Decizia nr. 3611/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 3337/2015 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.01.2015 reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, anularea Deciziei nr. 335/27.10.2014 emisă de A.N.A.F-D.G.S.C. precum și a Deciziei de impunere nr. x/30.06.2014 privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, a Raportului de inspecție fiscala nr. x/30.06.2014 și a Dispoziției nr. 421 din 30.06.2014 privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 3337 din data de 14 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și a dispus anularea Deciziei nr. 335/27.10.2014 emisă de A.N.A.F., a Deciziei de impunere nr. x/30.06.2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.06.2014. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că astfel cum rezultă din conținutul Deciziei nr. 335/27.10.2014 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscala - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, contestația administrativă formulată de către reclamantă împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.06.2014 a fost respinsă pentru considerente de ordin formal, iar nu pentru de neîndeplinirea de către reclamantă a cerințelor de fond privind realitatea operațiunilor economice care au stat la baza emiterii facturilor fiscale în legătură cu care aceasta și-a exercitat dreptul de deducere a TVA, iar anularea acesteia se impune întrucât în prezenta cauză organele de control fiscal nu au făcut proba caracterului fictiv al operațiunilor care au stat la baza emiterii facturilor și nu a dovedit că tranzacțiile din care derivă acest drept constituie o practică abuzivă, astfel încât dreptul reclamantei de a deduce TVA aferent acestor facturi trebuie recunoscut. S-a mai arătat că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezulta că furnizorul din Olanda a formulat corecții ale declarației prestațiilor intracomunitare in cadrul cărora este evidențiată operațiunea efectuata către Romania sub codul x in valoare de 5.389.109 EUR, codul de înregistrare în scopuri de TVA în Romania corespunde societății A. S.R.L., iar suma menționată în corecție este cea din factura fiscala aferenta achiziției intracomunitare. De asemenea, din declarația data de B. la 23.09.2014 rezulta ca aceasta societate a formulat și înregistrat la autoritatea competenta declarația intra stat pentru livrarea efectuata către A. S.R.L., parc fotovoltaic Bobicești, Olt, inițial eronata cu referire la societatea C., însă declarația intra stat a fost rectificata la data de 28.07.2014 in sensul livrării către A. S.R.L. A mai arătat prima instanță că reclamata a efectuat o achiziție intracomunitară de bunuri potrivit art. 20 din Directiva 2006/112/CE și art. 130 1 din Codul fiscal, achiziție intracomunitara care reprezintă un fapt generator al taxei pe valoarea adăugată potrivit art. 68 din Directiva, supusa taxării inverse și care da naștere dreptului de deducere potrivit art. 167 din Directiva privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș. 1. Recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și a arătat în motivarea căii de atac, în esență, următoarele: - instanța de fond nu arată în nici un fel care sunt propriile argumente pentru a considera că intimata nu ar datora taxa impusă și nici motivul pentru care a înlăturat argumentul instituției în legătură cu corecta încadrare din punctul de vedere al TVA a operațiunilor economice ale intimatei. Simpla citare a unor texte legale pe care instanța le consideră aplicabile în cauză sau simple afirmații, fără un fundament legal concret, nu sunt suficiente pentru a da consistență motivării hotărârii, instanța de control judiciar neputând să analizeze argumentele în baza cărora instanța de fond a ajuns la această soluție. - în mod greșit instanța de fond a reținut că în cauză organele de control nu au făcut proba caracterului fictiv al operațiunilor care au stat la baza emiterii facturilor și nu au dovedit că tranzacțiile din care derivă acest drept constituie o practică abuzivă, astfel încât dreptul intimatei de a deduce TVA aferent acestor facturi trebuie recunoscut. - instanța a reținut că factura a fost corectată, însă această factură a fost corectată ulterior încheierii inspecției fiscale, respectiv la data de 10.09.2014 și 14.09.2014, astfel că în speță nu pot fi aplicabile prevederile art. 159 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. - nu pot fi reținute afirmațiile privind achitarea taxei pe valoarea adăugată prin taxare inversă, întrucât atât timp cât condițiile de formă pentru acordarea dreptului de deducere nu au fost îndeplinite, iar furnizorul din Olanda nu a declarat operațiunea ca livrare intracomunitară, persoana obligată la plata taxei este chiar intimata. - din jurisprudența europeană se reține că CJUE lasă la latitudinea fiecărui stat membru să stabilească condițiile de exercitare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată. 2. Recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Argeș a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a arătat în motivarea căii de atac, în esență, următoarele: - S.C. A. S.R.L. a declarat achiziția intracomunitară de bunuri în timp ce partenerul din Olanda nu a declarat această livrare. Instanța de fond eronat a reținut că societatea a achitat TVA prin taxare inversă, argumente ce nu pot fi reținute deoarece nu au fost îndeplinite condițiile pentru acordarea dreptului de deducere. - instanța de fond bazându-se pe legislația comunitară descrisă pe larg și nu pe probele și argumentele organelor fiscale consideră normal comportamentul S.C. A. S.R.L. care, după control, în timpul soluționării plângerii prealabile și în timpul judecării cauzei depune și mai ales rectifică documentele făcând dovada că petenta își asumă propria culpă și că constatările echipei de control sunt temeinic dovedite.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței civile recurate ca legală și temeinică, arătând că: - toate criticile recurentei ANAF subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate, în condițiile în care din analiza hotărârii instanței de fond rezultă că aceasta relevă în mod detaliat și complex motivele de fapt și drept pe care instanța le-a avut în vedere în soluționarea cererii deduse judecății. - analizând legalitatea și temeinicia actelor administrativ-fiscale contestate prin prisma și în limitele investirii potrivit cererii de chemare în judecată, raportat la probele administrate în cauză, probe apreciate și valorificate în mod corect de instanța de fond, este pe deplin justificată soluția și motivarea instanței de fond în sensul că în cauză sunt îndeplinite condițiile exercitării dreptului societății de deducere TVA și că actele administrative contestate încalcă principiile fundamentale ale sistemului comun de TVA. - dreptul la corectarea facturilor este în mod expres recunoscut de lege prin art. 159 din Codul fiscal, iar în plan procedural este recunoscut dreptul persoanei interesate de a se folosi în contestația administrativă de înscrisuri noi, drept căruia îi corespunde obligația corelativă a autorității care soluționează contestația de a ține seama de astfel de înscrisuri noi - art. 213 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 și art. 182 1 din Normele de aplicare a Codului de procedură fiscală. - trebuie avută în vedere corecta reținere de către instanța de fond a faptului că respingerea contestației administrative a fost motivată de organele fiscale exclusiv pentru considerente de ordin formal, iar nu pentru îndeplinirea cerințelor de fond privind realitatea operațiunilor economice care au stat la baza emiterii facturilor fiscale în legătură cu care a fost exercitat dreptul de deducere TVA.

Procedura de filtrare a recursului Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 09.02.2017, conform alin. (4) al aceluiași articol. Prin încheierea din 18.05.2017, completul de filtru a admis recursul în principiu și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, în condiții de contradictorialitate, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Intimata -reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 335/27.10.2014 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.06.2014. Prima instanță a admis cererea de chemare în judecată și a dispus anularea Deciziei nr. 335/27.10.2014 emisă de ANAF, a Deciziei de impunere nr. x/30.06.2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.06.2014. Ambele pârâte au formulat recurs, Agenția Națională de Administrare Fiscală invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., iar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Argeș invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument. În cauza de față se constată că hotărârea primei instanțe este motivată atât în fapt cât și în drept, nu cuprinde motive contradictorii, astfel încât motivul invocat nu este incident. Faptul că judecătorul a preluat unele argumente susținute de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu este de natură să conducă la casarea hotărârii recurate atâta timp cât prima instanță a construit propriul silogism logico-juridic ce poate fi cenzurat de instanța de control judiciar. A mai susținut recurenta că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepțiilor pe care le-a invocat prin întâmpinare. Prin întâmpinarea formulată, recurenta pârâtă ANAF a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității, ambele cu privire la Dispoziția nr. 421/30.06.2014 privind măsurile stabilite de organele fiscale. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că Dispoziția nr. 421/30.06.2014 nu face obiectul acțiunii deduse judecății. Prin încheierea din 18 mai 2015, instanța de fond a luat act de această precizare a reclamantei, astfel încât excepțiile invocate de pârâtă nu se impunea a mai fi analizate, critica formulată sub acest aspect apare ca nefondată. Cel de al doilea motiv de casare invocat de ambele recurente este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Cum criticile formulate sunt comune ambelor recursuri, acestea vor fi analizate împreună. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. are ca obiect de activitate producerea de energie electrică și în vederea realizării obiectului de activitate, a construit parcul fotovoltaic în localitatea Bobicesti, jud. Olt. În baza contractului de furnizare din iulie 2013, reclamanta a făcut o achiziție intracomunitară de bunuri, respectiv module fotovoltaice pentru parcul fotovoltaic Bobicesti, Olt, de la D., prin reprezentant direct și fiscal cu licență limitată, societatea B. din Olanda. D. și B. Olanda au încheiat un acord prin care au convenit ca societatea B. să acționeze ca reprezentant direct și reprezentant fiscal cu licenta limitata al D. - contract incheiat la data de 21-24.06.2013. In baza acestui contract, D. a autorizat B. să întocmească declarațiile legale în numele și pe seama D., pentru transportul bunurilor prezentate de și în numele D. și de asemenea, B. a fost autorizata și pentru perceperea TVA, să acționeze ca reprezentant fiscal, cu licență limitată la livrările convenite. Înțelegerea intervenită între A. S.R.L. și D. prin contractul încheiat in iulie 2013 a fost în sensul livrarii bunurilor potrivit conditiei E. Bobicesti, respectiv livrarea la destinatie cu toate taxele platite de catre furnizor. Formalitățile vamale la intrarea în spațiul Uniunii Europene s-au realizat în Rotterdam, Olanda. Autoritatile competente olandeze au emis liberul de vama, au încasat taxe vamale aferente importului și au încasat taxele antidumping datorate potrivit legislației aplicabile. În Romania, bunurile achiziționate au fost livrate de către B. Olanda, în acest sens fiind emise documente de transport CMR din cuprinsul cărora rezultă efectuarea livrării către A. S.R.L. pentru proiectul Bobicesti. În temeiul contractului de furnizare, corespunzător achiziției, a fost emisa factura fiscala nr. X din 29.10.2013 în valoare totala de 5.389.108,20 euro, reclamanta înregistrând în contabilitate achiziția intracomunitară de bunuri in suma totala de 23.929.796 RON, cu TVA deductibil prin taxare inversa in cuantum de 5.743.151 RON aferenta facturii menționată anterior. Din cuprinsul facturii fiscale X/29.10.2013 rezultă calitatea B., de reprezentant direct și fiscal cu licența limitata al D., precum și efectuarea achiziției din Rotterdam, Olanda. La data de 10.09.2014, factura X/29.10.2013 a fost stornată și corectată în sensul menționării datelor complete ale reprezentantului fiscal B. (acționând în numele F.), nr. inregistrare TVA x, sediu (factura nr. X din 10.09.2014 și nr. X/10.09.2014). Dată fiind această operațiune comercială, reclamanta a solicitat rambursarea TVA în cuantum de 345.623 RON pentru perioada 14.08.2013-31.12.2013. În urma inspecției fiscale a fost emisă Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspectia fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.06.2014 prin care s-au retinut în sarcina societatii A. S.R.L. urmatoarele obligatii de plata: - TVA stabilita suplimentar 5.397.528 RON și TVA stabilita suplimentar și ramasa la plata 5.051.905 RON; - Dobanda in cuantum de 446.915 RON; - Penalitati de intarziere in valoare de 252.604 RON. Respingând contestația reclamantei, prin Decizia nr. 335/27.10.2014, Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a reținut că factura fiscală nu ar conține informațiile obligatorii prevăzute de art. 155 alin. (19) lit. e) din Codul fiscal, că reprezentantul fiscal nu ar fi declarat tranzacția, că factura fiscală a fost corectată ulterior încheierii inspecției fiscale și că nu se poate reține achitarea TVA prin taxarea inversă. Răspunzând punctual criticilor recurentelor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima susținere se referă la faptul că în mod greșit instanța de fond a reținut că organele de control nu au făcut proba caracterului fictiv al operațiunilor care au stat la baza emiterii facturilor și nu au dovedit că tranzacțiile din care derivă acest drept constituie o practică abuzivă. Or, referitor la dreptul de deducere a TVA, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, dreptul persoanelor impozabile de a deduce TVA -ul pe care îl datorează, TVA-ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și pentru serviciile primite anterior, de acestea, constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislația Uniunii. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecință, neutralitatea impozitării tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activități cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA-ului (C-110/98 - C-147/98; C-80/11, C-142/11). În ceea ce privește cerințele sau condițiile de fond, reiese din articolul 168 litera (a) din Directiva 2006/112 că, pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, trebuie, pe de o parte, ca persoana interesată să fie o "persoană impozabilă" în sensul respectivei directive și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și că, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă (C-324/11; C-277/14). Față de întregul material probator administrat în cauză, se constată că raportul comercial s-a desfășurat în realitate, de vreme ce modulele fotovoltaice au ajuns în România, parcul fotovoltaic Bobicești, jud. Olt a fost realizat, societatea folosind acest parc în scopul desfășurării operațiunilor sale taxabile. Simplul fapt al unor erori materiale de completare a documentelor fiscale, fără a demonstra că societatea a participat la un mecanism fraudulos, nu este de natură a conduce la concluzia, astfel cum susțin recurentele, că aceste tranzacții sunt fictive și că practica acestor comercianți este abuzivă. Pe de altă parte, în afacerile Halifax (cauza C-255/02), Axel Kittel (cauza-439/04) și Recolta Recycling (C-440/04) Curtea de Justitție a Uniunii Europene a spus în mod expres că particularul trebuie să beneficieze de prezumția de bună-credință, revenind organelor fiscale sarcina probei faptului că aceștia, cu intenție directă, au luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective. Au mai susținut recurentele că în mod greșit prima instanță a reținut că factura a fost corectată, însă această corectare s-a realizat ulterior încheierii inspecției fiscale. Or, și sub acest aspect se impune a menționa practica constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că principiul fundamental al neutralității TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile (C-284/11 și C-332/15). Potrivit dispozițiilor art. 159 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la momentul emiterii deciziei de impunere contestată: "(1) Corectarea informațiilor înscrise în facturi sau în alte documente care țin loc de factură se efectuează astfel: a) în cazul în care documentul nu a fost transmis către beneficiar, acesta se anulează și se emite un nou document; b) în cazul în care documentul a fost transmis beneficiarului, fie se emite un nou document care trebuie să cuprindă, pe de o parte, informațiile din documentul inițial, numărul și data documentului corectat, valorile cu semnul minus, iar pe de altă parte, informațiile și valorile corecte, fie se emite un nou document conținând informațiile și valorile corecte și concomitent se emite un document cu valorile cu semnul minus în care se înscriu numărul și data documentului corectat. (2) În situațiile prevăzute la art. 138 furnizorii de bunuri și/sau prestatorii de servicii trebuie să emită facturi sau alte documente, cu valorile înscrise cu semnul minus, când baza de impozitare se reduce sau, după caz, fără semnul minus, dacă baza de impozitare se majorează, care vor fi transmise și beneficiarului, cu excepția situației prevăzute la art. 138 lit. d). (3) Persoanele impozabile care au fost supuse unui control fiscal și au fost constatate și stabilite erori în ceea ce privește stabilirea corectă a taxei colectate, fiind obligate la plata acestor sume în baza actului administrativ emis de autoritatea fiscală competentă, pot emite facturi de corecție conform alin. (1) lit. b) către beneficiari. Pe facturile emise se va face mențiunea că sunt emise după control și vor fi înscrise într-o rubrică separată în decontul de taxă. Beneficiarii au drept de deducere a taxei înscrise în aceste facturi în limitele și în condițiile stabilite la art. 145-147 2 ." Se poate observa că legiuitorul permite corectarea facturilor, în condițiile menționate mai sus, chiar și după efectuarea inspecției fiscale. În aceste condiții criticile recurentelor apar ca nefondate, fiind îndeplinite cerințele de formă pentru deducerea TVA-ului. O ultimă susținere a recurentelor se referă la faptul că, potrivit jurisprudenței CJUE este lasat la latitudinea fiecărui stat membru să stabilească modul și condițiile de exercitare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată. Este adevărat că potrivit articolului nr. 273 primul paragraf din Directiva 2006/112, statele membre pot impune alte obligații decât cele prevăzute în această directivă pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA-ului și pentru a preveni evaziunea. Însă, tot Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că măsurile adoptate de statele membre nu trebuie să depășeascăceea ce este necesar pentru a atinge astfel de obiective. Prin urmare, acestea nu pot fi utilizate astfel încât să repună în discuție în mod sistematic dreptul de deducere a TVA-ului și, așadar, neutralitatea TVA-ului. Administrația nu poate impune persoanei impozabile să intreprindă verificări complexe și aprofundate referitoare la un furnizor, transferând de fapt în sarcina acesteia actele de control care sunt în atribuția acestei administrații (C-110/98-C-147/98; C-80/11; C142/11).

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 3337 din data de 14 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.