ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 91/P din 29.10.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Neamț - Secția penală, făcând aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat, printre alții, pe inculpatul A. la pedepsele de:

- 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de aderare la o asociere infracțională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen.,

- 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.(1969), art. 5 C. pen. și 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.(1969),

- 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969) cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen. (1969), s-au contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa mai grea - de 3 ani și 6 luni închisoare și 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (1969).

S-au interzis inculpatului drepturile civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (1969), în condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen. (1969).

În temeiul art. 88 C. pen. (1969), s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reținerii și a arestării preventive, de la data de 18.09.2012 până la 15.05.2013.

A fost admisă acțiunea civilă formulată de părțile civile Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Neamț și Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț.

În temeiul art. 25 și art. 397 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1392 C. civ., a fost obligat inculpatul A., în solidar, alături de ceilalți coinculpați să plătească părții civile Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Direcția Silvică Neamț suma de 41.118 lei cu titlu de despăgubiri civile.

În temeiul art. 19 C. proc. pen., art. 1357 și 1373 C. civ. raportat la art. 119 alin. (1) și art. 120 C. proc. pen., au fost obligați în solidar inculpații B., acesta în solidar și cu partea responsabilă civilmente S.C. C. SRL, A. și D. să plătească părții civile Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț suma de 16.325,15 lei - despăgubiri civile, actualizată la data plății efective prin calcularea accesoriilor fiscale prevăzute de Codul de procedură fiscală.

În temeiul art. 249 C. proc. pen. și art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților B., A., D. și părții responsabile civilmente S.C. C. S.R.L.,, până la concurența sumei de 16.325,15 lei, la care se adaugă accesoriile fiscale și ale inculpaților E., F. și părții responsabile civilmente S.C. G. S.R.L. până la concurența sumei de 41.388,385 lei, la care se adaugă accesoriile fiscale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. g) raportat la art. 580 C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunilor prin anularea: avizelor de transport ale materialului lemnos nr. 9640759/23.02.2012; 9640752/12.03.2012; 9640751/12.03.2012; 3982134/18.02.2012; 3982133/18.02.2012; documentațiilor de inventariere, marcare și tăiere a arborilor de pe suprafețele cu vegetație forestieră aparținând numiților H. (fl. 65-73, vol. IX dosar urmărire penală), I. (fl. 75-83, vol. IX dosar urmărire penală), J. (fl. 86-93, vol. IX dosar urmărire penală); avizului de însoțire primar nr. 0116347/20.07.2012, a facturii seria BE nr. 13/10.08.2012 și a chitanțelor nr. 35/08.08.2012 și 36/11.08.2012 (fl. 46-49, vol. X dosar urmărire penală).

Pentru a se pronunța în acest sens, în urma analizării probatoriului administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A., care, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012, a aderat la asocierea infracțională inițiată de către inculpații B. și E. în scopul tăierii fără drept, de pe picior, a unui număr mare de arbori nemarcați, aflați pe parcele cu vegetație forestieră pe care ultimul le deținea în fapt, și al comercializării ulterioare a materialului lemnos rezultat și evitării plății sumelor datorate bugetului de stat pentru această operațiune, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003.

S-a mai reținut că fapta inculpatului A., care, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012, având inițial calitatea de agent de poliție în cadrul Secției de Poliție nr. 12 Poiana Teiului, iar, de la data de 01.09.2012, șef al Postului de Poliție al comunei Grințieș, jud. Neamț, cu intenție directă, nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu referitoare la constatarea și sancționarea contravențiilor ori a faptelor de natură penală la regimul de tăiere a arborilor de pe picior comise de către inculpații și învinuiții cercetați în cauză, în scopul de a le asigura atât acelor persoane, cât și sieși foloase materiale injuste, întrunește elementele materiale ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000.

De asemenea, fapta inculpatului A. care, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012, având inițial calitatea de agent de poliție în cadrul Secției de Poliție nr. 12 Poiana Teiului, iar, de la data de 01.09.2012, șef al Postului de Poliție al comunei Grințieș, jud. Neamț, l-a ajutat în mod activ pe inculpatul B. să comercializeze către diverse persoane material lemnos secundar pentru care nu existau documente de proveniență, operațiunile nefiind evidențiate în contabilitatea agenților economici implicați, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în forma complicității, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Împotriva sentinței penale mai sus arătate, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamț și inculpații E., D., A., F., K., L., M., N., B. și partea responsabilă civilmente S.C. G. S.R.L.

Prin decizia penală nr. 72 din 30.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Neamț și inculpatul D. împotriva sentinței penale nr. 91/P din 29.10.2015 pronunțată de Tribunalul Neamț, în dosarul nr. x/2013.

A fost desființată, în parte, sentința penală atacată în ceea ce privește încadrarea juridică pentru infracțiunea de instigare la tăiere ilegală de arbori, cuantumul pedepsei aplicate pentru această infracțiune și cuantumul pedepsei rezultante, toate cu privire la inculpatul E., precum și referitor la soluția de condamnare pentru infracțiunea de instigare la dare de mită, cuantumul pedepsei aplicate pentru infracțiunea de abuz în serviciu și cuantumul pedepsei rezultante, toate cu privire la inculpatul D., și, în rejudecare:

I. Au fost reținute în ceea ce privește încadrarea juridică a infracțiunii de instigare la tăiere ilegală de arbori, cu privire la inculpatul E., prevederile art. 25 C. pen. (1969), raportat la art. 108 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. a) din Legea 46/2008, cu aplicarea art. 5 C. pen.

A fost majorat cuantumul pedepsei aplicate aceluiași inculpat pentru infracțiunea de tăiere ilegală de arbori, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 108 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. a) din Legea 46/2008, cu aplicarea art. 5 C. pen., la 4 ani închisoare.

A fost majorat cuantumul pedepsei principale rezultante la 4 ani închisoare, inculpatul E. având de executat pedeapsa de 4 ani închisoare și 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a -II-a, b și c C. pen. (1969).

II. În temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. pentru infracțiunea de instigare la dare de mită, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 255 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. întrucât fapta nu există.

A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului D. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., la 3 ani și 6 luni închisoare.

A fost redus cuantumul pedepsei principale rezultante la 3 ani și 6 luni închisoare, inculpatul D. având de executat 3 ani și 6 luni închisoare și 1 an pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, b) și c) C. pen. (1969).

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții - inculpați E., A., F., K.,L., M., N., B. și apelanta - parte responsabilă civilmente S.C. G. S.R.L., împotriva aceleiași sentințe penale.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel, cu titlu preliminar, a constatat că probele obținute în temeiul art. 911 și urm. C. proc. pen. (1968), sunt rezultatul punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse de către judecătorii din cadrul Tribunalului Neamț.

S-a mai constatat că mandatele de supraveghere tehnică privind supravegherea video, audio sau prin fotografiere, deși au fost puse în aplicare cu ajutorul Serviciului Român de Informații, procesele-verbale de consemnare a rezultatelor activităților respective au fost întocmite de către ofițeri de poliție judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț.

Făcând trimitere la sfera de aplicare a principiului tempus regit actum și cel al neretroactivității legii, precum și la dispozițiile ale art. 11 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de apel a reținut, în esență, că pentru mandatele de supraveghere tehnică a căror executare a încetat înainte de 14.03.2016, decizia nr. 51/2016 a Curții Constituționale (prin care s-a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituțională) nu se aplică pentru că, în caz contrar, ar retroactiva, ceea ce ar însemna o încălcare a prevederii din art. 15 alin. (2) din Constituție și a celei din legea specială anterior menționată.

Totodată, s-a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 280 ori art. 281 C. proc. pen., având în vedere că actele procesuale de dispunere și de prelungire a supravegherii tehnice, precum și actele procedurale de punere în executare a mandatelor au respectat dispozițiile legale în vigoare la data acestora, motiv pentru care situația premisă a existenței unei încălcări a dispozițiilor legale care să permită o discuție cu privire la nulitatea relativă a vreunui act procesual sau procedural nu poate fi reținută.

Față de efectele deciziei nr. 51/2016, s-a considerat că ambele etape ale supravegherii tehnice (autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii) dispuse și efectuate anterior publicării deciziei - 14.03.2016, sunt legale, fiind efectuate în baza unor prevederi legale, în limitele prevederilor legale și cu mijloacele tehnice deținute în virtutea legii.

Referitor la motivele de apel care vizează condamnarea inculpaților pentru infracțiunea de constituire grup infracțional organizat, în urma efectuării propriului examen al probelor, Curtea a reținut că, în mod corect, prima instanță a dispus condamnarea inculpaților O., P. și Q. pentru săvârșirea infracțiunii de inițiere, respectiv aderare la o asociere infracțională, prevăzută de art. 8 din Legea 39/2003, având în vedere că materialul probator aflat la dosarul cauzei relevă că inculpații au acționat după o prealabilă înțelegere, fiecare din ei având roluri prestabilite pe care le-au avut de îndeplinit în ansamblul activității având ca scop săvârșirea de infracțiuni silvice de mare amploare.

S-a mai reținut că, în realizarea scopului infracțional, în calitatea sa de lideri ai grupului infracțional, inculpații B. și E. au inițiat o asociere infracțională în cadrul căreia au cooptat mai multe persoane, unii cu rol de săvârșire în calitate de autori ai infracțiunilor silvice, iar alți inculpați, cu rol de acoperire și protejare a activității infracționale, prin prisma calităților deținute de organe ale statului, polițiști și pădurari, aceștia din urmă prin încălcarea gravă a atribuțiilor de serviciu. Astfel, din probatoriul administrat a rezultat rolul de lideri al celor doi inculpați, aceștia coordonând tăierile ilegale de amploare, dând indicații cu privire la modalitățile concrete de săvârșire ale acestor infracțiuni prin fixarea coordonatelor în ceea ce privește zonele unde urmau să fie efectuate tăierile și datele efectuării acestora, ținând în același timp legătura cu polițiștii și pădurarii care acordau protecție grupării infracționale. Inculpații păstrau permanent legătura, una dintre principalele preocupări ale acestora fiind aceea de a evita controalele autorităților însărcinate să combată delictele silvice, sens în care au fost cooptați în gruparea infracțională persoane care dețineau funcții de polițiști și pădurari.

Referitor la criticile privind netemeinicia soluției de condamnare, sub aspectul insuficienței probatoriului, expuse de inculpații E., A., F., L., K., N. s-a reținut că, în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în cursul procesului penal, prima instanță a procedat la un examen judicios, prin evidențierea mijloacelor de probă atât din faza urmăririi penale, cât și din faza cercetării judecătorești, făcând și referiri concrete la mijloacele de probă relevante, iar prin operațiunea de sinteză a acestora a concluzionat pe deplin justificat în sensul existenței faptelor care au constituit obiectul actului de sesizare și a vinovăției inculpaților.

Raportat la aceste considerente, s-a apreciat că susținerile inculpaților în sensul inexistenței infracțiunilor care au fost reținute prin actul de sesizare și pentru care a fost dispusă condamnarea (cu excepția infracțiunii de instigare la dare de mită reținută în sarcina inculpatului D.) nu pot fi însușite de către instanța de apel.

Referitor la lucrătorii de poliție A. și D., s-a reținut că aceștia au manifestat o atitudine, de o gravitate extremă și profund nedemnă pentru un reprezentant al autorității statului, în cauză existând probe elocvente cu privire la sprijinul activ acordat grupării infracționale. S-a arătat că prima instanță a detaliat activitatea infracțională desfășurată de către inculpații menționați, în cuprinsul sentinței apelate fiind făcute referiri ample, explicite cu privire la situația de fapt care îi vizează pe lucrătorii de poliție, fiind enumerate atât mijloacele de probă apte să conducă la stabilirea vinovăției acestora, cât și probele formulate în apărare.

Astfel, deși însărcinați să culeagă informații in vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum si a altor fapte ilicite și să desfășoare, potrivit competentei, activități pentru constatarea faptelor penale și efectuarea de cercetări în legătura cu acestea, ca principale atribuții de serviciu ce revin lucrătorilor de poliție, potrivit Legii Poliției Române nr. 218/2002, inculpații A. și D. au pactizat cu persoanele care desfășurau o activitate intensă, de mare amploare, de exploatare ilegală de arbori, oferind un sprijin activ grupării infracționale, inclusiv în schimbul unor foloase materiale.

Referitor la împrejurarea relevată de inculpatul A., că inculpatul B. era sursa de informare din mediul persoanelor care se ocupau cu tăierile ilegale de arbori, aceasta fiind explicația pentru relația dintre cei doi relevată de convorbirile telefonice interceptate autorizat, s-a arătat că, chiar dacă ar fi reală, nu este de natură să exonereze de răspundere penală pe inculpatul - lucrător de poliție.

Cât privește probatoriul pe baza căruia a fost reținută vinovăția lucrătorilor de poliție, Curtea și-a însușit procedura de evaluare a mijloacelor de probă efectuată de prima instanță (cu excepția infracțiunii de instigare la infracțiunea de dare de mită), aceasta respectând standardele impuse de normele procedurale, fiind luate în considerare, în mod obiectiv, mijloacele de probă relevante, respectiv înlăturate motivat probele prin care s-a dorit să se demonstreze de apărare nevinovăția inculpaților.

Curtea a menționat că declarațiile inculpatului B. date în cursul urmăririi penale prin care acesta a detaliat aspectele asupra activității de protecție oferite de lucrătorii de poliție, precum și primirea de către aceștia a unor cantități de material lemnos, provenit din tăieri ilegale, nu constituie singurele probe în incriminare, ci se coroborează cu ansamblul probator administrat în cauză, respectiv convorbirile telefonice interceptate autorizat și declarații de martori.

S-a arătat că, în contradicție cu susținerile apărătorului inculpatului A., în cuprinsul convorbirilor telefonice există aspecte relevante, din care rezultă neechivoc că lucrătorul de poliție avea cunoștință despre activitatea ilicită a inculpatului B., pe care o susținea, cu titlu de exemplu, Curtea menționând convorbirea din data de 09.05.2012, din care rezultă atât interesul direct material pe care inculpatul A. îl avea în contextul sprijinului acordat grupării infracționale, acesta fiind preocupat de prețul de vânzare al cantității lemnoase exploatate nelegal, cât și sprijinul pe care acesta urma să îl dea pentru găsirea unor documente în scopul ascunderii activității infracționale.

S-a subliniat că singura modificare în apel cu privire la situația de fapt reținută de prima instanță se cuvine a fi făcută referitor la infracțiunea de instigare la dare de mită reținută în sarcina inculpatului D.. În concret, acestuia i se impută că la data de 17.09.2012, în cadrul unei convorbiri telefonice purtate cu inculpatul B., la momentul când acesta efectua unul dintre multiple transporturi de material lemnos exploatat ilegal și fusese oprit în trafic de un echipaj de poliție, i-a cerut inculpatului B. să-i mituiască pe lucrătorii de poliție care procedaseră la oprirea camionului, folosind în acest sens expresia "du-te și vorbește cu ei". Deși în contextul conivenței frauduloase existente între cei doi inculpați, îndemnul inculpatului D. poate fi suspicionat ca o instigare la mituirea membrilor echipajului de poliție, în absența coroborării cu alte mijloace de probă expresia folosită de inculpat în mod evident nu constituie o probă suficientă pentru susținerea acuzației, aptă să conducă la răsturnarea prezumției de nevinovăție. Prin urmare, Curtea a dispus achitarea inculpatului D. pentru infracțiunea de instigare la dare de mită, nefiind dovedită existența faptei.

Sub aspectul individualizării pedepselor, s-a arătat că faptele inculpaților E., D., A., F., astfel cum au fost expuse în sentință, relevă un grad de pericol social concret deosebit de ridicat al faptelor comise, motiv pentru care în mod justificat prima instanță s-a orientat spre aplicarea unor pedepse cu închisoarea, executabile în regim privativ de libertate.

Referitor la inculpatul E., s-a reținut că acesta, alături de inculpatul B. (condamnat separat, cu suspendarea executării pedepsei argumentat de faptul că a colaborat cu organele judiciare), a procedat la organizarea unei activități de amploare de tăieri ilegale de arbori, cu pagube însemnate asupra fondului forestier, beneficiind de sprijinul unor persoane care reprezentau autoritățile statului, chiar dintre cele care aveau atribuții de prevenire, constatare și sancționare a delictelor silvice. Motivat de aceste aspecte s-a apreciat că se impune admiterea apelului declarat de parchet și majorarea pedepsei aplicate acestui inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de tăiere ilegală de arbori, urmând ca, pe cale de consecință, să fie majorată și pedeapsa principală rezultantă.

În ceea ce privește individualizarea pedepselor și regimul de executare aplicate inculpaților D., A. și F., s-a arătat că, față de modul grav în care inculpații și-au încălcat atribuțiile de serviciu, permițând desfășurarea activității grupării infracționale pe o perioadă îndelungată și la un nivel ridicat, este exclusă atenuarea situației acestora în apel. Totuși, cu privire la inculpatul D., având în vedere soluția de achitare dispusă față de una dintre infracțiunile deduse judecății și pentru asigurarea unui tratament juridic egal cu cel aplicat inculpatului A., care avea tot calitatea de polițist, a fost redusă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de abuz în serviciu și pe cale de consecință și pedeapsa principală rezultantă de executat.

Totodată, s-a arătat că nici în ceea ce privește pedepsele aplicate celorlalți inculpați nu există motive pentru atenuarea sancțiunilor stabilite de prima instanță, prima instanță dând eficiență în mod corespunzător criteriilor de individualizare.

Referitor la latura civilă, s-a reținut că și sub acest aspect, hotărârea primei instanțe nu prezintă deficiențe necesar a fi înlăturate în apel. Astfel, luând în considerare și aspectele reținute cu privire la numărul arborilor exploatați ilegal, faptul că în mod justificat au fost înlăturate concluziile rapoartelor de expertiză sub acest aspect, iar în apel, prin expertiza efectuată s-a răspuns parțial obiectivelor trasate de instanță, s-a conchis în sensul valabilității raționamentelor trasate de prima instanță, atât în ceea ce privește prejudiciul creat urmare a tăierilor ilegale organizate de inculpatul B., cât și a celor dispuse de inculpatul E.. S-a apreciat că aspectele reținute în expertiza efectuată în apel cu privire la cantitatea de material lemnos aflată în custodia terților și la T.V.A. în valoare de 23.423 lei, care nu a fost restituit până în prezent, nu prezintă relevanță sub aspectul stabilirii prejudiciului, ci, eventual, în faza de executare a dispozițiilor civile după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, prin compensarea obligațiilor reciproce.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În susținerea căii de atac, a arătat, în esență, că infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen., respectiv art. 248 C. pen. (1969), și-a încetat efectele juridice la data de 23.08.2016, anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a sa, întrucât Parlamentul nu a pus aceste prevederi în acord cu dispozițiile Constituției, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15.06.2016, astfel cum prevede Legea nr. 47/1992.

Totodată, a învederat că, urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15.06.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08 iulie 2016, pentru a fi în prezența infracțiunii de abuz în serviciu, trebuie indicată expres norma încălcată, or nici în rechizitoriu și nici în hotărârea de condamnare nu au fost precizate în concret dispozițiile cu putere de lege ce nu au fost respectate de inculpat, motiv pentru care, a apreciat că se impune admiterea recursului în casație și achitarea sa.

Subsumat aceluiași caz de casare, inculpatul A., a arătat că, în mod greșit, s-a dispus condamnarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de aderare la o asociere infracțională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2009, în condițiile în care această infracțiune a fost dezincriminată, ca urmare a abrogării prin efectul dispozițiilor art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale atacate, și, în rejudecare, achitarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 248 C. pen., cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 8 din Legea nr. 39/2003.

Prin încheierea din 22 iunie 2017, pronunțată în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 72 din 30.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2013, cauza fiind trimisă în vederea judecării recursului în casație, completului nr. 4.

Premergător analizării susținerilor circumscrise cazului de casare invocat, Înalta Curte constată că nu poate face aplicarea, în cauză, a dispozițiilor art. 436 alin. (3) C. proc. pen., având în vedere că cererile transmise la dosar de recurent la datele de 3 și 13 noiembrie 2017 nu echivalează cu o solicitare de retragere a recursului în casație formulat, întrucât declarația nu a fost dată în acest scop, ci pentru ca inculpatul să nu mai fie prezentat la termenul din 16 noiembrie 2017, dat fiind faptul că în detenție desfășoară activități lucrative și, ca urmare a deplasării la instanță, poate să își piardă locul de muncă.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Astfel, se constată că, în actuala reglementare, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În cauză, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esență, că fapta de abuz în serviciu pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât nici în rechizitoriu și nici în hotărârile atacate nu s-a reținut încălcarea unor acte cu putere de lege, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale. În plus, având în vedere că Parlamentul nu a pus dispozițiile art. 297 C. pen. și, respectiv, art. 248 C. pen. (1969) în acord cu dispozițiile Constituției, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15.06.2016, astfel cum prevede Legea nr. 47/1992, infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de aceste texte de lege, și-a încetat efectele juridice la data de 23.08.2016, anterior rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost condamnat.

Pe de altă parte, referitor la infracțiunea de aderare la o asociere infracțională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2009, s-a arătat că aceasta a fost dezincriminată, ca urmare a abrogării prin efectul dispozițiilor art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în prezenta cauză, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de aderare la o grupare infracțională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003, constând în aceea că, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012 a aderat la asocierea infracțională inițiată de către inculpații B. și E. în scopul tăierii fără drept, de pe picior, a unui număr mare de arbori nemarcați, aflați pe parcele cu vegetație forestieră pe care le dețineau în fapt, și al comercializării ulterioare a materialului lemnos rezultat și evitării plății sumelor datorate bugetului de stat pentru această operațiune; abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012, având inițial calitatea de agent de poliție în cadrul Secției de Poliție nr. 12 Poiana Teiului, iar, de la data de 01.09.2012, șef al Postului de Poliție al comunei Grințieș, jud. Neamț, cu intenție directă, nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu referitoare la constatarea și sancționarea contravențiilor ori a faptelor de natură penală la regimul de tăiere a arborilor de pe picior comise de către inculpații și învinuiții cercetați în cauză, în scopul de a le asigura atât acelor persoane, cât și sieși foloase materiale injuste, și evaziune fiscală în forma complicității, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), constând în aceea că, în perioada ianuarie 2011 - 18 septembrie 2012, în aceleași calități, l-a ajutat în mod activ pe inculpatul B. să comercializeze către diverse persoane material lemnos secundar pentru care nu existau documente de proveniență, operațiunile nefiind evidențiate în contabilitatea agenților economici implicați.

Această situație de fapt a fost reținută ulterior atât de instanța de fond, cât și de cea de apel, stabilindu-se, cu titlu definitiv, că încadrarea juridică dată în rechizitoriu este cea corectă.

Având în vedere că, potrivit art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu se va analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanțele inferioare, întrunesc, în persoana condamnatului, toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare menționată ori au fost dezincriminate ca urmare a succesiunii în timp a actelor normative.

Sub acest aspect, se constată că, în ceea ce privește infracțiunea de aderare la o asociere infracțională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 507 din 8 iulie 2014, a stabilit că faptele prevăzute de art. 323 C. pen. (1969) și art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., se regăsesc în incriminarea art. 367 C. pen., nefiind dezincriminate. În considerentele acestei decizii, s-a reținut că acțiunile care reprezintă elementul material al laturii obiective a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzut de art. 367 C. pen., respectiv inițierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea, sunt identice cu acțiunile care alcătuiau elementul material al infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 39/2003 și art. 323 C. pen. (1969), singura modificare operată de legiuitor față de textul art. 7, raportat la prevederile art. 2 lit. a) teza I din Legea nr. 39/2003, reprezentându-l extinderea sferei noțiunii de grup infracțional organizat.

Ca urmare, în condițiile în care fapta comisă nu a fost dezincriminată ca efect al abrogării dispozițiilor art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentului sub acest aspect, neimpunându-se achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de aderare la o asociere infracțională, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2009.

În ceea ce privește fapta de abuz în serviciu imputată prin actul de sesizare, se observă că, potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. pen. (1969), infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice constă în omisiunea funcționarului public de a îndeplini un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori în îndeplinirea în mod defectuos a acestuia, în cadrul și în limitele atribuțiilor de serviciu, fiind necesar ca acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei să cauzeze o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat sau o pagubă patrimoniului acesteia, iar între fapta funcționarului public și rezultatul produs să existe legătură de cauzalitate.

Pe de altă parte, se constată că, prin decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 246 C. pen. (1969) și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii", statuându-se, astfel, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară ori a unor acte interne ale angajatorului se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Această soluție a fost adoptată, ulterior, de Curtea Constituțională și în ceea ce privește dispozițiile art. 248 C. pen. (1969), prin decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, reținându-se valabilitatea considerentelor avute inițial în vedere.

Așadar, în raport cu cele statuate de instanța de contencios constituțional, sfera atribuțiilor de serviciu în virtutea cărora funcționarului public îi incumbă obligația de a îndeplini anumite acte trebuie să își găsească o reglementare expresă în lege, ordonanță sau ordonanță de urgență a Guvernului, în situația neîntrunirii acestei exigențe conduita funcționarului neputând fi inclusă în sfera ilicitului penal. Ca urmare, întrucât prin decizia Curții Constituționale invocată de recurent s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, restrângându-i-se sfera de incidență, Înalta Curte apreciază că, în măsura în care fapta săvârșită nu respectă tiparul stabilit de norma de incriminare în interpretarea dată de instanța de contencios constituțional, decizia menționată are caracterul unei legi de dezincriminare cu consecințele ce decurg din reținerea incidenței dispozițiilor art. 4 C. pen. În același sens, s-a pronunțat și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul instanței supreme în considerentele deciziilor nr. 18 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 18 noiembrie 2016, și nr. 6 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284 din 24 aprilie 2017 (cu referire la efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei norme de incriminare).

Este important de subliniat, în acest context, că instanța de contencios constituțional nu a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. pen. (1969) și ale art. 297 alin. (1) C. pen. (respectiv art. 248 C. pen. 1969), ci, așa cum s-a arătat anterior, a statuat că doar o anumită interpretare este conformă cu legea fundamentală, în sensul că "defectuozitatea" trebuie să se circumscrie unei norme dintr-o lege, ordonanță de urgență sau ordonanță de Guvern. Ca urmare, Înalta Curte nu poate da relevanță susținerilor recurentului în sensul incidenței prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituția României, ce au fost reluate apoi în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În condițiile anterior expuse, se constată că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută ca element material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu atunci când se raportează la mențiuni sau obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice ori fișa postului, în esență, orice acte normative subsecvente legii sau documente interne ale angajatorului.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, așa cum s-a reținut și în hotărârile atacate, din actele dosarului (rechizitoriul nr. 982/D/II/1/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism), rezultă că, în cauză, recurentului A. i s-a imputat încălcarea atribuțiilor de serviciu ce impuneau luarea unor măsuri legale în situația identificării unor fapte de natură penală de care lua cunoștință în exercitarea funcției de agent de poliție (în speță, reținându-se, printre altele, că, deși a avut reprezentarea faptului că inculpatul B. transporta material lemnos exploatat ilicit, iar documentul de însoțire era fals, nu a luat măsuri, ci chiar l-a sprijinit în mod activ pe coinculpat în activitatea infracțională), măsuri la care era obligat în virtutea legii care organiza activitatea Poliției Române.

De asemenea, în decizia atacată, s-a arătat expres că inculpatul A. era însărcinat "să culeagă informații în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și a altor fapte ilicite și să desfășoare, potrivit competenței, activități pentru constatarea faptelor penale și efectuarea de cercetări în legătură cu acestea, ca principale atribuții de serviciu ce revin lucrătorilor de poliție, potrivit Legii Poliției Române nr. 218/2002".

Or, potrivit art. 26 din Legea nr. 218/2002, Poliția Română are ca atribuții principale, printre altele:

"1. apără viața, integritatea corporală și libertatea persoanelor, proprietatea privată și publică, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor și ale comunității;

…

…

Așadar, în prezenta cauză, fapta de abuz în serviciu pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond (soluție menținută în apel), vizează încălcări ale legislației primare (respectiv art. 26 din Legea nr. 218/2002, privind organizarea și funcționarea Poliției Române), acestea fiind menționate și în hotărârea atacată, astfel cum s-a arătat anterior.

Împrejurarea că atât în rechizitoriu, cât și în sentință se face trimitere doar generic la atribuțiile de serviciu nu este de natură a justifica concluzia incidenței deciziei invocate și, corespunzător, soluția achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (dezincriminarea faptelor/faptele nu sunt prevăzute de lege), atâta timp cât în legislația primară (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență) sunt prevăzute obligații/îndatoriri fundamentale, de esență pentru unele domenii de activitate a autorităților și instituțiilor publice, care revin funcționarilor publici ce își desfășoară activitatea în cadrul acestora și, respectiv, pentru anumite categorii de funcționari publici, iar detalierea/concretizarea acestora pentru fiecare funcționar/funcție intervine ulterior, prin intermediul actelor normative subsecvente legii (hotărâri de guvern, ordine al ministrului, norme de aplicare, etc.) ori a celor interne (ordine, ordine de serviciu, decizii, norme interne, fișa postului, etc.).

Așa fiind, în condițiile în care condamnarea inculpatului A. a avut în vedere săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare, nu pot fi primite aspectele invocate de recurent prin cererea de recurs în casație, fapta comisă, astfel cum a fost reținută în mod definitiv de instanța de apel, întrunind elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzută de art. 248 C. pen. (1969), cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000. Prin urmare, se constată că dispozițiile deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale nu operează în prezenta cauză de vreme ce acuzația de abuz în serviciu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege.

În raport cu toate aceste considerente, Înalta Curte constată că faptele de abuz în serviciu și aderare la o asociere infracțională pentru care a fost condamnat inculpatul A. întrunesc toate elementele de tipicitate prevăzute de lege, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpat împotriva deciziei penale nr. 72 din 30 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2013.

Față de faptul că recurentul se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiției, în conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 72 din 30 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 260 lei se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2017.