ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1245/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin încheierea din 14 octombrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, având în vedere clauza prevăzută la pct. V, 5.12 din cele două contracte încheiate între părți și dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. f) din Regulamentul CE nr. 593/2008, a stabilit că legea aplicabilă în cauză este cea română.

Prin Sentința civilă nr. 1235 din 10 aprilie 2017 pronunțată în același dosar, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca fiind prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta B. SRL.

II. Împotriva sentinței anterior menționate a declarat apel, la data de 6 septembrie 2017, reclamanta A., calea de atac fiind înregistrată la data de 25 septembrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2016.

Prin Decizia civilă nr. 439/2018 din 26 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta reclamantă A.. împotriva Încheierii civile din data de 14 octombrie 2016 și a Sentinței civile nr. 1235 din 10 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. SRL.

III. La data de 27 aprilie 2018 (plic dosar recurs), reclamanta A.. a declarat recurs împotriva deciziei civile anterior menționate, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a deciziei recurate, și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În cadrul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a indicat atât criticile de nelegalitate pe care își întemeiază calea de atac, cât și dezvoltarea lor, precizând că acestea se încadrează în motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În esență, recurenta-reclamantă a susținut că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au procedat la interpretarea și aplicarea greșită a normelor de procedură și de drept material ce reglementează instituțiile decăderii și prescripției.

Astfel, recurenta-reclamantă a precizat că invocarea excepției prescripției nu se putea realiza de către intimata-pârâtă în cadrul unei întâmpinări tardiv formulate, deoarece, în conformitate cu dispozițiile art. 208 din C. proc. civ., aceasta era decăzută din dreptul de a invoca excepții, în mod greșit întemeindu-se instanța de apel pe dispozițiile art. 2513 C. civ.

Cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a susținut că debitul solicitat este unul cert, lichid și exigibil, astfel cum reiese din prevederile contractelor invocate în susținerea cererii, precum și din cuprinsul fișei contabile, care dovedește acceptarea la plată a facturilor, prin efectuarea unei plăți parțiale de către intimata-pârâtă, în cuantum de 20.000 euro.

A subliniat că intimata-pârâtă nu a invocat, în cadrul întâmpinării, faptul că marfa livrată nu a fost conformă cu elementele specifice convenite de părți, ci aceasta a primit marfa livrată, utilizând-o, astfel că nu poate fi negat dreptul recurentei-reclamante la primirea contravalorii acestei mărfi, creanța fiind certă.

A susținut și caracterul lichid al creanței pretinse, în raport cu împrejurarea că atât prețul mărfii, cât și cuantumul penalităților de întârziere este determinat prin contractele și anexele acceptate de către părți, valoarea creanței putând fi calculată, totodată, prin transformarea sumelor datorate din Euro, în RON, conform cursului de schimb din data de 19 februarie 2016.

Totodată, a considerat creanța solicitată ca fiind exigibilă, deoarece termenul de plată pentru facturile emise în baza contractelor încheiate de părți s-a împlinit la data de 31 octombrie 2012.

Intimata-pârâtă B. SRL a transmis la dosar întâmpinare, la data de 7 iunie 2018, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei recurate, ca fiind temeinică și legală.

Ulterior, la data de 2 iulie 2018, recurenta-reclamantă a depus la dosar Note scrise, prin care a combătut apărările intimatei-pârâte, reiterând susținerile formulate în cadrul cererii de recurs și solicitând admiterea căii de atac, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

IV. Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 21 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 439/2018 din 26 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

V. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea introductivă, în temeiul a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate între părți la datele de 10 februarie 2012 și, respectiv, 1 martie 2012, având ca obiect vânzarea și livrarea de semințe oleaginoase, recurenta-reclamantă, societate de naționalitate italiană, în calitate de vânzătoare, a solicitat obligarea intimatei-pârâte, societate cumpărătoare de naționalitate română, la plata sumei de 417.998,88 RON (reprezentând rest din prețul înscris în Facturile fiscale nr. x și y din 14 martie 2012) și a sumei de 1.512.319,95 RON, constând în penalități de întârziere, calculate începând cu data de 31 octombrie 2012, până la 19 februarie 2016.

Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a susținut că prin analiza realizată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimata-pârâtă în cuprinsul unei întâmpinări formulate cu depășirea termenului legal stabilit, instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normelor de procedură referitoare la sancțiunea decăderii din dreptul de a invoca excepții procesuale (art. 208 din C. proc. civ.).

Deopotrivă, recurenta-reclamantă a susținut, în cadrul cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că hotărârea atacată este nelegală, datorită unei greșite interpretări și aplicări a normelor de drept material ce reglementează instituția prescripției (art. 2513 C. civ.).

În legătură cu criticile de nelegalitate aduse hotărârii atacate, Înalta Curte constată că prevederile art. 208 alin. (2) din C. proc. civ. stabilesc că "nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel", iar textul art. 2513 din C. civ. menționează că "prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate".

Din interpretarea coroborată a celor două texte legale anterior evocate rezultă că prescripția poate fi invocată fie prin întâmpinare, fie cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie ori excepția nu a fost invocată prin întâmpinare, potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (2) lit. b) din C. proc. civ.

"Lipsei invocării" excepției prin întâmpinare, situație expres menționată de textul art. 2513 din C. civ., îi poate fi asimilată și împrejurarea conturată în speță, în care prescripția dreptului material la acțiune a fost invocată în cadrul unei întâmpinări depuse cu depășirea termenului prevăzut de lege și sancționată, conform dispozițiilor art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., cu decăderea intimatei-pârâte din dreptul de a mai propune probe și a invoca excepții.

Se constată, așadar, că în privința prescripției, textul art. 2513 C. civ. prevede o derogare expresă de la termenul limită până la care pot fi invocate, în general, excepțiile procesuale (termenul de depunere a întâmpinării), deoarece se prevede expres că excepția prescripției poate fi invocată, in limine litis și după momentul depunerii întâmpinării, mai exact până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Raportând textele de lege anterior menționate la conduita procesuală a instanței de apel, se constată că în mod corect a procedat aceasta la punerea în discuție, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, a excepției prescripției invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, chiar dacă instanța de fond a decăzut intimata-pârâta din dreptul de a formula cereri de probe și de a formula excepții.

Dat fiind caracterul imperativ al normei juridice conținute de art. 2513 C. civ., rezultă că instanța de apel a stabilit cu justețe că termenul legal stabilit pentru invocarea prescripției a fost respectat, instanța de fond fiind obligată să examineze excepția.

Așa fiind, nu pot fi primite criticile formulate de recurenta-reclamantă referitoare la greșita aplicare a normelor de procedură privind decăderea din dreptul de a invoca excepții procesuale și, respectiv, privind greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material în materia prescripției (art. 2513 C. civ.), nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând neîntemeiate criticile formulate de către recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul formulat de aceasta împotriva Deciziei civile nr. 439/2018 din 26 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Analiza criticilor ce vizează fondul cauzei formulate prin cererea de recurs nu se mai impune față de soluția pronunțată asupra excepției prescripției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 439/2018 din 26 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM