ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 865/A din data de 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 431 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de către contestatorul A., fiind obligat acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, în esență, Curtea de Apel București a reținut că petentul A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 340/A/02.03.2017, prin care Curtea de Apel București, secția a II-a penală a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva Sentinței penale nr. 392/28.12.2016 a Judecătoriei Alexandria, prin care s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa amenzii penale pentru comiterea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen.

S-a avut în vedere că au fost invocate cazurile prevăzute la art. 426 alin. (1) lit. b), i) și f) C. proc. pen., iar cu privire la motivarea contestației, s-a reținut că petentul a arătat, în esență, că fapta nu există și a indicat în acest sens art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Cu privire la acest aspect, a precizat că Sentințele nr. 1456/2014 și 2431/2015 nu se referă la casa în care locuiește acesta și nu are nicio legătură cu ea, ci se referă la casa numitului B. și a moștenitorului C., care nu există și nu a existat niciodată.

Acesta a mai susținut că succesiunea casei numitului B., în Sentința nr. 1456/2014, s-a făcut pe fondul falsificării sentințelor definitive nr. 1232/1980 și nr. 2544/1993 ale Judecătoriei Alexandria. În continuare, a făcut apel, care, însă, a fost respins de către Tribunalul București.

S-a mai reținut că un alt punct din cuprinsul contestației a vizat autoritatea de lucru judecat, indicând dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. Astfel, petentul a invocat Sentința nr. 1232/1980 și încheierea nr. 175/2012 în care s-a stabilit că A. este moștenitorul lui D. și a lui E. Totodată, a mai făcut referire la Sentința nr. 1370/2012 din care reiese că "nu există nicio dovadă din care să rezulte că i s-a atribuit lui C. o casă în care a locuit tatăl său. Contestatorul a mai făcut referire și la Sentința nr. 2544/1993, arătând că aceasta se referă la terenuri, ceea ce interesează fiind curtea pe care a câștigat-o E., întrucât pe aceasta era construită casa lui D., iar curtea nu a făcut obiectul ieșirii din indiviziune. Totodată, a mai susținut că în Încheierea nr. 308/2012 se arată că A. este moștenitorul lui E.

Conchizând, a precizat că există 5 sentințe definitive în care nu se pomenește nimic de casa fantomă - C.

Referitor la cazul de contestație în anulare prevăzut la art. 426 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., petentul a arătat că a fost judecat la fond și în apel în lipsa avocatului și, în plus, toate probele sale reale au fost respinse, iar magistrații au mers pe înțelesul fals din dispozitivul Sentinței nr. 2461/2015, explicat anterior - că acesta locuiește în casa C. - și nu au ținut cont de probele reale - că nu există această casă, fiind o "fantomă".

În finalul expunerii, contestatorul a subliniat faptul că există probe clare, respectiv actele de proprietate și autoritatea de lucru judecat că acesta locuiește în altă casă, și anume casa familiei D. și E., care nu are nicio legătură cu casa B. și cu moștenitorul C., care este o fantomă.

Analizând cererea petentului și actele dosarului, prima instanță a constatat că nu este admisibilă contestația în anulare formulată în speță, pentru următoarele motive:

S-a precizat că într-o modalitate nesistematizată, contestatorul a invocat dispozițiile art. 426 lit. b), f) și i) C. proc. pen., arătând în esență că a fost condamnat deși ar fi trebuit dispusă achitarea, deoarece fapta nu există, că ar exista mai multe hotărâri definitive pentru aceeași faptă, precum și că nu a fost asistat de avocat în cursul judecății în primă instanță și apel.

S-a menționat că potrivit art. 426 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Analizând actele dosarului, raportat la dispozițiile legale sus-menționate, s-a constatat că împrejurările învederate de petent nu constituie cazuri de formulare a căii extraordinare de atac a contestației în anulare, în baza dispozițiilor art. 426 lit. b), f) și i) C. proc. pen.

Astfel, s-a constatat că deși petentul a invocat cazul privind încetarea procesului penal, acesta a motivat că de fapt trebuia să se dispună achitarea sa, întrucât fapta nu ar fi existat, împrejurarea incompatibilă cu calea de atac extraordinară a contestației în anulare.

De asemenea, s-a reținut că petentul a arătat că nu a fost asistat de avocat la judecarea apelului, invocând dispozițiile art. 426 lit. f) C. proc. pen., însă în speță nu era obligatorie asistența juridică a inculpatului, în sensul art. 90 lit. a) - c) C. proc. pen. Astfel, s-a menționat că la momentul judecării cauzei în apel, contestatorul nu era minor, nu era supus vreunei măsuri preventive și nu se afla în nicio altă situație ce ar fi atras obligativitatea asigurării apărării, era în măsură să-și facă singur apărarea, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. g) C. pen. este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

În ceea ce privește susținerea contestatorului că ar fi fost pronunțate mai multe hotărâri definitive pentru aceeași faptă, referindu-se la mai multe hotărâri civile, Curtea de Apel București a constatat că dispozițiile art. 426 lit. i) C. proc. pen. au în vedere situațiile în care împotriva unei persoane se pronunță hotărâri penale definitive pentru aceeași faptă, cu încălcarea principiului ne bis in idem, iar nu atunci când în legătură cu o anumită situație juridică s-au pronunțat mai multe hotărâri civile, însă doar o singură hotărâre penală definitivă, după cum este cazul în speță.

De asemenea, prima instanță a constatat că nu există nici alte împrejurări care să constituie cazuri de contestație în anulare, în condițiile în care completul de judecată ce a soluționat cauza a fost compus potrivit legii, nu a existat un caz de incompatibilitate, contestatorul a fost legal citat la judecarea cauzei în apel, ședința de judecată a fost publică, cu participarea procurorului, asistența juridică și prezența contestatorului la judecată nefiind obligatorii.

Prin urmare, s-a apreciat că petentul a formulat formal o contestație în anulare împotriva unei hotărâri definitive, invocând dispozițiile art. 426 C. proc. pen., în condițiile în care motivele cererii nu au legătură cu cazurile de contestație în anulare menționate mai sus, sens în care devin incidente dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. pen. nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii.

Împotriva acestei soluții, contestatorul A. a formulat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12.08.2019, fiind stabilit termen pentru soluționare la data de 27.09.2019, cu citarea apelantului.

Examinând admisibilitatea căii de atac de față, Înalta Curte constată că apelul formulat de contestatorul A. este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Obiectul prezentei căi de atac îl constituie Decizia penală nr. 865/A din data de 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, în principiu, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 340/A/02.03.2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Așadar, prin decizia penală apelată, curtea de apel a examinat admisibilitatea în principiu a contestației în anulare promovate de contestatorul condamnat A., respingând în principiu cererea acestuia, în procedura admisibilității în principiu prevăzută de dispozițiile art. 431 C. proc. pen.

În cadrul acestor dispoziții cu caracter special care reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestației în anulare, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunțate în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunțate.

Este adevărat că dispozițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. stabilesc faptul că sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, dar aceste dispoziții reglementează procedura de judecare a contestației în anulare după parcurgerea procedurii prealabile, așadar ulterior admiterii în principiu reglementată de art. 431 C. proc. pen.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă că atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestației în anulare, cât și sentința sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului, cum este și cazul deciziei penale împotriva căreia s-a formulat prezenta cale de atac.

Prin urmare, aplicabilitatea dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestației în anulare, privește exclusiv hotărârile judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestațiilor în anulare care au fost admise în principiu.

În același sens este și doctrina pronunțată în materie, atât după intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., cât și anterior acestui moment, care a subliniat caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța respinge în principiu contestația în anulare.

Mai mult, sub aceste aspecte, relevante sunt cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 5/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 248 din 10/04/2015.

Se constată, așadar, că apelantului contestator condamnat A. nu îi este recunoscută calea de atac împotriva deciziei penale prin care s-a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de acesta, întrucât a fost formulată împotriva unei soluții nesusceptibile de reformare. Astfel, prin promovarea acesteia, contestatorul condamnat a încălcat principiul unicității căii de atac prevăzut de lege.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Concluzionând, în condițiile în care calea de atac de față a fost exercitată împotriva unei hotărâri definitive, Înalta Curte va constata că apelul formulat în cauză de contestatorul A. este inadmisibil, urmând a-l respinge ca atare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge apelul formulat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 865/A din data de 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, ca inadmisibil.

Față de soluția dispusă, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 865/A din data de 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 septembrie 2019.

Procesat de GGC - GV