ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 297/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 09.02.2017 pe rolul Judecătoriei Satu Mare sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și ANAF prin DGRFP Cluj-Napoca prin AJFP Satu Mare: să se constate vacanța succesorală după defuncta C.; să se constate că reclamanții sunt creditori ai masei succesorale pentru suma de 270.522.000 RON vechi; să se constate că reclamanții, în baza contractului de întreținere cu drept de uzufruct viager încheiat în cursul anului 1999 cu defuncta C., au dobândit în proprietate imobilele înscrise în titlu de proprietate nr. x din 31.05.2016; să se încuviințeze înscrierea titlului de proprietate nr. x din 31.05.2016 în CF pe seama defunctei C., și ulterior pe seama reclamanților cu titlu de întreținere. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 680 C. civ. vechi, art. 557 și art. 2254 - 2263 C. civ. nou. Prin Sentința nr. 2827/19.09.2017 Judecătoria Satu Mare a declinat competența materială de soluționare a cauzei, pentru capetele de cerere 1, 3 și 4 în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Sentința pronunțată de Tribunalul Satu Mare Prin Sentința nr. 53/D/21.03.2018 Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, a respins ca nefondată, acțiunea. Cu prilejul judecării apelului, prin încheierea de ședință din 10.01.2019, a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Municipiul Satu Mare, prin primar, care a fost introdus în cauză în această calitate.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea Prin Decizia nr. 128/A/07.03.2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis cererea de intervenție accesorie, în favoarea intimatului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de Municipiul Satu Mare, prin primar; a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva deciziei Curții de Apel Oradea au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții B., A., formulând următoarele critici: - În mod greșit instanța de apel a reținut că în cauză ar fi aplicabilă Decizia nr. 24/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, acțiunea neputând fi primită, întrucât nu s-a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 17/2014. Practica instanțelor, atunci când se constată incidența Deciziei nr. 24/2016 menționată, este de a suspenda judecata cauzei până la efectuarea formalităților prevăzute de Legea nr. 17/2014 privind publicitatea vânzării. Contrar acestei practici, instanța de apel s-a rezumat să respingă acțiunea, reținând incidența Legii nr. 17/2014, act normativ ce face trimitere expresă doar la contractele de vânzare-cumpărare, iar nu și la cele de întreținere. În acest sens, instanța de apel a încălcat principiul potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă, precum și dispozițiile art. 10 C. civ., care interzic analogia; - Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2255 C. civ. privind încheierea în formă autentică a contractului de întreținere și a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (2) C. civ., conform căruia actele și faptele juridice săvârșite sau produse anterior intrării în vigoare a legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii/săvârșirii lor. vechiul C. civ. nu reglementa contractul de întreținere (contract nenumit) și nu prevedea sancțiunea nulității în raport de condițiile de fond și de formă determinate; - Încheierea de ședință din 10.01.2019, prin care instanța de apel a calificat cererea de intervenție formulată de Municipiul Satu Mare, prin primar, ca fiind accesorie, nu se circumscrie exigențelor unei motivări care să permită instanței de control judiciar efectuarea controlului de legalitate.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 04.12.2019 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 29.01.2020.

Apărările formulate în cauză La data de 03.06.2019, în termen legal, intimatul Municipiul Satu Mare, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a învederat următoarele: - Referitor la recursul împotriva Deciziei nr. 128/2019, a arătat că aceasta este temeinică și legală, recursul este nefondat, în cauză calitatea pasivă aparține nu doar Statului Român, ci și Municipiului Satu Mare, iar pe fond cauza a fost în mod corect soluționată din perspectiva Legii nr. 17/2014; - Referitor la recursul împotriva încheierii de ședință din 10.01.2019, nici acesta nu este fondat, cererea de intervenție este una accesorie, fiind formulată în susținerea poziției procesuale a Statului Român, ce are calitatea de pârât, iar încheierea atacată este motivată conform legii. Întâmpinarea a fost comunicată la data de 10.06.2019, iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare a expirat la data de 21.06.2019 (nu s-a formulat). II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin demersul judiciar, recurenții-reclamanți tind la valorificarea contractului de întreținere sub semnătură privată încheiat la data de 17.10.1999 cu defuncta C., prin care aceasta s-a obligat să transmită întreținătorilor (recurenții din prezenta cauză), la data decesului său, în schimbul prestațiilor lor, "(...) dreptul de proprietate asupra terenurilor ce urmează să-mi fie restituite de către Primăria Satu Mare ca urmare a cererii formulate la data de 26 noiembrie 1998 pentru suprafața de 3,12 ha teren în perimetrul municipiului Satu Mare". Întrucât ulterior decesului numitei C. (16.05.2001), s-a eliberat pe numele acesteia TP 31x/31.05.2016, pentru suprafața de 3 ha teren agricol extravilan situat pe raza municipiului Satu Mare, reclamanții au solicitat, în cadrul prezentului litigiu, să se constate că sunt proprietarii terenurilor menționate, ca preț al întreținerii prestate către defunctă, cu consecința firească a înscrierii acestui drept în cartea funciară. Rezultă că recurenții solicită să li se constate dreptul de proprietate asupra unor terenuri agricole situate în extravilanul municipiului Satu Mare, în temeiul contractului de întreținere încheiat la data de 17.10.1999 deși, așa cum se va arăta în continuare, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru rezolvarea favorabilă a unei astfel de cereri, astfel cum au reținut și instanțele fondului. Referitor la normele aplicabile contractului de întreținere a cărui valorificare se urmărește în prezenta cauză, Înalta Curte constată că, așa cum și reclamanții învederează prin motivele de recurs, nici dispozițiile art. 2254 - 2263 C. civ., nici Legea nr. 17/07.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178/12.03.2014 și nici Decizia nr. 24/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936/22.11.2016, nu sunt incidente cauzei pendinte, întrucât reprezintă dispoziții legale, respectiv acte normative, ulterioare datei încheierii contractului de întreținere în discuție. Aceasta întrucât, potrivit art. 6 alin. (2) din noul C. civ. "Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor", iar alin. (5) al aceluiași articol reține că "Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare". Față de cele arătate, raportarea la acte normative ulterioare datei încheierii contractului de întreținere sub semnătură privată (17.10.1999), așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel, nu își găsește justificarea, fiind însă fără semnificație juridică în ce privește analiza de legalitate a aspectelor învederate de către reclamanți prin intermediul căii extraordinare de atac. Astfel, în cauză, în raport de data încheierii contractului a cărui valorificare se pretinde și de principiul tempus regit actum sunt incidente dispozițiile Legii nr. 54/02.03.1998 privind circulația juridică a terenurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102/04.03.1998, act normativ în vigoare la data încheierii actului juridic generator al pretențiilor actuale ale recurenților care, în art. 2 alin. (1) statuează că "Terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică." Textul legal nu distinge după cum actul de dobândire este un contract de vânzare-cumpărare, un contract de întreținere (cum este cazul în speță), sau orice alt act juridic translativ de proprietate, singurele condiții impuse fiind acelea ca actul să fie inter vivos (între vii) și să fie încheiat în formă autentică, aceasta din urmă reprezentând o condiție cerută ad validitatem. Legea nr. 54/1998 mai instituie și alte condiții referitoare la modalitatea de înstrăinare a terenurilor privind întinderea suprafețelor, dreptul de preempțiune, calitatea de persoană fizică sau juridică, etc., toate însă fiind subsidiare cerinței încheierii actului în formă autentică, cerință neîndeplinită de contractul de întreținere dedus judecății, ceea ce face inutilă dezvoltarea și analizarea lor prin raportare la acesta. Împrejurarea relevată de către recurenți, în sensul că actul nu a putut fi încheiat în formă autentică întrucât bunurile obiect al dreptului de proprietate pe care creditoarea întreținerii s-a obligat să-l transmită nu erau individualizate la data încheierii contractului, fiind bunuri viitoare, a căror întindere nu se putea cunoaște la acel moment, nu este de natură să excludă de la cerința legii modalitatea de încheiere a contractului, astfel cum aceasta era în mod expres reglementată. Transmiterea dreptului de proprietate asupra unor terenuri printr-un contract de întreținere încheiat sub semnătură privată, în condițiile în care legea în vigoare la momentul respectiv impunea ca această operațiune juridică să se realizeze în forma autentică nu se putea realiza și, pe cale de consecință, o asemenea transmisiune nu poate fi constatată nici în cadrul procesual actual. Chiar dacă în reglementarea anterioară contractul de întreținere era un contract nenumit, o creație a practicii judiciare și doctrinei, supus dispozițiilor din materia contractelor și a obligațiilor contractuale, dreptul comun neimpunând, pentru acesta, încheierea în formă autentică, existența unei dispoziții exprese, conținută într-o lege specială, cu privire la anumite categorii de bunuri, în speță terenuri, impunea ca atunci când în schimbul întreținerii erau oferite în proprietate asemenea bunuri, actul să fie încheiat în forma cerută de lege, lucru care nu s-a realizat în cauză. Pe de altă parte, contractul de întreținere are caracter intuitu personae, iar anterior emiterii titlului de proprietate pentru bunurile pe care creditoarea întreținerii s-a obligat a le transmite în schimbul întreținerii (31.05.2016), a intervenit decesul acesteia (16.05.2001), fapt ce a condus atât la stingerea obligației de întreținere, cât și la imposibilitatea transmiterii, respectiv obținerii dreptului de proprietate asupra terenului. Cu alte cuvinte, obligația de întreținere a recurenților a încetat mai înainte ca beneficiara acesteia să se afle în situația de a transmite dreptul de proprietate despre care se face vorbire în convenție, astfel încât instanța de judecată nu poate proceda la validarea unui act juridic ale cărui efecte au încetat anterior învestirii, respectiv la momentul decesului beneficiarei obligației de întreținere. Referitor la pretinsa nemotivare a încheierii de ședință din 10.01.2019, prin care s-a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Municipiul Satu Mare, prin primar și s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient, a acestei instituții, Înalta Curte constată că recurenții, deși pretind că aceasta nu corespunde exigenței unei motivări care să permită controlul de legalitate, nu critică soluția instanței adoptată prin respectiva încheiere, ci expun doar ample dizertații teoretice generale legate de acest aspect, care însă nu justifică motivul de recurs invocat. Astfel, în lipsa unor argumente care să vizeze modalitatea în care instanța de apel a soluționat cererea de intervenție accesorie, nemulțumirea recurenților-reclamanți exprimată în legătură cu motivarea actului procedural prin care s-a adoptat o astfel de măsură apare ca pur formală și lipsită de interes, neputând fi apreciată de către instanța de control judiciar ca o veritabilă critică de nelegalitate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., A. împotriva Deciziei nr. 128/A din 7 martie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, și a încheierii de ședință din 10.01.2019 a aceleiași instanțe.