ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1222/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 iunie 2015, reclamanta A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 215 C. proc. fisc. , suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-AG 594 din data de 5 iunie 2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș în urma inspecției fiscale desfășurate în perioada 2 aprilie 2015 - 25 mai 2015 și a Raportului de Inspecție fiscală nr. F-AG 450 din data de 5 iunie 2015 emis de organele de control din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în urma inspecției fiscale desfășurate în perioada 2 aprilie 2015 - 25 mai 2015, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin Sentința nr. 2286 din 18 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate. În drept, au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În esență, recurenta a susținut că sentința recurată este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, impunându-se rejudecarea cererii de suspendare în recurs. Motivarea soluției este fundamental eronată, echivalând chiar cu refuzul de a judeca cererea de suspendare pe fond.

De asemenea, se arată că întrucât soluția fiscală definitivă la contestația fiscală prealabilă x din 18 iunie 2015 se lasă, desigur, așteptată cu mult dincolo de termenul de 45 de zile, în cază se impune cu atât mai mult suspendarea executării pe durata contenciosului fiscal la fond, întrucât abia atunci o serie de date și informații accesate unilateral numai de organele fiscale în pregătirea tematică și derularea efectivă a inspecției vor deveni în sfârșit accesibile în cadrul administrării de probe.

Recurenta a criticat sentința de fond și sub aspectul cazului privind prevenirea unei pagube iminente, precizând că Decizia nr. 71/2015 și Procesul-verbal nr. x produc din plin efecte, paralizând activitatea societății. Inexorabil, societatea va căuta protecția legii insolvenței, dar va părăsi nișa pe care o ocupă, cu efect ireversibil chiar și în ipoteza în care fondul contenciosului fiscal ar mai putea fi promovat și susținut cu succes.

Considerente precum cele reținute de judecătorul fondului potrivit cărora nu constituie argumente de păgubire iminentă imposibilitatea previzibilă a achitării drepturilor salariale, iminența disponibilizării angajaților, abandonarea contractelor aflate în derulare și a fondului de comerț, deteriorarea relației cu banca finanțatoare prin retragerea creditării, imposibilitatea achitării furnizorilor și a încasării clienților popriți de creditorul fiscal, sunt atât afirmații atât de categorice, încât zădărnicesc ab initio și fac impracticabile orice cereri de suspendare a executării din partea unor persoane juridice. Administrarea fiscală a unui contribuabil încă viabil se reduce la un act execuțional ultimativ, categoric distructiv pentru contestatoare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 15 martie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 13 octombrie 2016 completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data 28 martie 2017, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a normelor de drept material, față de prevederile legale aplicabile dar și de apărările intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că nu subzistă motive de casare a hotărârii primei instanțe, în considerarea celor în continuare arătate.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-AG 594 din data de 5 iunie 2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș în urma inspecției fiscale desfășurate în perioada 2 aprilie 2015 - 25 mai 2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-AG 450 din data de 5 mai 2015 emis de organele de control din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în urma inspecției fiscale desfășurate în perioada 2 aprilie 2015 - 25 mai 2015, până la pronunțarea instanței de fond.

Înalta Curte reține că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, având în vedere conținutul prevederilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect că motivele de nelegalitate circumscrise de recurenta-reclamantă, cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Criticile formulate de recurentă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate, critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate nefiind fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost învestită va cuprinde "… motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența.

Examinând considerentele sentinței recurate, instanța constată, contrar susținerilor recurentei, că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor părților, exprimând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat cererile părților, astfel că acest motiv de recurs, este nefondat.

Argumentele dezvoltate în cererea de recurs reiau, în esență, criticile de nelegalitate expuse de reclamanta-recurentă în cererea de chemare în judecată, instanța de fond pronunțându-se în mod corect cu privire la toate aceste aspecte.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

Or, în cauză, recurenta-reclamantă a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a actului administrativ fiscal atacat.

Contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte constată în acord cu judecătorul fondului că prima instanță a reținut în mod judicios faptul că s-au invocat aspecte ce țin de fondul cauzei care nu pot fi analizate în cadrul unei cereri de suspendare, iar organul fiscal a motivat concret rațiunile avute în vedere la reconsiderarea tranzacțiilor comerciale pentru care reclamanta a procedat la deducerea TVA și a cheltuielilor, pentru fiecare set de tranzacții, organul fiscal argumentând concret susținerea soluției date prin actul atacat, iar nu numai simple dubii.

Prin urmare, se constată că în mod corect, prima instanță, prin "pipăirea" fondului a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2014.

În ceea ce privește paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, Înalta Curte, fără a înlătura de plano, consistența acestui argument, constată că, în raport cu cele reținute anterior în privința neîndeplinirii condiției cazului bine justificat, nu se impune reformarea sentinței, pentru că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiții.

În cauză, într-adevăr punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății recurente, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Prin urmare, criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC "A." SRL împotriva Sentinței nr. 2286 din 18 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2017.