ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1049/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 5 decembrie 2014 și înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. București a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Economiei, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții la plata sumei de 693.141,94 Euro și 5959,44 Ron, plus, în principal, la plata dobânzii penalizatoare convenite în clauza 2.5 din contractul de credit facilitate revolving nr. x din 14 februarie 2006, modificat prin actul adițional nr. x din 31 octombrie 2008 sau, în subsidiar, la plata dobânzii prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 12/2011, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data executării integrale a obligației de plată.

A solicitat, de asemenea obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 7865 din 12 decembrie 2016, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului. A respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiată,.

Totodată, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A. S.A., înregistrat la data de 18 august 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Instanța de apel a respins această cale de atac, ca nefondată, prin Decizia nr. 2128/A din 21 noiembrie 2017.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

A constatat că, la data de 14 februarie 2016 între S.C. A. S.A., în calitate de creditor și S.C. B. S.A., în calitate de împrumutat a fost încheiat contractul de credit facilitate revolving pentru capital de lucru nr. 8 din 14 februarie 2006. Potrivit acestui contract și a celor 31 de acte adiționale încheiate, instituția bancară a pus la dispoziția împrumutatului un credit - facilitate revolving pentru capital de lucru în sumă inițială de 2.000.000 EUR (ulterior majorată), pentru o perioadă de creditare care a fost succesiv modificată prin intermediul actelor adiționale încheiate. În considerarea actului adițional nr. x din 15 octombrie 2010, B. S.A. avea obligația de a prezenta până la data de 12 noiembrie 2010 o scrisoare de confort emisă de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri în garantarea facilității acordate în baza contractului. În acest sens, la data de 4 noiembrie 2010, a fost emisă scrisoarea de susținere nr. x de către de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Suplimentar, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 52 din 24 ianuarie 2013 a Consiliului de Administrație al B. s-a aprobat înregistrarea cererii de deschidere a procedurii insolvenței solicitate de debitorul însuși. La data de 30 ianuarie 2013, prin sentința nr. 617, Tribunalul Vâlcea a admis cererea debitoarei B. S.A. de deschidere a procedurii generale a insolvenței.

Raportat la aceste împrejurări, reclamanta A. S.A. a considerat că emitentul scrisorii de susținere și-a încălcat obligațiile cuprinse în aceasta.

A constatat Curtea că o primă critică formulată în calea de atac privește soluția instanței de fond în legătură cu excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, cuprinsă în încheierea din 24 aprilie 2015, cu efectul respingerii acțiunii formulate împotriva acestui pârât, prin Sentința civilă nr. 7865 din 12 decembrie 2016.

În opinia Curții, contrar celor arătate de către apelanta reclamantă, dispozițiile art. 155 din C. proc. civ. și art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, nu fundamentează, prin ele însele, calitatea procesuală pasivă a pârâtului indicat. Astfel, dispozițiile art. 155 din C. proc. civ. vizează exclusiv locul citării și pot fi valorificate numai în măsura în care Statul participă în mod nemijlocit la raportul juridic litigios. În prezenta cauză, astfel cum în mod corect s-a reținut de către instanța fondului, reclamanta valorifică răspunderea civilă contractuală, în raport de pretinsele obligații născute în sarcina pârâților în baza scrisorii de susținere. Or, acest intimat pârât nu este semnatar al scrisorii, așa încât nu se poate reține participarea Statului în mod nemijlocit la raportul juridic ce face obiectul analizei, drept pentru care nu este îndeplinită, în ceea ce privește acest pârât, condiția de exercitare a acțiunii civile prevăzută de dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Prin urmare, acest motiv de apel a fost considerat nefondat.

Cu referire la criticile aduse de către apelanta reclamantă în susținerea netemeiniciei și nelegalității soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, Curtea a notat că argumentația apelantei pornește de la calificarea naturii juridice a scrisorii de susținere, emisă la data de 4 noiembrie 2010 de către Guvernul României Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri pentru beneficiarul A. S.A., referitor la Compania B. S.A., precum și de la identificarea normelor de drept substanțial în raport de care să se stabilească natura, întinderea și efectele obligațiilor emitentului scrisorii. Din punctul de vedere al Curții, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, este fără îndoială că la momentul semnării acestui document legislația națională nu cunoștea o reglementare expresă a scrisorii de susținere, aflându-ne în prezența unui contract nenumit.

Contrar celor afirmate de către apelantă, Curtea a constatat că instanța de fond nu a aplicat în speță dispozițiile Secțiunii nr. 11 a O.G. nr. 86/2003, dispoziții legale abrogate în anul 2005. Judecătorul a înțeles, în mod argumentat, legal și pertinent, să înlăture incidența dispozițiilor art. 2322 din Noul C. civ., normă legală al cărei conținut a fost folosit ca premisă în construirea raționamentului pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată (pag. 3 acțiune). Împrejurarea potrivit cu care instanța a expus normele care, anterior emiterii scrisorii, au reglementat o astfel de formă de angajament, nu determină nicidecum concluzia că judecătorul a înțeles să le aplice nemijlocit. Dimpotrivă, modul în care au fost detaliate considerentele ce sprijină soluția adoptată de către instanță arată că judecătorul a evaluat succesiunea în timp a prevederilor legale ce ar fi putut reprezenta un reper în legătură cu actul emis de Guvernul României Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri pentru beneficiarul A. S.A., dar a tranșat în mod neechivoc că la momentul adoptării scrisorii niciuna dintre aceste norme nu era în vigoare. Această concluzie se impune și prin raportare la faptul că instanța a analizat natura obligației încorporate de dispozițiile art. 5 din scrisoare, prin cercetarea nemijlocită a conținutului acestora, fapt ce ar fi fost de prisos în cazul incidenței art. 13 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 86/2003.

Revenind la reperul pe care A. S.A. îl reiterează în calea sa de atac, respectiv art. 2322 din Noul C. civ., Curtea a arătat că publicarea în cursul anului 2009 a acestor dispoziții nu poate determina cu certitudine concluzia că el a influențat părțile în litigiu. A observat Curtea că la momentul publicării documentului în Monitorul Oficial s-a menționat în mod expres în cuprinsul actului inițierea unui proiect de lege pentru punerea în aplicare a C. civ. (art. 2664), iar evoluția ulterioară a procesului legislativ demonstrează că acest act a suferit modificări (chiar și în ceea ce privește conținutul art. 2322).

În opinia Curții, aceste împrejurări nu afectează obligația instanței de a face o corectă calificare a actului supus verificării sale. În acest sens, Curtea a arătat că analiza scrisorii de susținere determină concluzia că aceasta reprezintă un contract unilateral, cu caracter autonom, care încorporează angajamente intuitu personae, asumate față de beneficiarul A. S.A. de către Guvernul României Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în calitate de acționar principal al Companiei S.C. B. S.A.

Cu privire la angajamentul cuprins în art. 5, despre care apelanta reclamantă afirmă că a fost încălcat, Curtea, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, a concluzionat că privește o obligație de diligență, iar nu de rezultat. Așa cum s-a arătat în considerentele precedente, judecătorul nu a calificat în acest mod obligația prin raportare la incidența art. 13 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 86/2003; de altfel, nici din perspectiva art. 2322 din Noul C. civ., chiar prin valorificarea acestor norme doar cu titlu de reper, nu se poate concluziona că cele asumate de către intimatul pârât reprezintă obligații de rezultat.

În acest sens, Curtea a arătat că, potrivit textului menționat, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a declarat: suntem de acord, și este în interesul nostru, ca Împrumutatul să-și respecte obligațiile financiare generale, în timp util conform Acordurilor de finanțare. În acest sens vom monitoriza și vom lua decizii adecvate pentru a asigura Împrumutatul de menținerea nivelurilor de capital și de lichiditate pentru a permite acestuia în orice moment, să își îndeplinească obligațiile financiare în timp util și în conformitate cu acordurile de finanțare, cu respectarea standardelor de prudență în general acceptate pentru domeniul de activitate al Împrumutatului.

Curtea a învederat că traducerea autorizată pusă la dispoziția instanței de judecată utilizează termenul de Beneficiar, iar nu de Împrumutat, chestiune de natură a genera o interpretare eronată atât timp cât, în mod evident, textul original face referire la A. S.A. ca și beneficiar (Beneficiary), în timp ce B. S.A. este indicat atât în partea introductivă, cât și în conținutul documentului, ca și Borrower or the Company.

În legătură cu această clauză cuprinsă în scrisoarea de susținere Curtea, procedând și la verificarea celorlalte clauze, a constatat că obligația asumată nu are natura unei obligații de rezultat, ci de diligență. Astfel, din analiza conținutului acestei scrisori, singurul de natură a releva intenția sau voința autorului ei de a se angaja, Curtea a identificat elemente pe care emitentul le-a definit clar, precis (ex. pct. 1, în cadrul căruia se reglementează obligația acționarului de a informa imediat beneficiarul de orice fel de modificare a statutului Companiei B. SA), în timp ce în cazul altor situații, precum cea din pct. 5, a utilizat termeni care nu permit identificarea unui rezultat precizat al angajamentului. Formularea determină concluzia că emitentul s-a angajat să facă demersuri, în calitate de acționar al B. S.A., constând în monitorizarea și adoptarea unor decizii adecvate care să permită împrumutatului să onoreze obligațiile financiare din cuprinsul convenției de creditare, cu respectarea standardelor de prudență; or, acest tip de obligație are, cu precădere, aparența unei obligații de supraveghere a activității debitorului în executarea contractului de finanțare, supraveghere exercitată de acționar (calitate evidențiată în scrisoare), în limitele drepturilor pe care legea i le conferă.

În ceea ce privește argumentele aduse de către apelanta reclamantă prin valorificarea literaturii de specialitate, Curtea a subliniat împrejurarea potrivit căreia scrisoarea de susținere emisă de autoritatea publică în cauza prezentă nu prevede o obligație explicită de plată a emitentului.

Drept urmare, Curtea a considerat că în mod temeinic instanța de fond a evaluat natura obligației cuprinse de pct. 5 și a explicat, în consecință, necesitatea probării premiselor angajării răspunderii pârâtului.

Referitor la motivarea subsidiară a apelantei, care reclamă o greșită și nelegală interpretare a efectelor juridice ale asumării obligației stipulate de pct. 5, chiar și în situația calificării obligației ca fiind una de diligență, Curtea a constatat că în cauză nu se poate reține o echivalență între intrarea în insolvență a B. S.A. și încălcarea, cu intenție, a obligației de a face asumate.

Astfel, s-a reținut de către instanța de apel că prin Decizia nr. 52 din 24 ianuarie 2013 Consiliul de Administrație al B. S.A. a aprobat depunerea la Tribunalul Vâlcea a cererii de deschidere a procedurii de insolvență împreună cu declarația privind intenția de reorganizare; în acest context, demersul inițiat de organele de conducere ale debitoarei, companie cu capital majoritar de stat, urmărea reorganizarea societății, împrejurare care permitea plata datoriei creditoarei A. S.A., iar nu declararea falimentului, cum se afirmă în cuprinsul motivelor de apel.

A fost considerată întemeiată susținerea apelantei reclamante potrivit căreia declararea voluntară a stării de insolvență reprezintă o decizie de business, dar în același timp Curtea înțelege să sublinieze că reprezintă și o obligație legală instituită de dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 (debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi), raportat la cumulul datoriilor debitorului.

Scrisoarea de susținere nu face referire, punctual, la un angajament al acționarului majoritar în sensul excluderii inițiativei de declanșare a procedurii insolvenței, situație care, dealtfel, ar crea premisele încălcării textului legal anterior menționat.

Din această perspectivă, în opinia instanței de apel, judecătorul fondului în mod corect a evaluat raporturile dintre debitor și creditorul beneficiar, evidențiind că, pe de o parte, declararea insolvenței a fost previzionată de către A. S.A., fiind menționată în contractul de finanțare ca și caz de neîndeplinire sau culpă, iar pe de altă parte, că modul de derulare a relației contractuale (31 de acte adiționale) demonstrează că reclamanta a avut cunoștință de situația financiară a B. S.A. și a acceptat-o inclusiv prin prelungirea perioadei de disponibilitate.

În consecință, în lipsa identificării demersului materializat prin emiterea Deciziei nr. 52 din 24 ianuarie 2013 de către Consiliul de Administrație al B. S.A. cu încălcarea obligației asumate de acționarul majoritar al societății prin scrisoarea de susținere, Curtea a concluzionat că în mod temeinic instanța de fond a reținut că fapta ilicită nu există.

În ceea ce privește argumentele cuprinse în cererea de apel prin care se face referire la utilizarea unor mijloace dolosive care să justifice angajarea răspunderii sale materiale, din perspectiva obligațiilor cuprinse în scrisoarea de confort, Curtea a notat că referirile părții privesc decizia de a aproba intrarea în insolvență; or, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 953, art. 960 și art. 961 C. civ., dolul reprezintă viciul de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În acest context, din analiza cuprinsului cererii de chemare în judecată, dar și a cererii de apel, Curtea a observat că partea nu a indicat actul juridic pe care se presupune că l-a încheiat ca urmare a acțiunii dolosive a pârâtului din prezentul litigiu ori forma în care s-a concretizat mijlocul viclean ori dolosiv. Drept urmare, Curtea a reținut că prin cererea dedusă judecății partea nu a oferit minime repere care să fundamenteze evaluarea pretențiilor sale din perspectiva incidenței acestui viciu de consimțământ.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul indicat de către reclamantă, Curtea a arătat, în acord cu prima instanță, că declararea stării de insolvență nu a materializat încălcarea obligației prevăzute de pct. 5 din scrisoarea de confort și, prin urmare, nu a determinat o pagubă în patrimoniul reclamantei constând în debitul principal restant al B. față de A., dobândă penalizatoare și cheltuieli de evaluare.

Sub aspectul vinovăției Curtea, fără a reitera argumente cuprinse în considerentele anterioare, a înțeles să sublinieze că deschiderea procedurii insolvenței la inițiativa debitorului nu poate fi identificată ca și o acțiune intenționată cu scopul prejudicierii beneficiarului scrisorii de susținere, în condițiile în care aceasta este o obligație legală.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 480 alin. (1) din C. proc. civ. Curtea a respins apelul ca nefondat, constatând că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală și se impune a fi menținută.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.A. București, înregistrat la data de 4 mai 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Menținerea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este nelegală, fiind vorba de o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept, ce a determinat pronunțarea unei hotărâri cu nerespectarea regulilor de procedură, prin judecarea cauzei într-un cadru procesual incomplet (art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, a susținut că debitoarea B. S.A. este o societate cu capital majoritar de stat, Statul Român deținând o participație de 54,8% prin structurile sale centralizate, respectiv prin Ministerul Economiei.

A mai susținut recurenta că Scrisoarea de confort nr. 3273 din 4 noiembrie 2010 a fost emisă de Statul Român, prin structura sa executivă centrală, respectiv Guvernul României și, în condițiile în care la data de 30 ianuarie 2013, societatea B. S.A. și-a declarat voluntar insolvența, urmare a deciziei adoptate de Statul Român, prin structura sa, Ministerul Economiei și Comerțului, rezultă că, în raport cu A., Statul Român și-a încălcat atât obligațiile asumate prin contractul de credit, cât și obligațiile de a face asumate expres de Stat prin scrisoarea de confort.

Fiind vorba despre o acțiune în despăgubiri, apreciază recurenta că Statul Român va răspunde prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile art. 155 C. proc. civ. și potrivit prevederilor art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

O altă critică invocată prin cererea de recurs constă în greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale din materia răspunderii civile contractuale, respectiv a prevederilor art. 1082 și următoarele, coroborate cu art. 998 și art. 999 C. civ. din 1864 (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, recurentul a arătat că, contrar celor reținute de către instanțele de fond, scrisoarea de confort dă naștere unei obligații de rezultat, iar nu de diligență.

Deși, în adevăr, în anul 2010, legislația națională nu cunoaște o reglementare expresă a scrisorii de confort, definirea acestui contract prin noul C. civ. reprezintă un veritabil reper în legătură cu drepturile și obligațiile părții derivând dintr-o atare convenție emisă chiar și în condițiile legislației civile anterioare.

Apreciază recurenta că, fără nici o justificare, instanța de apel a refuzat să se raporteze la definiția dată de art. 2322 C. civ. scrisorii de confort, pe care a substituit-o cu propria definiție, deși noua lege nu a făcut altceva decât să ofere o reglementare în terminis a unui instrument juridic uzitat și anterior în circuitul civil, în aceleași condiții.

Așadar, potrivit definiției proprii a instanței de apel decurgând din interpretarea art. 5 din scrisoarea de confort, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că obligația emitentului este o obligație de diligență, iar nu de rezultat, întrucât termenii folosiți nu permit identificarea unui rezultat precizat al angajamentului. Concret, s-a reținut asumarea unei obligații de supraveghere a activității debitorului în executarea contractului de finanțare, supraveghere exercitată în limitele dreptului de acționar, fără asumarea nici unei obligații explicite de plată, în cazul în care debitorul nu își îndeplinește propriile obligații.

Citând conținutul art. 5 din convenție, recurenta concluzionează că este vorba de asumarea unei obligații de rezultat, a cărei neexecutare creează o prezumție de culpă în sarcina emitentului și dreptul la despăgubiri în favoarea beneficiarului.

A mai relevat recurenta că obligația de emitere a unei scrisori de confort de către acționarul majoritar al B. a fost expres agreată prin încheierea actului adițional nr. x din 15 octombrie 2010 la contractul de credit, în art. 6, și că din interpretarea coroborată a actului adițional și a scrisorii de confort rezultă că intenția părților a fost aceea de a asigura o garanție a restituirii creditului.

În sfârșit, recurenta citează literatura de specialitate care a apreciat că, în măsura în care scrisorile de confort emise de persoanele juridice de drept public sunt redactate de o manieră care le face similare ca efecte scrisorilor de garanție, ele trebuie calificate ca garanții publice.

În raport de această interpretare doctrinară, consideră că este evident că intimatul-pârât Ministerul Economiei și Comerțului și-a asumat obligația fermă și irevocabilă de a pune la dispoziția B. S.A. sumele necesare pentru ca aceasta să își poată executa propriile obligații de restituire a creditului.

Așadar, apreciază recurenta că emitentul și-a asumat o obligație de a face față de creditor și că interpretarea actului juridic de către instanțele de fond, în sensul în care acesta nu produce nici un efect juridic, contravine dispozițiilor art. 978 C. civ. din 1864.

În subsidiar, chiar și în ipoteza în care s-ar considera că obligația asumată de intimatul-pârât ar fi o obligație de diligență, a susținut că, oricum, instanța de apel a analizat greșit consecințele neîndeplinirii unei atare obligații.

Consideră că a dovedit că pârâtul nu a depus toată stăruința și diligența necesară pentru îndeplinirea obligației asumate.

Astfel, deschiderea procedurii B. S.A. nu a fost dispusă la cererea unui creditor, ci a fost deschisă la cererea debitoarei, în decizia declarării voluntare a insolvenței votul majoritar aparținând chiar pârâtului însuși, în calitate de acționar majoritar.

Faptul că societatea lipsită de lichidități este obligată a-și declara insolvența nu schimbă datele problemei, întrucât prin art. 5 din scrisoarea de confort pârâtul și-a asumat chiar obligația de a evita intrarea în insolvență, stare definită de art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

Or, pârâtul nu doar că nu a stăruit în aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate, prin monitorizarea și luarea deciziilor adecvate, ci a acționat chiar în contra obligațiilor asumate prin scrisoarea de confort.

În final, recurenta a combătut argumentul instanței de apel, potrivit căruia intrarea în insolvență a B. a fost o împrejurare previzionată și asumată de bancă, susținând că menționarea unei anumite clauze în contractul de credit nu reprezintă decât inserarea unei clauze standard, expres permisă de art. 86 din Legea nr. 85/2006 și că, chiar dacă riscul insolvabilității împrumutatului este prezent în orice relație de afaceri, tocmai acesta este rolul garanțiilor, de a proteja creditorul de astfel de riscuri. Acesta a fost rolul scrisorii de confort, de a angaja pârâtul-emitent, care a devenit un garant personal al B. S.A.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Economiei a solicitat, în principal, să se dispună anularea recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Conform prevederilor art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2019, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii de atac, cu citarea părților, la data de 21 martie 2019, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La termenul din 21 martie 2019, s-a constatat, pe de o parte că C. S.A. este succesorul universal al recurentei-reclamante inițiale, A. S.A. și că, prin urmare, a intervenit transmisiunea calității procesuale. Totodată, s-a constatat că dreptul litigios a fost transmis prin act între vii cu titlu particular, respectiv cesiune de creanță intervenită între cedenta A. S.A. și cesionara D. S.A., cu sediul în Atena, Grecia. Drept urmare, s-a dispus ca judecata să continue între succesorul universal al reclamantei și pârâții inițiali și, totodată, a fost introdus în cauză și succesorul cu titlu particular, conform art. 39 alin. (1) teza I și alin. (2) teza I C. proc. civ.

Recursul de față este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile referitoare la menținerea, de către instanța de apel, a soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu pot fi primite.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Așadar, dacă Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are sau nu calitatea de subiect pasiv al raportului juridic obligațional supus analizei de față reprezintă, în primul rând, o chestiune referitoare la aplicarea și interpretarea normelor de drept material, în primul rând, ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu referitoare la pretinsa încălcare a regulilor de procedură, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În al doilea rând, constată că instanța de apel a reținut, în mod corect, că prevederile art. 155 alin. (1) pct. 1 stabilesc locul citării Statului Român și organul desemnat să îl reprezinte, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, numai în situația în care statul justifică calitatea de subiect de drepturi și obligații în raportul juridic litigios de drept material.

Or, instanța a fost învestită cu o acțiune în răspundere contractuală, cauza cererii constând în pretinsa nerespectare a unor obligații asumate printr-o scrisoare de confort, al cărui emitent a fost Ministerul Economiei, în calitate de acționar al societății debitoare B.

Este adevărat că, potrivit art. 2 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 34/2009 Ministerul Finanțelor Publice îndeplinește funcții de reprezentare, în numele statului român și al Guvernului României, însă numai în limitele stabilite prin actele normative în vigoare.

Însă, în ce privește reprezentarea statului român în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce îi revin în calitate de acționar, această atribuție este limitată numai la societățile prevăzute în Anexa nr. 2 la H.G. nr. 34/2009, printre care nu figurează B. S.A. (art. 3 pct. 41 din H.G. nr. 34/2009).

De altfel, și din prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, invocat de recurentă prin motivele de recurs, rezultă că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor și în orice alte situații în care acesta participă, nemijlocit, în nume propriu, "dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".

Or, la data perfectării scrisorii de confort în discuție, legea stabilea, un alt organ al administrației publice centrale abilitat să exercite toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar a statului și să administreze participațiile acestuia la societățile comerciale, anume Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, emitentul actului juridic în discuție (art. 3 pct. 13 din H.G. nr. 1634/2009, act normativ în prezent abrogat și Anexa nr. 2 pct. 32, în care figurează B. SA). Continuatorul acestui organ al administrației publice centrale, supus reorganizării de-a lungul timpului este Ministerul Economiei a căruia activitate este reglementată în prezent de H.G. nr. 27/2017, care asigură reprezentarea statului, în calitate de acționar și administrarea participațiilor acestuia la companiile și societățile cu capital de stat (art. 4 pct. 3).

Așadar, în mod corect au reținut instanțele de fond că Statul Român nu este parte în actul juridic ce reprezintă cauza cererii de chemare în judecată și că nu are o răspundere subsidiară pentru obligațiile asumate de o autoritate publică, cu personalitate juridică, cum este Ministerul Economiei.

Referitor la criticile privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale din materia răspunderii civile contractuale, constată că nici acestea nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, câtă vreme, la data perfectării scrisorii de confort, în anul 2010, contractul în discuție nu era reglementat expres de lege și nu avea o denumire stabilită pe cale normativă, este evident că instanțele de fond nu puteau să îl încadreze decât în categoria contractelor nenumite. Contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanța de apel nu a opus definiției codificate de noul C. civ., prin art. 2322, propria definiție, ci doar a analizat conținutul obligațiilor asumate de emitentul scrisorii, prin raportare la conținutul concret al actului juridic, dând preeminență principiului libertății contractuale, potrivit căruia părțile pot încheia orice convenție, în care să introducă tot felul de clauze, în măsura în care nu aduc atingere normelor imperative sau unor aspecte care țin de ordinea publică.

Este adevărat că art. 2322 din Noul C. civ. confirmă și validează efectele juridice pe care scrisoarea de confort le avea în anterior adoptării Noului C. civ. Însă, nici din perspectiva Noului C. civ. nu rezultă, expresis verbis, asumarea de către emitentul scrisorii de confort doar a unei obligații de rezultat, de a face sau de a nu face.

Nici vechiul C. civ. din 1864, și nici actualul C. civ. nu clasifică obligațiile, pornind de la natura prestației datorate de subiectul pasiv, în obligațiile determinate (obligații de rezultat) și obligații de prudență și diligență (obligații de mijloace).

Doar literatura juridică a realizat o atare clasificare și oricum, utilitatea unei atare clasificări a fost, de foarte multe ori, negată de o parte a doctrinei. În general, ceea ce este caracteristic pentru obligația determinată este faptul că obligația este strict precizată sub aspectul obiectului și scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfășurând o anumită activitate să atingă un rezultat bine stabilit. Neatingerea rezultatului prevăzut face să se presupună că debitorul nu a fost suficient de diligent, că s-a aflat în culpă, și că deci este răspunzător de urmările neîndeplinirii obligației.

Pe de altă parte, caracteristica obligației de prudență și diligență (a obligației de mijloace) este aceea că obligația debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toată diligența necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.

Unul din principalele aspecte ale distincției dintre obligațiile determinate (de rezultat) și obligațiile de prudență și diligență (de mijloace) se situează pe terenul probatoriu. În prima situație, neatingerea rezultatului dorit constituie, ipso facto, o dovadă a culpei debitorului - prezumție de culpă a acestuia; neatingerea rezultatului în cel de al doilea caz nu mai este prin ea însăși, o dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus, pentru atingerea rezultatului precizat, prudența și diligența care erau obligatorii.

Pornind de la aceste considerații teoretice, urmează a constata că, din definiția dată de legiuitor scrisorii de confort, nu rezultă că asumarea unei obligații de a face de către emitent, "în scopul susținerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligațiilor acesteia față de un creditor al său", este întotdeauna o obligație de rezultat.

Definiția legală face referire la o gamă largă de obligații ce pot fi asumate irevocabil de emitent în scopul susținerii debitorului, ce pot fi obligații fie de rezultat (de exemplu, de a finanța pe debitor), fie de diligență (de exemplu, de supraveghere a debitorului în executarea obligațiilor sale cum sunt de exemplu, în prezenta speță, asigurările date de acționarul majoritar al debitoarei persoană juridică, că va supraveghea activitatea generală a împrumutatului B., pentru ca acesta din urmă să își mențină "nivelurile de capital și de lichiditate"). Însă, contrar celor afirmate de către recurentă, niciodată activitatea asumată de către emitentul scrisorii de confort, rezultatul prefigurat și bine stabilit, nu se confundă cu rezultatul obligației asumate de debitorul însuși. Altfel spus, scrisoarea de confort nu asigură executarea obligației de către debitor și nu obligă pe emitentul garant la executarea obligației neexecutate a debitorului.

Așa cum rezultă în mod explicit din alin. (2) al art. 2322 din Noul C. civ., creditorului îi revine sarcina de a dovedi că emitentul scrisorii de confort nu și-a îndeplinit obligația asumată prin scrisoarea de confort, ceea ce înseamnă că neexecutarea obligațiilor asumate de debitor în cadrul raportului juridic stabilit între acesta din urmă și creditor nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii contractuale a emitentului.

Așadar, chiar dacă instanța de apel, în analiza naturii obligațiilor asumate de către emitent, ar fi pornit de la reperele ce rezultă din Noul C. civ. (act normativ inaplicabil raportului juridic dedus judecății, așa cum s-a mai arătat), ar fi ajuns la aceeași concluzie, corectă, anume că obligația pârâtului era una de mijloace (de prudență și diligență), iar nu de rezultat.

De altfel, și din doctrina citată de recurentă în cuprinsul motivelor de recurs rezultă că scrisorile de confort emise de persoanele juridice de drept public pot fi calificate ca garanții publice numai în măsura în care astfel de instrumente juridice sunt redactate de o manieră care le face similare ca efecte scrisorilor de garanție. Or, în speță, este evident că scrisoarea de confort emisă de pârât nu a fost redactată în termeni care să permită un asemenea rezultat, ci din art. 5 al acestuia rezultă numai asumarea unei obligații de a face, respectiv de a supraveghea activitatea generală a debitorului, în măsura în care acționarul majoritar al societății debitoare deține astfel de pârghii, în scopul susținerii acesteia în vederea executării obligațiilor debitorului - împrumutat față de banca creditoare.

Așadar, emitentul scrisorii de confort nu este nici un garant personal al împrumutatului, nici un asigurator pentru riscul de neplată (risc de credit), astfel că acțiunea de față a pornit de la o premisă greșită. În concret, prin prezenta acțiune reclamanta nu a solicitat obligarea intimatului la plata de daune interese, întrucât intrarea în insolvență a debitorului care nu și-a executat propria obligație, poate determina fie restituirea cu întârziere a împrumutului, fie chiar o rambursare parțială a creditului, ci a solicitat însăși executarea obligației neexecutate a împrumutatului, respectiv întregul credit restant și toate accesoriile a acestuia.

În acest context, contrar celor susținute de către recurentă, instanțele de fond nu au interpretat acest act juridic în sensul în care acesta nu produce nici un efect juridic, contrar prevederilor art. 978 C. civ. Dimpotrivă, ceea ce au reținut, în mod corect, instanțele de fond, este doar faptul că scrisoarea de garanție a dat naștere unei obligații de mijloace, de diligență și că reclamanta nu a dovedit că pârâtul-emitent nu și-a executat, în mod culpabil, propriile obligații, de a face, asumate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că nu poate exista raport de cauzalitate între pretinsa neexecutare și prejudiciul pretins (întregul credit restant și accesoriile acestuia), întrucât pârâtul nu este un garant personal al debitoarei B. S.A.

Celelalte critici, formulate în subsidiar, de către recurentă, referitoare la întrunirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului, întrucât ar fi dovedit neîndeplinirea, culpabilă, de către acesta, a obligațiilor de diligență asumate, nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, ce nu pot face obiectul prezentei căi extraordinare de atac. Astfel, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acest context, se impune doar precizarea că declararea voluntară a insolvenței debitoarei B. S.A., potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, nu poate reprezenta o încălcare, cu intenție, a obligațiilor asumate prin art. 5 din scrisoarea de confort, prin raportare la art. 3 pct. 1 din același act normativ, întrucât insolvența înseamnă chiar lipsa fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor. Ceea ce susține recurenta este nu faptul că pârâtul nu a stăruit în monitorizarea și luarea deciziilor adecvate de către împrumutat, ci că emitentul și-ar fi asumat obligația ca B. S.A. să nu intre în insolvență. Or, acționarul unei societăți nu își poate asuma obligația ca persoana juridică la care deține participații să nu intre în insolvență, întrucât aceasta ar fi o obligație imposibilă, starea unui patrimoniu nefiind doar consecința directă și necesară a deciziilor manageriale și de afaceri, ci a unui ansamblu de factori, care include și pe cei externi voinței sociale (mediul în care evoluează, starea economiei, factorii de piață, etc.).

În sfârșit, decizia declarării voluntare a insolvenței nu este luată cu votul majoritar al acționarilor, așa cum pretinde recurenta, ci de către cei care au calitatea de a reprezenta persoanele juridice debitoare. În speță, de altfel, a existat o decizie a consiliului de administrație, iar nu o hotărâre a adunării generale a acționarilor, în acest sens. Așadar, câtă vreme debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor Legii nr. 85/2006 (art. 27 alin. (1) din acest act normativ), iar cererea va fi semnată doar de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor au calitatea de a reprezenta debitorul persoană juridică (art. 27 alin. (3), este evident că nu este necesară o hotărâre a adunării generale a acționarilor pentru luarea unei atare decizii.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C. S.A. (A. S.A.) și D. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 2128/A din 21 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 16 mai 2019.

Procesat de GGC - MM