel pretins a fi fost omis, dar pe care Curtea de Apel Galați l-a considerat nefondat în condițiile în care a apreciat că onorariul contestat nu este disproporționat în raport cu obiectul cauzei, valoarea și dificultatea litigiului, numărul de termene acordate, conținutul apărărilor și al cererii reconvenționale.
Deși critica de recurs a invocat o deficiență a judecății de apel constând în omisiunea în analiză, se înțelege în același timp că recurenta-reclamantă supune cenzurii instanței de recurs și o evaluare a dezlegărilor instanței de apel date pe problema cheltuielilor de judecată,
Înalta Curte reține că, în urma judecății de primă instanță, statutul reclamantei-pârâte de parte căzută în pretenții decurgea din admiterea cererii reconvenționale, independent de inițiala admitere (integrală) și a cererii sale principale.
Evaluate la acest moment, condițiile s-au și schimbat în dinamica litigiului, dată fiind schimbarea în apel a soluției adoptate în cererea principală (prin respingerea acesteia ca nefondată), schimbare care - s-a arătat în cuprinsul prezentei decizii - a fost una legală. Astfel fiind, la momentul evaluării de față, recurenta-reclamantă are statutul de parte căzută în pretenții atât în cererea principală, care a fost respinsă în urma devoluării fondului în apel, cât și în cea reconvențională, admisă în parte încă din prima instanță.
Cât privește modalitatea de aplicare de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte precizează că ține de puterea de apreciere a acestora măsura și elementele - desigur, care trebuie să fie dintre acelea reglementate de norma legală - în raport de care se decide asupra diminuării onorariilor avocațiale considerate nejustificat de mari, putere de apreciere care nu poate fi supusă cenzurii în calea de atac a recursului, rezervată prin lege doar aspectelor de nelegalitate a judecăților realizate de instanțele de apel, nu și celor de netemeinicie.
Desigur că, de principiu, aplicarea de către instanțele de fond a dispozițiilor legale ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu exclude posibilitatea formulării unor critici de nelegalitate, numai că ceea ce s-a contestat de către recurenta-reclamantă nu a fost o greșită aplicare a dispozițiilor legale în discuție, ci modul în care instanța de fond ar fi apreciat asupra onorariului avocațial al părții adverse, pe care nu l-a calificat a fi unul exorbitant, după cum consideră reclamanta-pârâtă. Or, în mod evident, o reconsiderare a aprecierilor instanței de fond pe acest aspect ar presupune o cenzură asupra temeiniciei soluției sale, la realizarea căreia instanța de recurs nu este îndreptățită să procedeze, pentru argumentele prezentate anterior.
În considerarea tuturor acestor motive, recursul recurentei-reclamante urmează să fie respins ca nefondat.
b)Recursul pârâtei-reclamante deduce judecății critici care sunt parțial întemeiate, potrivit celor ce urmează.
- Cea dintâi critică a acestui recurs a fost îndreptată împotriva considerentelor deciziei instanței de apel, în partea acestora dedicată stabilirii modalității de exercitare a dreptului de superficie - ca fiind oneroasă, în loc de gratuită, după cum pretinsese partea - recunoscut ca existând în patrimoniul pârâtei-reclamante și ca fiind titlul ce justifică folosința exercitată de aceasta asupra terenului în suprafață de 16.679 m.p.
În esență, critica recurentei-pârâte a susținut caracterul nenecesar al dezlegării date de instanța de apel acestui element litigios al cauzei.
Înalta Curte apreciază critica întemeiată în considerarea următoarelor aspecte:
În primul rând, se observă că prin niciunul din petitele cererii reconvenționale, pârâta-reclamantă nu a cerut să i se constate existența unui drept de superficie cu titlu gratuit (aceasta fiind teza societății pârâte în legătură cu dreptul afirmat), solicitarea sa fiind limitată la "recunoașterea dreptului de superficie" asupra terenului în suprafață de 16.679 m.p. și la obligarea reclamantei-pârâte să-i permită exercitarea deplină și netulburată a acestui drept, aspect de altfel, sesizat ca atare și de instanța de apel.
Dezvoltări în legătură cu caracterul gratuit al dreptului de superficie au fost formulate de pârâta-reclamantă pe cale de apărare, în motivarea cererii sale reconvenționale.
În al doilea rând, se constată că o statuare din partea primei instanțe asupra caracterului oneros al dreptului de superficie constatat a exista în patrimoniul pârâtei-reclamante a fost realizată doar prin Sentința civilă nr. 708/20.06.2017, iar nu și prin cea completatoare nr. 1050/19.10.2017, care doar a făcut trimitere la dezlegarea dată acestei probleme de drept prin sentința completată.
Dacă o statuare în considerentele hotărârii de primă instanță nr. 708/20.06.2017 asupra caracterului oneros sau gratuit al dreptului de superficie, constatat ca existând în patrimoniul pârâtei-reclamante, își găsea o justificare, în contextul în care tribunalul o obligase pe pârâtă să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 745.404,52 RON pentru fapta ilicită constând în ocuparea terenului în suprafață de 16.679 m.p., reținându-se ca argument al stabilirii obligației de plată și caracterul oneros al superficiei, nu același lucru se poate afirma în legătură cu considerentele deciziei de apel.
Astfel cum s-a reținut cu ocazia examinării recursului recurentei-reclamante, în urma controlului judiciar asupra Sentinței civile nr. 708/20.06.2017 a Tribunalului Galați, curtea de apel a decis în mod corect asupra schimbării soluției inițiale a cererii principale, dată fiind incompatibilitatea între angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante pentru fapta ilicită a folosirii terenului proprietatea reclamantei-pârâte în absența unei contraprestații (în soluționarea cererii principale) și dreptul de superficie reținut ca existând în patrimoniul pârâtei-reclamante și ca justificând titlul asupra folosinței terenului (în soluționarea cererii reconvenționale) de către aceasta.
Întrucât, în urma rejudecării fondului în apel, instanța de apel a ajuns la concluzia (corectă, potrivit considerentelor de mai sus) respingerii cererii principale - deoarece a constatat că prin indicarea delictului civil ca izvor al pretențiilor recurentei, nu se pot acorda despăgubiri, neexistând raportul juridic pretins izvorât din faptul ilicit, în timp ce raporturile dintre părți sunt cele specifice dreptului de superficie - nu mai era necesară o statuare din partea acesteia asupra naturii oneroase sau gratuite a superficiei, chiar în condițiile învestirii sale de către pârâta-reclamantă cu un apel îndreptat împotriva soluției și considerentelor hotărârii de primă instanță care admisese acțiunea principală în pretenții și care reținea caracterul oneros al superficiei exercitate de SC B. SA asupra terenului.
Practic, schimbând soluția primei instanțe asupra cererii principale, în sensul respingerii acesteia pentru argumente de ordin procedural - inexistența unor raporturi juridice delictuale între părți în legătură cu folosința terenului, respectarea principiului contradictorialității, efectuarea judecății în limitele învestiri, în raport cu obiectul și cauza cererii de chemare în judecată - apare ca fiind contradictorie și, totodată, lipsită de finalitate practică menținerea de către instanța de apel a dezlegării primei instanțe asupra caracterului oneros al dreptului de superficie ce aparține pârâtei-reclamante, argument ce nu-și mai regăsește suport, în urma finalizării judecății în apel, în niciuna din soluțiile din dispozitiv (așa cum se întâmpla în hotărârea de primă instanță, unde dezlegarea menționată susținuse soluția din cererea principală, ce impunea în sarcina pârâtei-reclamante obligația de plată a despăgubirilor).
De asemenea, apare ca fiind contradictorie și lipsită de finalitate practică propria analiză a instanței de apel asupra aceluiași element al cauzei, invocat doar pe cale de apărare în cererea reconvențională a pârâtei-reclamante, dar care în judecata instanței de apel nu se reflectă și nici nu sprijină niciuna din soluțiile litigiului.
Așa cum s-a reținut și în analiza recursului reclamantei, indiferent de caracterul oneros sau gratuit al superficiei, respingerea cererii principale s-ar fi impus oricum date fiind deficiențele constatare în formularea pretențiilor părții reclamante.
Astfel fiind, se reține că în considerentele deciziei recurate, respectiv în cuprinsul parag. 6.2.4., instanța de apel a dat dezlegări unei probleme de drept - caracterul oneros/caracterul gratuit al superficiei - ce nu avea legătură cu judecata procesului, în sensul dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. și pentru care, justificarea că pârâta-reclamantă a fost cea care a pus în discuție acest aspect, nu putea fi nici suficientă și nici acoperitoare din punct de vedere legal. De aceea se apreciază că, în limitele acestor considerente, instanța de apel a înfăptuit o judecată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectarea atrage sancțiunea nulității, deoarece nu a sesizat că a fost învestită cu acest element procesual doar pe cale de apărare, iar nu pe cale de solicitare (cerere din partea pârâtei-reclamante) și că, în plus, nici dezlegarea pe cale incidentală a acestuia nu servea judecății înfăptuite în apel, date fiind soluția pronunțată și justificarea acesteia. În egală măsura, în limitele acestor considerente, instanța de apel a înfăptuit o judecată utilizând motive contradictorii [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.] deoarece a păstrat și confirmat ca valide dezlegările tribunalului pe aspectul oneros/gratuit al dreptului de superficie, deși a schimbat soluția primei instanțe date asupra cererii principale (în considerarea unor argumente de ordin procedural determinate de neconfirmarea raporturilor juridice deduse judecății în cuprinsul acestei cereri), singura pe care aceste dezlegări o sprijineau, în economia judecății astfel realizate.
Întrucât, prin schimbarea soluției în apel date cererii principale în Sentința civilă nr. 708/20.06.2017, se înțelege că trebuie considerate înlăturate toate considerentele care susțineau respectiva soluție și întrucât sentința civilă completatoare nr. 1050/2017 nu conține dezlegări proprii asupra caracterului oneros/gratuit al superficiei (ci face doar trimitere la statuările pe acest aspect ale Sentinței civile nr. 708/2017), găsind întemeiat acest motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, cu consecința înlăturării din considerentele Deciziei nr. 10A/29 ianuarie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a parag. nr. 6.2.4 relativ la caracterul oneros al dreptului de superficie (respectiv, atât considerentele ce confirmă dezlegările primei instanțe pe această problemă de drept, dar și cele proprii instanței de apel).
Deși o atare soluție nu se regăsește evocată printre cele aflate la dispoziția Înaltei Curți, ca instanță de recurs, în cuprinsul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., se înțelege din art. 461 C. proc. civ. că înlăturarea considerentelor, în privința cărora se constată una din situațiile menționate în textul de lege, poate fi dispusă inclusiv de Înalta Curte atunci când găsește întemeiat recursul la considerente, spre a nu transforma judecata acesteia într-un act de judecată pur formal care, altfel, ar presupune o soluție de casare cu trimitere la instanța de apel spre a se dispune de către aceasta înlăturarea propriilor considerente nenecesare judecății, din cuprinsul hotărârii sale. O atare înțelegere și aplicare a normelor procesuale arătate ca fiind incidente - aflate în mod neîndoielnic într-o situație de necorelare - nu ar fi benefică, însă, nici părților și nici instanței de trimitere.
Găsind întemeiat acest prim motiv de recurs, care a condus și la soluția înlăturării din cuprinsul hotărârii atacate a considerentelor nenecesare (și, desigur, vătămătoare pentru pârâta-reclamantă), de bună seamă că devine lipsită de interes și, tot astfel, nenecesară analiza criticilor de recurs ale aceleiași părți prin care aceasta a susținut nelegalitatea dezlegărilor instanței de apel asupra caracterului oneros al superficiei [motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ.].
- Criticile aduse soluției de respingere a cererii pârâtei-reclamante privind întabularea dreptului său de superficie în cartea funciară a imobilului teren, au fost susținute cu trimitere la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (5) și 35 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, instanța de judecată avea posibilitatea de a dispune înscrierea dreptului și de a comunica hotărârea ce încorpora o astfel de dispoziție biroului de carte funciară.
Separat de împrejurarea că dispozițiile art. 29 alin. (5) sunt în prezent abrogate, criticile nu sunt fondate deoarece nu evidențiază o judecată nelegală realizată de instanțele de fond atunci când au decis respingerea acestui capăt al cererii reconvenționale, subsecvent constatării că reclamanta-pârâtă a realizat înscrierea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 78.842 mp în CF nr. x 531 a Municipiului Galați, și aprecierii că, în acest moment, titularului dreptului real de superficie poate solicita și obține el însuși înscrierea dreptului în cartea funciară a terenului.
De vreme ce impedimentul care făcea ca și această operațiune să aibă o conotație litigioasă între părți a fost depășit - prin realizarea situației premisă, a înscrierii în CF a localității a dreptului de proprietate al reclamantei-pârâte asupra terenului din str. x, Galați - se înțelege că nu mai există nicio rațiune pentru intervenția instanței, regula constituind-o înscrierea drepturilor reale asupra imobilelor în cartea funciară a localității la solicitarea titularului.
- Cât privește criticile formulate de recurenta-pârâtă în privința soluției din apel asupra cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată, soluție care a presupus și o aplicare din partea instanței a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu onorariul avocațial, nu vor fi primite, reținându-se, întocmai ca și în cazul recursului reclamantei, că ceea ce se contestă pe temeiul dispozițiilor art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. constituie, în realitate, elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanței de apel și care scapă cenzurii instanței de recurs, acestea constituind aspecte de netemeinicie a judecății înfăptuite, iar nu de nelegalitate.
În considerarea tuturor acestor motive, recursul reclamantei-pârâte va fi respins ca nefondat, ceea ce face ca, în aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, constând în taxă de timbru, să nu poată fi admisă. Va fi admis recursul pârâtei-reclamante, în limitele și cu precizările realizate anterior, urmând ca soluția pronunțată în apel să fie menținută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta CNCF CFR SA București-Sucursala Regionala CF Galați cu sediul în Galați, județul Galați împotriva Deciziei nr. 10/A din 29 ianuarie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.
Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA, cu sediul procesual ales la SCA D., cu sediul în Calea x, București împotriva aceleiași decizii și, în consecință, înlătură din considerentele Deciziei nr. 10/A din 29 ianuarie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, parag. nr. 6.2.4, referitor la caracterul oneros al dreptului de superficie, menținând soluția pronunțată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 2 octombrie 2019.