ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 771/2019

Asupra cauzei prezente, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 29 ianuarie 2015, sub nr. x/2016, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, să se dispună:

- obligarea pârâtei la lăsarea imobilului, constând în teren intravilan în suprafață de 8.133 mp, situat în Triajul Palas, municipiul Constanța, nr. cadastral cod 2;15137, în deplină folosință și liniștită posesie reclamantei;

- evacuarea pârâtei de pe terenul menționat;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 365.400 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, calculate pentru ultimii trei ani, la care se vor adăuga despăgubiri ulterioare, până la data evacuării efective a pârâtei de pe terenul ocupat fără drept;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 563 și următoarele C. civ., art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Pârâta SC A. SRL a formulat cerere reconvențională, solicitând instanței să constate existența dreptului său de folosință asupra terenului ce face obiectul prezentei cauze, obligarea reclamantei pârâte la respectarea acestuia și la stabilirea unei chirii aferente terenului, funcție de piața liberă.

Prin înscrisul depus la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 15.12.2016, pârâta reconvenientă SC A. SRL a precizat că înțelege să renunțe la judecarea cererii reconvenționale.

Prin Încheierea nr. 10 din 1 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, s-a dispus trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, secției a II-a civilă din cadrul Tribunalului Constanța.

Prin Sentința civilă nr. 1040 din 6 iunie 2017, Tribunalul Constanța, în baza art. 438 - 441 C. proc. civ., a consfințit înțelegerea părților intervenită prin Acordul de mediere nr. 57 din 1 noiembrie 2016, încheiat la Birou de Mediator B., privind stingerea litigiului în privința capetelor de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei A. SRL și obligarea acesteia la lăsarea imobilului constând în teren intravilan în suprafață de 8.133 mp, situat în Triajul Palas, municipiul Constanța, număr cadastral cod 2;15137, în deplină folosință și liniștită posesie reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, ca parte integrantă a prezentei hotărâri.

A respins ca nefondată acțiunea reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, în contradictoriu cu pârâta A. SRL, având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului constând în teren intravilan în suprafață de 8.133 mp, situat în Triajul Palas, mun. Constanța, număr cadastral cod 2;15137.

A luat act de renunțarea pârâtei A. SRL la cererea reconvențională.

A obligat pârâta A. SRL la plata către reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA a sumei de 20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

A luat act că pârâta A. SRL nu a solicitat cheltuieli de judecată și a respins ca nefondată cererea pârâtei de restituire a taxei judiciare de timbru aferentă cererii reconvenționale.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR SA.

Prin Decizia nr. 76 din 12 februarie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de apelanta reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR SA împotriva Sentinței civile nr. 1040 din 6 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, în Dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC A. SRL.

A schimbat în parte sentința apelată.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

A fost obligată pârâta SC A. SRL la plata către reclamantă a sumei de 365.400 RON, reprezentând plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului.

A fost obligată pârâta SC A. SRL la plata către reclamanta a sumei de 10.888,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părți litigante.

Recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR SA a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, admiterea cererii de despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra imobilului pentru perioada ulterioară sesizării instanței și până la evacuarea efectivă a pârâtei de pe terenul revendicat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, reclamanta a arătat că instanța de apel, interpretând greșit cererea de chemare în judecată, acordul de mediere și probatoriul administrat, a apreciat că despăgubirile ulterioare privesc perioada ulterioară pronunțării și până la evacuarea paratei, constatând că această cerere depinde de soluția pronunțată în cererea având ca obiect evacuarea pârâtei, iar, sub acest aspect, părțile au stabilit de comun acord că, pe parcursul acțiunii de evacuare, nu se solicită contravaloarea lipsei de folosință.

Totodată, s-a apreciat în mod greșit, că, dacă părțile au ajuns la un consens cu privire la evacuare, (acordul de mediere nr. 57/01.11.2016, încheiat la Birou de Mediator B.), reclamanta nu poate pretinde lipsa de folosință și în continuare, până la evacuarea pârâtei de pe teren.

Or, pe de o parte, părțile nu au stabilit prin acordul de mediere că nu se solicită despăgubiri pentru lipsa de folosință și în continuare, până la evacuarea pârâtei de pe teren, pe de altă parte, reclamanta nu și-a modificat ori precizat cererea ce face obiectul cauzei.

Mențiunea stipulată de pârâtă la punctul 3 din Acordul de mediere nr. 57 din 1 noiembrie 2016, nu este însușită de reclamantă. Prin interpretarea acordului de mediere, trebuie să se rețină că părțile au convenit numai asupra primelor doua capete de cerere, respectiv revendicare și evacuare, nu și asupra petitului 3, privind despăgubiri pentru lipsa de folosință.

În consecința, instanța de fond a reținut în mod corect că au fost soluționate, prin acord, doar primele două capete de cerere, revendicarea și evacuarea, motiv pentru care acordul de mediere nu a fost atacat, iar apelul declarat de reclamantă privește hotărârea pronunțată cu privire la despăgubirile pentru lipsa de folosință în cuantum de 365.400 RON, sumă calculată pentru ultimii trei ani, la care se vor adaugă despăgubirile ulterioare până la data evacuării efective a pârâtei de pe terenul ocupat fără drept.

Pe de altă parte, prin acordul de mediere, pârâta a solicitat (pct. 3) să nu i se perceapă despăgubiri pe durata procedurii de evacuare, deci nu pe perioada ulterioară sesizării instanței până la evacuarea efectivă, cum reclamanta a solicitat în petitul 3 al acțiunii, și nici pe perioada reținută de instanța de apel, perioada ulterioară pronunțării și până la evacuarea pârâtei, cum în mod greșit, se menționează în considerentele hotărârii recurate.

Deci, pentru perioada ulterioară pronunțării și până la evacuarea pârâtei, cum se menționează în hotărârea recurată, părțile nu au convenit de comun acord prin acordul de mediere precizat.

În acest sens, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, instanța de apel având în vedere perioada ulterioară pronunțării și până la evacuarea pârâtei, perioada pe care nici una dintre părți nu a solicitat-o.

2) Recurenta-pârâtă SC A. SRL a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, întrucât este nelegală și netemeinică, cu consecința respingerii apelului ca nefondat, iar, pe fond, menținerea Sentinței civile nr. 1040 din 6 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs s-a raportat la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, întrucât Decizia civilă nr. 76 din 5 februarie 2018, pronunțata de Curtea de Apel Constanța, în Dosarul x/2016, a fost dată cu mențiunea "definitivă", în loc să se menționeze termenul în care se exercita calea de atac și indicarea instanței competente a soluționa recursul, așa cum dispun prevederile art. 425 alin. (3) C. proc. civ., deși, la acea dată - 7 septembrie 2017 - își producea efectele Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M.Of. nr. 582/20.07.2017, care își găsește aplicarea atât timp cat raportul juridic contestat nu a fost epuizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești inatacabile.

Prin nerespectarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, instanța de apel a încălcat prevederile art. 27 din C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, potrivit cărora:

"hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul". Prin urmare, până la epuizarea căilor de atac, hotărârea nu putea fi definitivă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșita a nomelor de drept material, întrucât instanța de apel a efectuat o analiză sumară și superficială a materialului probator administrat în cauză, în raport de situația de fapt și de drept existentă, coroborat cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1349 și art. 1357 din C. civ., care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale.

Procedând de o asemenea manieră, instanța de apel nu a sesizat cadrul legal în care a acționat societatea A. SRL pentru exercitarea drepturilor conferite de art. III teza a II-a din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată, precum și cele ale Legii nr. 137/2002 privind accelerarea privatizării, pentru cumpărarea terenului pe care se află activele achiziționate de către A., în contextul privatizării societăților cu capital de stat, aspecte care, deși au fost menționate și consemnate ca atare în încheierea de ședință din data de 22 ianuarie 2018, în contextul discuțiilor purtate în contradictoriu, cu toate acestea, au fost ignorate total de către instanța de apel.

La momentul înstrăinării activelor, deținute inițial de fosta întreprindere de Prefabricate și Materiale de Construcții, redenumită, după 1990, A. SA, vânzare ce a avut loc în anul 2003 către recurenta-parată A. SRL - nu era clarificată situația juridică a terenului de 8.133 mp, pe care se aflau o parte din activele societății A. SA, respectiv linia ferată industrială și câteva anexe (construcții/clădiri) destinate acesteia, folosită la transportul de materii prime și prefabricate.

Mai mult, așa cum rezultă și din probele administrate în cauză, situația juridică a terenului în cauză nu era suficient de bine clarificată, nici la momentul inițierii acestei acțiuni, și nici în prezent (2018), dat fiind faptul că, la nivelul O. C. pen. L Constanța, nu exista nicio înregistrare cu privire la dreptul de concesiune în favoarea reclamantei pentru suprafața de teren 8.133 mp, ci la o suprafață mult mai mare, care nu evidențiază existenta acestor active.

Instanța de apel nu a sesizat aceasta realitate, față de care recurenta-pârâtă A. SRL și-a exercitat drepturile pentru cumpărarea terenului, fapt pentru care, în mod greșit și nedovedit, a consemnat că reclamanta-intimată C.N. CFR SA se legitimează cu un drept de folosință înscris în Cartea Funciară, ce derivă din Contractul de concesiune x din 24 ianuarie 2002, fără a observa că acest contract nu face nicio referire la suprafața în litigiu de 8.133 mp. Mai mult, nici Actul adițional nr. x din 23 iulie 2012, încheiat la acest contract de concesiune, nu face nicio referire la suprafața de teren în litigiu.

Nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate este dată și de faptul că instanța de apel nu a sesizat că răspunderea civilă delictuală invocată în prezenta cauza s-a pretins pe un fond al unei situații juridice incerte a terenului în cauză, context ce a determinat intimata-reclamantă a organiza, la începutul lunii aprilie 2014, o activitate pentru soluționare amiabilă a situației juridice cu privire la această suprafață de teren.

Prin urmare, nu s-a consemnat niciun refuz din partea A. SRL de a restitui terenul în cauză, cum în mod greșit a reținut instanța de apel în privința existentei faptei ilicite, întrucât înțelegerea părților a fost ca A. SRL să formuleze și să înainteze notificarea privind intenția fermă din partea acestei societăți pentru achiziționarea terenului în cauză.

Instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, cu ignorarea elementelor esențiale ale acesteia. La dosarul cauzei nu există nicio probă din care să rezulte că recurenta-pârâtă ar fi folosit în vreun fel suprafața de teren de 8.133 mp, ci, din contră, toate probele de la dosarul cauzei atesta că de 15 ani, de la momentul achiziționării activelor existente pe terenul în cauză, societatea A. nu a folosit acest teren și nici bunurile sale, fiind interesată de achiziționarea acestui teren în vederea dezvoltării de investiții. Or, în fața unor astfel de probe, este inexplicabil pe ce alte probe s-a bazat instanța de apel când a dispus acordarea de despăgubiri de 365.400 RON pe ultimii trei ani anterior introducerii cererii de către intimata-reclamantă, pentru o așa-zisă folosință ilicită a acestui teren de către pârâta-recurentă.

Prin demersurile făcute de către recurentă, s-a făcut dovada că regimul juridic al respectivul teren poate fi schimbat prin emiterea unui proiect de hotărâre de guvern, conform adresei intimatei Ministerului Transportului, înregistrată la intimata-reclamantă sub nr. x din 5 septembrie 2014, fără ca intimații să notifice recurenta dacă se vor implica sau nu în promovarea unui astfel de proiect și nici dacă vor opta pentru închirierea sau evacuarea acestui teren, aspect ce probează inexistența oricărei fapte ilicite și culpe din partea recurentei.

Nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate este dată și de faptul că, în ceea ce privește obligarea recurentei la plata sumei de 10.888,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, instanța nu motivează considerentele pentru care a dispus această măsură nici ce reprezintă aceasta, în mod structural, pentru a se putea aprecia asupra modului în care instanța de apel a aplicat prevederile art. 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză Compania Națională de Căi Ferate CFR SA a solicitat respingerea recursului promovat de către pârâtă, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii recurate.

La rândul său, recurenta-pârâtă SC A. SRL Constanța a invocat, prin întâmpinare, excepția nulității recursului promovat de reclamantă, pentru neindicarea motivelor de nelegalitate a hotărârii recurate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 13 februarie 2019, completul de filtru a respins excepția nulității recursului reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, invocată de pârâta SC A. SRL și a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA și de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 76 din 12 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; stabilind termen de judecată la data de 27 martie 2019, în ședință publică, ora 09:00, cu citarea părților.

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede:

Constatând că ambele recursuri conțin atât critici de nelegalitate, cât și de netemeinicie, instanța de recurs consideră necesar să sublinieze că limitele judecării recursurilor exercitate în cauză se raportează strict la aspectele de nelegalitate, regulă ce decurge cu evidență din interpretarea literală a dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a statuat că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Asupra recursului reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR SA:

Subordonând analiza acestui recurs principiului deja enunțat, instanța apreciază că orice referire a recurentei reclamante la "interpretarea cererii de chemare în judecată sau a probelor administrate în cauză" nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate. În consecință, ceea ce rămâne de analizat este interpretarea clauzelor acordului de mediere, prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată, pentru a se verifica dacă au fost respectate limitele învestirii și principiul disponibilității care guvernează procesul civil.

În același sens, nu mai poate fi susținută, în actuala configurație a recursului, nici ipoteza interpretării greșite a actului dedus judecății, înțeles ca operațiune juridică (negotium iuris), întrucât fostul motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu se mai regăsește în dispozițiile limitative ale actualului C. proc. civ. - art. 488 care reglementează motivele de recurs.

În consecință, ceea ce rămâne de analizat este interpretarea clauzelor acordului de mediere, exclusiv prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată, pentru a se verifica dacă au fost respectate limitele învestirii și principiul disponibilității care guvernează procesul civil, ce a primit expresia acordului pe care părțile l-au încheiat pentru a stinge o parte a pretențiilor deduse judecății.

În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., prin care se prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin care se reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, care trebuie să se pronunțe în acest sens asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a se depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit: obligarea pârâtei la lăsarea imobilului, constând în teren intravilan în suprafață de 8.133 mp, situat în Triajul Palas, municipiul Constanța, nr. cadastral cod 2;15137, în deplină folosință și liniștită posesie reclamantei; evacuarea pârâtei de pe terenul menționat și obligarea pârâtei la plata sumei de 365.400 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, calculate pentru ultimii trei ani, la care se vor adăuga despăgubiri ulterioare, până la data evacuării efective a pârâtei de pe terenul ocupat fără drept.

Conform Acordului de mediere nr. 57 din 1 noiembrie 2016, pct. 3, confirmat de instanța fondului și care reprezintă parte a sentinței pronunțate în cauză, ce nu a fost atacată, părțile au convenit ca pârâta să procedeze la dezafectarea tuturor activelor existente pe terenul în litigiu, după obținerea avizelor necesare, dar și faptul că, pe durata procesului de evacuare, să nu se emită pretenții constând în despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Or, în considerarea acestui acord de mediere și a faptului că procesul de evacuare este subordonat unor avize și nu poate fi un fapt instantaneu, instanța de apel a considerat că reclamantei i se cuvin despăgubirile civile doar pentru cei trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.

Astfel, sintagma durata procesului de evacuare a fost interpretată, în contextul cauzei, în sensul că, odată cu momentul declanșării procedurii judiciare, se declanșează și "procesul de evacuare" împotriva pârâtei, capăt de cerere cu privire la care, ulterior, a intervenit acordul părților.

În consecință, contrar susținerilor reclamantei, acordul de mediere cu privire la capătul de cerere privind evacuarea, intervenit în primă instanță, influențează în mod necesar acordarea despăgubirilor după introducerea cererii de chemare în judecată și echivalează cu o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul reducerii pretențiilor deduse judecății.

Cum instanța a respectat voința părților, dar și limitele învestirii astfel ajustate, expunând argumentele de fapt și de drept care au determinat acordarea despăgubirilor în cuantum de 365.400 RON și respectând astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de reclamantă, cu consecința respingerii ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR SA împotriva deciziei nr. 76 din 12 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Asupra recursului declarat de pârâta SC A. SRL:

Examinând primul motiv de recurs formulat, prin care se invocă, în esență, faptul că Decizia civilă nr. 76/2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în Dosarul nr. x/2016, poartă mențiunea "definitivă", și nu este dată cu drept de recurs în 30 zile de la comunicare, deși dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, publicată în M.Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, anterior pronunțării deciziei atacate, instanța de recurs apreciază că acesta a devenit lipsit de interes, câtă vreme, examinând legalitatea căilor de atac declarate în cauză, prin încheierea din camera de consiliu de la data de 13 februarie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 76 din 12 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se reproșează instanței de apel că a efectuat o analiza "sumară și superficială" a materialului probator administrat în cauză, în raport de situația de fapt și de drept existentă, coroborat cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1349 și art. 1357 din C. civ. care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de recurs consideră necesar să sublinieze că, în actuala structură a recursului, nu se poate pretinde instanței de recurs o reapreciere a ansamblului probator, administrat în cauză cu respectarea garanțiilor procesuale specifice, cu consecința repunerii în discuție a situației de fapt stabilite în baza acestuia, întrucât natura căii de atac a recursului reclamă necesitatea analizei exclusive a aspectelor de nelegalitate, iar nu a celor de netemeinicie, în sensul dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context procesual, limitele analizei acestui motiv de recurs se vor raporta exclusiv la criticile de nelegalitate prin care se invocă interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1349 și art. 1357 din C. civ. care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, pretinzând că situația juridică a imobilului în litigiu este incertă, recurenta pârâtă încearcă să demonstreze că nu ocupă fără drept imobilul în litigiu asupra căruia reclamanta justifică un drept de concesiune, astfel cum o demonstrează pe deplin probele administrate în cauză.

În acest sens, s-a reținut în mod just de către instanța de apel că, potrivit Anexei nr. 16 la H.G. nr. 1705/2006, pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului și a Anexei nr. 1 la Contractul de concesiune nr. x din 24 ianuarie 2002, terenul în litigiu face parte din infrastructura feroviară publică, respectiv, din domeniul public al statului, astfel cum rezultă din conținutul Anexei nr. 2 la H.G. nr. 581/1998, modificată și completată, privind elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice, potrivit căreia, aparțin domeniului public, liniile de cale ferata de primiri-expedieri din stații și terenul aferent, precum și fâșiile de teren, în limita de expropriere aprobată, dar minim 2 fâșii de 20 m, de o parte și de alta a axei liniilor marginale de primiri-expedieri, care alcătuiesc zona de siguranță a infrastructurii feroviare publice.

Potrivit încheierii de carte funciară nr. x din 23 mai 2006, emisă de OCPI Constanța, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 244.794,25 mp (în care este inclusă suprafața în litigiu) este intabulat în favoarea Statului Român, iar dreptul de concesiune este intabulat în favoarea reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, conform Contractului de concesiune nr. x din 24 ianuarie 2002, încheiat pe o perioadă de 49 de ani.

În același sens, valabilitatea Contractului de închiriere nr. x din 31 mai 1999, încheiat între părțile litigante pe o durată de 3 ani, a încetat la data de 1 iunie 2002, iar, potrivit prevederilor contractuale - art. 14, nu operează tacita relocațiune și primirea sau depunerea unor sume de bani nu poate avea ca efect prelungirea sau modificarea clauzelor contractului, astfel cum rezultă din considerentele Sentinței civile nr. 25479 din 19 noiembrie 2010, pronunțată de Judecătoria Constanța, secția civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului.

Procedând la analiza modului în care instanța de apel a interpretat și aplicat normele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală prin raportare la situația juridică a imobilului în litigiu, s-a reținut în mod legal că, în cauză, sunt întrunite în mod cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 1357 C. civ., respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția autorului faptei ilicite care, în această materie, răspunde și pentru cea mai ușoară culpă (culpa levissima).

Astfel, fapta ilicită constă în ocuparea în integralitate, fără titlu legal, a terenului în litigiu de către recurenta pârâtă, cerința prejudiciului este dovedită în cauză, reținându-se că acesta constă chiar în imposibilitatea exploatării terenului de către recurenta reclamantă și obținerea veniturilor din închirierea acestuia, legătura de cauzalitate rezultă ex re, din însăși săvârșirea faptei, iar vinovăția cu care a fost săvârșită fapta ilicită se raportează la atitudinea subiectivă pe care autorul a avut-o față de faptă și urmările acesteia, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat și este dovedită în cauză, prin ocuparea terenului și neluarea măsurilor necesare pentru eliberarea acestuia.

În acest sens, instanța de apel a reținut că noțiunea de folosință se definește ca posibilitatea recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun și de a-i culege fructele, având drept premisă condiția deținerii de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a folosi un bun determinat.

Astfel, pentru a invoca lipsa de folosință, este necesar ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui drept printr-o faptă ilicită a unui terț.

Instanța de apel a cercetat dacă folosința exercitată de către pârâtă asupra imobilului administrat de reclamantă a avut un temei legal, iar sub aspectul dreptului de folosință, s-a constatat că pârâta nu poate opune un titlu legal, care să îi confere acest drept, în timp ce reclamanta se legitimează cu un drept de folosință înscris în cartea funciară, ce derivă din Contractul de concesiune x din 24 ianuarie 2002, încheiat între Ministerul Lucrărilor Publice, Transportului și Locuinței și reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA.

În acest punct, instanța de recurs apreciază că demersurile realizate sau intenționate de către pârâtă pentru a cumpăra bunul în litigiu, în vederea dezvoltării de investiții, nu înlătură caracterul ilicit al faptei de ocupare a acelui bun, nu înlătură, deci, precaritatea deținerii bunului, ci, dimpotrivă, demonstrează că pârâta are cunoștință deplină că terenul în litigiu nu îi aparține și că îl ocupă fără titlu valabil.

În același sens, circumstanțele particulare invocate de pârâtă, în sensul că nu desfășoară nicio activitate pe acel teren, nu o exonerează de răspundere civilă, pentru că ocuparea fără drept a imobilului în litigiu nu presupune efectuarea de activități concrete, ci simpla ocupare a acelui teren cu activele ce aparțin societății (linia ferată industrială și construcții), cu consecința imposibilității folosirii lui de către partea îndreptățită dă dreptul la dezdăunări.

În acest punct, instanța de recurs consideră necesar să menționeze că argumentele pârâtei privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Ordonanța nr. 60/2004, potrivit cărora pentru terenurile ocupate cu liniile de cale ferată industriale nu se percep taxe pentru ocuparea domeniului public al statului, nu pot fi analizate la acest moment procesual, întrucât sunt invocate pentru prima dată în recurs - omisso medio, susținerile pârâtei, potrivit cărora, ar fi fost invocate în fața instanței de apel la termenul de dezbatere a apelului, nefiind confirmate de conținutul acelei încheieri, pronunțate la data de 22 ianuarie 2018.

Oricum, chiar dacă ar fi fost invocate la acel termen și nu ar fi fost menționate în încheierea de dezbateri, ele nu ar fi putut constitui motiv de recurs, întrucât se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor, coroborate cu cele ale art. 476 și art. 477 C. proc. civ. care reglementează efectul devolutiv al apelului și limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat. Astfel, nefiind întrunită niciuna dintre ipotezele legale evocate - invocarea lor în termenul procedural prin motivele de apel, corelativ cu respingerea sau omisiunea pronunțării asupra lor și nici dovedirea imposibilității invocării acestora, analiza este inadmisibilă.

În ceea ce privește critica prin care se invocă faptul că instanța de apel nu a motivat soluția obligării recurentei la plata sumei de 10.888,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, pentru a se putea aprecia asupra modului în care s-au aplicat prevederile art. 453 C. proc. civ., instanța de recurs apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, raportată la o vătămare procesuală pe care pârâta să o fi suportat și care să determine casarea hotărârii pronunțate, întrucât această soluție decurge din însăși admiterea apelului, iar cuantumul sumei poate fi determinat în mod facil prin adiționarea taxelor de timbru plătite de reclamantă la fond și în apel.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 76 din 12 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate CFR SA și de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 76 din 12 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM