Decizia nr. 80/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 6 noiembrie 2015 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele ANAF - DGFP Cluj-Napoca și DGFP Cluj-Napoca prin AJFP Satu Mare, a solicitat instanței anularea Decizie nr. 752 din 26 octombrie 2015 și a Deciziei nr. 752 bis din 29 octombrie 2015 emise de DRFP Cluj-Napoca, admiterea contestației formulate și anularea Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2015 emis de D.DRFP Cluj-Napoca - AJFP Satu Mare. Totodată, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2015 privind obligațiile fiscale suplimentare până la soluționarea definitiva și irevocabila a contestației. Cererea de completare dispozitiv Prin cererea înregistrată la data 12 iunie 2017 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, petenta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele ANAF - DGFP Cluj-Napoca și DGFP Cluj-Napoca PRIN AJFP Satu Mare, a solicitat instanței completarea considerentelor și a dispozitivului Deciziei civile nr. 177 din 10 mai 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Cluj sub aspectul pronunțării și asupra cheltuielilor de judecată în sumă de 8.876 RON.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 177 din 10 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții ANAF - DGFP Cluj-Napoca și DGFP Cluj-Napoca prin AJFP Satu Mare și în consecință: A dispus anularea Deciziei nr. 752/2015, a Deciziei nr. 752 bis/2015, a Deciziei de impunere nr. x/2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2015 emise de pârâta DGRFP Cluj. Prin hotărârea de completare dispozitiv din 28 iunie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de petenta SC A. SRL, în contradictoriu cu intimații ANAF - DGFP Cluj-Napoca și DGFP Cluj-Napoca PRIN AJFP Satu Mare și în consecință: A dispus completarea Sentinței civile nr. 177 din 10 mai 2017 în sensul obligării pârâților la plata sumei de 8.876 RON, cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței nr. 177 din 10 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii în integralitate ca neîntemeiată. Recurentele-pârâte arată faptul ca așa cum rezulta din Raportul de inspecție fiscală x din 7 iulie 2015, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere x din 7 iulie 2015, organele de inspecție fiscală au procedat la verificarea realității operațiunilor comerciale înregistrate în contabilitatea SC A. SRL Zalău în relația cu societățile comerciale menționate mai sus. În timpul inspecției fiscale, finalizată la data de 7 iulie 2015, au fost solicitate controale fiscale încrucișate la cele 3 (trei) societăți comerciale din București și jud. Ilfov, având în vedere că, așa cum rezultă din informațiile existente în aplicația informatică B., existau suspiciuni asupra realității tranzacțiilor desfășurate de aceste societăți. Astfel, solicitările de control încrucișat pentru cele trei societăți comerciale au fost transmise organului fiscal competent din raza DGRFP București, primindu-se răspuns doar pentru o societate, respectiv pentru SC C. SRL, față de care s-a procedat la neadmiterea la deducere a TVA aferenta achizițiilor înregistrate în evidenta contabilă. În conformitate cu prevederile Ordinului președintelui ANAF nr. 467/2013 privind condițiile și modalitățile de suspendare a inspecției fiscale, după împlinirea termenului de 120 de zile de la data solicitării controlului încrucișat, având în vedere că pentru SC D. SRL și E. SRL nu s-au primit răspunsuri la solicitările de control încrucișat, organele de inspecție fiscală au procedat la reluarea inspecției fiscale aplicând tratamentul fiscal înscris în raportul de inspecție fiscală încheiat, neadmițând la deducere TVA aferenta achizițiilor de la aceste doua societăți comerciale. Așa cum s-a menționat în Raportul de inspecție fiscală x din 7 iulie 2015 și Procesul-verbal încheiat la data de 25 iunie 2015, anexat sesizării penale înregistrata la AJFP Satu Mare sub nr. x din 13 iulie 2015 și transmisa către Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj prin Adresa nr. x din 14 iulie 2015, organele de inspecție fiscală au considerat facturile în baza cărora au fost derulate tranzacțiile reclamantei cu cele 3 societăți comerciale ca fiind fictive. Din verificările efectuate de către organele de inspecție fiscală a rezultat ca societățile la care se face referire mai sus, au avut un comportament fiscal de tip fantomă. Recurentele-pârâte invocă practica Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie de operațiuni fictive (tranzacții artificiale), care, în opinia lor, a consacrat principiul prevalentei economicului asupra juridicului. Astfel, prin decizia C-18/13 - Maks Pen, C.J.U.E. a statuat că autoritățile fiscale pot refuza dreptul de deducere în situația în care se dovedește că deși serviciul a fost prestat, acesta nu a fost efectuat de către furnizorul/subcontractant, pentru că aceștia nu dețineau resursele necesare, costurile nu erau înregistrate în contabilitatea acestora, identitatea acestora nu poate fi dovedită. De asemenea, învederează că și practica națională reține acest principiu, consacrat cu putere de lege, în analizarea dreptului de deducere al contribuabilului, în sensul că operațiunea se consideră a fi una fictivă și în situația în care nu există corespondent între circuitul faptic al serviciilor sau mărfurilor și circuitul documentar (chiar dacă faptic mărfurile au existat iar serviciul ar fi fost prestat, dar în alte condiții decât cele menționate în documentele justificative). În concluzie: tranzacția fictivă nu se analizează numai în funcție de existența faptica a bunurilor,ci în funcție de substanța sa economică. Lupta împotriva fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat de Directiva 2006/112 (a se vedea cauza C-285/2011 Hotărârea 1-Jalifax și alții - punctul 71). În concluzie, se apreciază: chiar dacă sunt îndeplinite condițiile de formă, respectiv există documente justificative pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată, societățile comerciale nu au drept de deducere a taxei pe valoare adăugată înscrisă în facturi, întrucât operațiunile nu sunt reale, operațiunile efectuate au fost desfășurate exclusiv în vederea obținerii unor avantaje de natură fiscală, neavând scop economic. Cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză considera ca, concluziile raportului de expertiza contabila nu sunt relevante în cauza, întrucât dreptul de deducere a TVA aferenta achizițiilor de la cele 3 (trei) societăți a fost anulat pe motivul ca tranzacțiile comerciale înscrise în facturi au fost fictive, motiv pentru care a fost întocmita sesizare penala, fără a contesta faptul ca facturile care stau la baza deducerii TVA nu ar fi conforme cu legislația fiscală în vigoare. Recurentele-pârâte și-au întemeiat în drept recursul declarat împotriva sentinței de fond pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Împotriva hotărârii de completare dispozitiv din 28 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare solicitând în principal exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar cenzurarea cheltuielilor de judecată. Recurentele-pârâte invocă practica și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din care ar rezulta că și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 451 C. proc. civ.), decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Consideră că, respectând litera legii și fiind conformă cu spiritul acesteia, ceea ce stă la baza stabilirii dreptului la restituirea cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții, aprecierea acesteia realizându-se în funcție de mai multe criterii. În subsidiar, solicită cenzurarea solicitărilor reclamantei privind achitarea onorariului expertului motivat de dispozițiile art. 330 alin. (1) teza I și art. 331 alin. (2) și (3) C. proc. civ.. Apreciază recurentele-pârâte că din coroborarea acestor prevederi legale rezidă faptul că plata contravalorii expertizei care în sarcina părții care, pentru a-și proba susținerile a solicitat instanței părerea unui specialist, întrucât raportul obligațional se naște între partea care a solicitat efectuarea unei expertize și expertul desemnat pentru efectuarea acesteia. Recurentele-pârâte și-au întemeiat în drept recursul declarat împotriva hotărârii de completare dispozitiv pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. La data de 15 ianuarie 2019 au fost înregistrate pe rolul instanței notele scrise formulate de către recurentele-pârâte în completarea recursului declarat împotriva Sentinței nr. 177 din 10 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă SC A. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză că neîntemeiate și menținerea ca legale și temeinice a hotărârilor pronunțate de către instanța de fond.

Considerentele instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor de recurs formulate, a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 177/2017 din 10 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurentele-pârâte este nefondat. Potrivit art. 425 C. proc. civ.: "(1) Hotărârea va cuprinde: a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere; b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților; c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate". Din analiza hotărârii atacate rezultă că aceasta a fost motivată cu respectarea acestor prevederi, fiind prezentată situația de fapt, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și argumentele pentru care acțiunea a fost admisă, iar actele contestate au fost anulate, astfel că acest motiv de recurs nu poate fi reținut. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este și el nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, în cauză, reclamanta SC A. SRL a făcut obiectul unei inspecții fiscale parțiale cu privire la TVA aferent perioadei 1 ianuarie 2010 - 30 iunie 2014 efectuat de către Activitatea de inspecție fiscală contribuabili mijlocii din cadrul Agenției Județene a Finanțelor Publice Satu Mare, în urma căreia s-a încheiat Raportul de inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2015. În baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2015 a fost emisă Decizia de impunere x din 7 iulie 2015 prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare constând în TVA în suma de 709.255 RON, dobânzi/majorări de întârziere - în suma de 334.588 RON, penalități de întârziere în suma de 306.388 RON, în suma totala de 1.150.231 RON. Împotriva celor două acte administrativ-fiscale, respectiv Raportul de inspecție fiscală nr. x din 07 iulie 2015 și Decizia de impunere x din 7 iulie 2015, reclamanta a formulat contestație prin care a solicitat anularea în totalitate a acestora, înregistrată la AJFP Satu Mare, iar prin Decizia nr. 752 din 26 octombrie 2015 a DRFP Cluj-Napoca a fost respinsă ca neîntemeiată contestația reclamantei. Obligațiile de plată suplimentare au fost stabilite în sarcina reclamantei în considerarea caracterului fictiv al unor operațiuni economice desfășurate de către reclamantă, apreciere emisă de către organul de control fiscal în considerarea constatărilor cuprinse în R.U.F. În raport de susținerile recurentelor - pârâte, care au fost învederate și instanței de fond, Înalta Curte reține că nu se poate opune intimatei-reclamante, în lipsa oricărei conduite culpabile a acesteia comportamentul fiscal neadecvat al furnizorilor de bunuri și servicii. Acest comportament al furnizorilor nu poate justifica concluzia organelor fiscale în sensul că operațiunile desfășurate de către intimata-reclamantă cu aceștia nu au fost reale, fiind desfășurate exclusiv în vederea obținerii unor avantaje de natură fiscală, neavând scop economic. În lumina jurisprudenței CJUE, comportamentul furnizorului nu poate constitui un motiv pertinent pentru a înlătura tranzacțiile efectuate de societate și a refuza dreptul de deducere, fără a fi analizate toate mijlocele de probă invocate, care afirmativ dovedesc realitatea acestora. Așadar, raportat la conduita fiscală a furnizorilor, dreptul de deducere se putea refuza numai în situația în care, evaluând ansamblul probator administrat în cauză, au fost identificate împrejurări de fapt din care rezultă că beneficiarul dreptului de deducere știa sau ar fi trebuit să știe că prin achiziționarea acestor bunuri și servicii a participat la o operațiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul săvârșită de un furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări.(Hotărârea CJUE din 21 iunie 2012 C-80/11 Mahageben). De asemenea, jurisprudența CJUE s-a cristalizat și în sensul că se opune unor reglementări naționale care conduc, "chiar și în cazul în care nu s-a constatat nicio fraudă fiscală și nicio pierdere a veniturilor fiscale, la refuzul sistematic și definitiv de a acorda dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată persoanei impozabile care a plătit taxa pe valoarea adăugată pentru tranzacțiile încheiate cu un operativ economic declarat inactiv (...)" (Hotărârea CJUE C-101/16 SC Paper Consult SRL). Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță, în vederea stabilirii realității tranzacțiilor și deci pentru determinarea legalității obligațiilor de plată stabilite de către pârâtă a dispus efectuarea unei expertize de specialitate de către un consultant fiscal ale cărei concluzii au fost primite de către instanța fondului, fundamentând soluția pronunțată în cauză din următoarele considerente: Achizițiile de bunuri realizate de către reclamantă au fost consemnate în înscrisuri (facturi), marfa achiziționată de reclamantă în baza facturilor în cauză a fost înregistrată de către aceasta în contul 371 Mărfuri precum și în fișele deschise de către reclamantă pentru toți cei 3 furnizori și există dovezi privind plata mărfurilor achiziționate (virament bancar, prin casierie și ordine de compensare). Expertul a apreciat că facturile emise cuprind mențiunile obligatorii cuprinse în Legea nr. 82/1991 și Ordinul M.F. nr. 3055/2009, aspect care, coroborat cu cele menționate anterior referitoare la efectivitatea tranzacțiilor, permit concluzia că înscrisurile ce consemnează transferul dreptului de proprietate (facturile) au calitatea de documente justificative și își produc toate consecințele legale, inclusiv cele referitoare la dreptul de deducere T.V.A. Înalta Curte are în vedere și calitatea de document justificativ al facturii, care nu este determinată de comportamentul fiscal neadecvat al furnizorului. Comportamentul furnizorului poate indica practici frauduloase privind TVA-ul, însă este necesară identificarea unor împrejurări de fapt care în mod real să permită concluzia că beneficiarul cunoștea sau că ar fi avut posibilitatea să cunoască faptul că participă la o asemenea înțelegere. Înalta Curte reține și că instanța de fond, în raport de circumstanțele cauzei, în mod corect a făcut aplicarea dispozițiilor și practicii Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie. Astfel, este Hotărârea din 21 iunie 2012 a CJUE în cauzele conexate C-80/11 și C-142/11 unde se arată: "... Articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a), articolul 220 punctul 1 și articolul 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârșit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de emitentul menționat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații. 2) Articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a) și articolul 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus față de factura menționată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menționate sunt întrunite, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat." În ceea ce privește trimiterile recurentelor-pârâte la practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte are în vedere că în afacerile Halifax (cauza C-255/02), Axel Kittel (cauza-439/04) și Recolta Recycling (C-440/04) Curtea de Justiție a Uniunii Europene a spus în mod expres că particularul trebuie să beneficieze de prezumția de bună-credință, revenind organelor fiscale sarcina probei faptului că aceștia, cu intenție directă, au luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective. Or, în cauză, instanța de fond în mod corect a reținut că în privința aspectelor menționate în actul de control, referitoare la maniera de lucru a terților furnizori ai reclamantei, în raportul comercial cu reclamanta, în sensul că nu ar fi depus declarații fiscale, deconturi T.V.A., nu au înregistrat tranzacțiile în evidența contabilă proprie, etc., Curtea reține că acestea nu au relevanță din perspectiva realității tranzacțiilor efectuate. Și că singurul aspect care ar putea conduce la o soluție contrară celei reținute în prezenta cauză este cel referitor la inactivitatea persoanelor juridice în cauză. Dar, s-a constatat însă, în privința acestui aspect, că toate cele 3 persoane juridice au fost declarate inactive într-un moment ulterior derulării tranzacțiilor comerciale în cauză, astfel încât, la epoca acestora, erau societăți comerciale active și din perspectiva formalităților legale necesare. Înalta Curte nu va avea în vedere notele scrise formulate de către recurentele-pârâte în completarea recursului formulat împotriva Sentinței civile nr. 177/2017 din 10 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal față de momentul depunerii acestora, respectiv 15 ianuarie 2019 și ținând cont de data declarării recursului, respectiv 21 iunie 2017, recurentele-pârâte nemaifiind în termen să completeze motivele de recurs. Examinând hotărârea de completare dispozitiv prin prisma criticilor de recurs formulate, a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva hotărârii de completare dispozitiv din 28 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal este de asemenea nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Înalta Curte constată că, având în vedere soluția pronunțată de către instanța de fond privind admiterea cererii formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții ANAF - DGFP Cluj-Napoca și DGFP Cluj-Napoca prin AJFP Satu Mare și anularea Deciziei nr. 752/2015, a Deciziei nr. 752 bis/2015, a Deciziei de impunere nr. x/2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2015 emise de pârâta DGRFP Cluj, precum și soluția cu privire la respingerea recursului împotriva acestei sentințe, se impune și respingerea recursului declarat împotriva hotărârii de completare dispozitiv prin care s-a dispus completarea Sentinței civile nr. 177 din 10 mai 2017 în sensul obligării pârâților la plata sumei de 8.876 RON, cheltuieli de judecată. Astfel, instanța de fond a reținut în mod corect că cererea de completare dispozitiv este fondată având în vedere că atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin concluziile scrise, reclamanta a solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, Curtea omițând să se pronunțe asupra acestei cereri.. Înalta Curte reține că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute pentru acordarea cheltuielilor de judecată și nu pot fi primite criticile aduse de către pârâte prin cererea de recurs. Astfel, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, condiție îndeplinită având în vedere că instanța de fond a admis cererea reclamantei, iar instanța de recurs confirmă soluția fondului. Potrivit art. 452 C. proc. civ. Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, condiție de asemenea îndeplinită deoarece reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin concluziile scrise, dovada fiind făcută prin înscrisurile de la dosar. De asemenea, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ. Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului, astfel că, obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de expert este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea pronunțată în Cauza Străin și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006), Înalta Curte constatând realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată stabilite în cauză de către instanța de fond.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva Sentinței civile nr. 177/2017 din 10 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal și împotriva Hotărârii completare dispozitiv din 28 iunie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.