ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 843/2019

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la 11 noiembrie 2016, cerere care a fost ulterior declinată în favoarea Tribunalului București, reclamanții A., A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a încheierii nr. x pronunțată de OCPI Sector 1 în dosarul cadastral nr. x din 25 martie 2010, prin care s-a admis intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Șoseaua x, cu nr. cadastral x.190, înscris în cartea funciară individuală nr. x a localității București, precum și a încheierii nr. x din 31 mai 2011, pronunțată în dosarul cu același nr. de către OCPI Sector 1; să dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierilor efectuate în baza încheierilor sus menționate cu privire la terenul în suprafață de 1.522,83 mp; să constate că pârâta nu este titulara dreptului de proprietate și nici a altui drept real cu privire la imobilul sus-menționat, proprietatea exclusivă a reclamanților; să oblige pârâta să restituie reclamanților, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 1.525 mp situat în București, Șos. x, cu nr. cadastral x.190, înscris în CF individuală nr. x a localității București.

Prin Sentința civilă nr. 1407 din 13 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția autorității lucrului judecat și a respins pe acest considerent capetele 3 și 4 din cerere, a admis excepția inadmisibilității și a respins capetele 1 și 2 din cerere, ca inadmisibile.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții A., A. și B.

Prin Decizia civilă nr. 234 A din 27 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul reclamanților, ca nefondat.

Împotriva aceste decizii au declarat recurs reclamanții A., A. și B.

Prin Rezoluția din 17 iulie 2018 s-a dispus comunicarea cererii de recurs, iar după efectuarea formalităților de comunicare, întocmirea raportului privind admisibilitate în principiu a recursului.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a constatat că recursul a fost formulat în termenul procedural și că îndeplinește condițiile formale de admisibilitate, motivele de recurs invocate fiind încadrate de recurenți în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin Încheierea din 31 ianuarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru judecarea pe fond a căii de atac la 21 martie 2019.

Motivele de recurs:

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 201 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, întâmpinarea trebuie comunicată de îndată reclamantului, care este obligat să răspundă la aceasta în termen de 10 zile.

Deși C. proc. civ. prevede, prin dispoziții imperative, obligația de comunicare a întâmpinării, niciuna dintre cele două instanțe (Judecătoria Sectorului 1 și Tribunalul București) nu au respectat această dispoziție procedurală, nici în cadrul procedurii administrative și nici la termenele acordate. Comunicarea întâmpinării era nu numai obligatorie, dar și necesară, având în vedere că pârâta a invocat prin întâmpinare 7 excepții, făcând referire la o serie de înscrisuri în susținerea acestora, înscrisuri pe care nu le-a depus nici la Judecătoria Sectorului 1 și nici la Tribunalul București, după declinarea competenței.

La singurul termen de judecată la Tribunalul București, instanța a prezentat copia Deciziei nr. 1562/2008 pronunțată de Tribunalul București pentru a dovedi pretinsa autoritate de lucru judecat invocată de către pârâtă, substituindu-se practic acesteia și administrând probe în locul ei.

Acest înscris nu a fost comunicat reclamanților și nici nu a fost pus în discuția părților, instanța încălcând dreptul la apărare și la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, principii ce ar trebui să guverneze procesul civil.

Deși prin motivele de apel au fost invocate aceste aspecte, instanța de apel le-a respins, considerând că necomunicarea întâmpinării nu este sancționată în mod expres cu nulitatea. Susțin recurenții că respingerea acestui motiv de apel este total greșită, având în vedere că a fost încălcată o dispoziție imperativă, ce atrage nulitatea absolută. Chiar dacă C. proc. civ. nu prevede în mod expres sancțiunea nulității pentru nerespectarea procedurii administrative prealabile, sancțiunea nu poate fi decât nulitatea, având în vedere caracterul imperativ al dispozițiilor ce reglementează acest aspect.

De asemenea, C. proc. civ. nu prevede în sarcina reclamantului obligația de a întreprinde diligențele necesare pentru a intra în posesia întâmpinării depuse de către pârât, așa cum în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel.

- Prin hotărârea pronunțată instanța de judecată a încălcat dispozițiile art. 430-431 C. proc. civ.

Decizia pronunțată de instanța de apel este criticabilă și sub aspectul respingerii motivului de apel ce viza admiterea excepției autorității de lucru judecat cu privire la capete 3 și 4 din acțiune, având ca obiect constatarea că pârâta nu este titulara dreptului de proprietate și nici a altui drept real cu privire la imobilul în litigiu și, respectiv, obligarea pârâtei de a restitui în deplina proprietate și posesie terenul în suprafața de 1.525 mp situat în București.

Consideră recurenții că în mod greșit, atât instanța fond, cât și cea de apel au reținut existența autorității de lucru judecat în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii.

Instanța de fond ar fi trebuit ca, mai întâi, să pună în discuția părților inadmisibilitatea acțiunii în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și abia apoi, dacă ar fi admis această excepție, să invoce autoritatea de lucru judecat. Or, instanța a pus în discuția părților doar autoritatea de lucru judecat.

Pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să fie îndeplinite concomitent cele trei condiții prevăzute în mod expres de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. Din analiza acțiunii ce formează obiectul acestui dosar, rezultă că nu sunt îndeplinite cel puțin două condiții, respectiv identitatea de obiect și de cauză. Astfel, acest dosar are ca obiect principal constatarea nulității absolute a Încheierilor de carte funciară nr. x/2010 și y/2011, petitele 3 și 4 ce vizează revendicarea fiind accesorii petitului 1 din acțiune și neputând fi analizate separat, ci numai împreuna cu petitul 1.

Dosarul nr. x/2007, în raport de care s-a reținut autoritatea de lucru judecat, a avut ca obiect doar revendicarea terenului, astfel încât nu poate fi vorba de același obiect în ambele dosare.

Nici în ceea ce privește cauza nu există identitate între cele două dosare, datorită faptului că între capetele 1-2 și 3-4 există un raport de accesorietate, capetele 3 și 4 neputând fi analizate ca și petite de sine stătătoare decât în contextul petitelor 1 și 2.

Astfel, prin încheierea de carte funciară nr. x din 25 martie 2010 emisă de OCPI Sector 1, prin care, în baza documentației cadastrale din dosarul de cadastru purtând același număr, a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român asupra terenului situat în șos. x A, a fost încălcat Ordinul nr. 634/2006 emis de către Director General al ANCPI, ce conține Regulamentul privind conținutul, modul de întocmire și recepție a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, în vigoare la momentul intabulării.

Potrivit acestei documentații cadastrale, întocmite de către C., suprafața terenului din acte ar fi de 3.372,78 mp, iar cea rezultată din măsurători este de 1.522,83 mp.

Susțin recurenții că documentația cadastrală nu este corectă, întrucât în mod intenționat și greșit, pentru a se găsi în acest fel un temei legal în baza căruia să fie trecut în proprietatea statului terenul de la nr. 17A, ce formează obiectul dosarului, a fost suprapus peste terenul de la nr. 21, în suprafață de 3.372,78 mp, care figurează în H.G. nr. 60/2005.

Potrivit Regulamentului privind conținutul, modul de întocmire și recepție a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, la întocmirea oricărei documentații cadastrale trebuie să se țină seama atât de suprafața imobilului pentru care se întocmește documentația cadastrală, cât și de suprafața imobilelor învecinate, astfel încât numărul cadastral nou constituit să nu se suprapună total sau parțial peste alt număr topografic.

Într-o astfel de situație, sancțiunea pentru documentația cadastrală întocmită incorect este nulitatea acesteia, nulitate care poate fi constatată numai de instanța de judecată.

Motivarea din decizie potrivit căreia prin acțiune nu s-ar fi solicitat și anularea documentației cadastrale este nefondată, întrucât anularea încheierii de carte funciară prin care s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român cu privire la terenul în litigiu presupune în mod implicit și anularea documentației cadastrale întocmită greșit, întrucât aceasta a constituit de fapt baza încheierii de carte funciară.

Prin urmare, petitul 1 din acțiune, ce vizează anularea încheierilor de carte funciară ce au la baza o documentație cadastrală greșită este admisibil, motiv pentru care recurenții susțin că se impune anularea deciziei, fiind o altă situație juridică decât cea a rectificării invocate de instanță, ca operațiune subsidiară contestării titlului de proprietate.

Cu privire la inadmisibilitatea petitului 2 din acțiune, cu privire la care instanța a reținut faptul că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi anulat titlul în baza căruia s-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și nici acțiunea în revendicare nu a fost admisă, se susține că și aceste rețineri sunt total nefondate.

Astfel, reclamanții nu puteau solicita în prealabil anularea H.G. nr. 265/2005 care a modificat H.G. nr. 60/2005, în care este prevăzut patrimoniul Regiei, dat fiind că imobilul ce formează obiectul dosarului nu figurează în anexa acestei hotărâri de guvern și, dec,i nu exista un interes în promovarea unei astfel de acțiuni.

În anexa hotărârii de Guvern figurează terenul din șos. x care este un teren distinct de cel de la nr. x, actualmente nr. y, ce constituie proprietatea reclamanților.

Preluarea abuzivă a terenului în litigiu a avut loc doar prin cele două încheieri de carte funciară, nr. x din 25 martie 2010, prin care s-a admis intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în șos. x sub pretextul că acest teren figurează în H.G. nr. 60/2006 și nr. x din 31 mai 2011, de îndreptare eroare materială în ceea ce privește suprafața.

În acest context, nu există niciun motiv de a obține în prealabil anularea celor două Hotărâri de Guvern nr. 265/2005 și, respectiv, nr. 60/2005, întrucât prin aceste hotărâri nu s-a inclus în patrimonial pârâtei terenul din șos. x, actualmente nr. y.

Examinând decizia civilă recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Această critică, invocată ca motiv de apel, a fost în mod corect respinsă de instanța de apel, cu motivarea că nerespectarea dispozițiilor legale invocate de către apelanți, referitoare la comunicarea întâmpinării, nu este sancționată de lege cu nulitatea expresă sau necondiționată, ci în discuție poate fi doar o nulitate virtuală și condiționată care, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., operează numai sub condiția vătămării, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului afectat de nulitate.

S-a mai reținut, în decizia recurată, că apelanții reclamanți au luat cunoștință la 10 ianuarie 2016 de depunerea întâmpinării, solicitând chiar termen pentru cunoașterea conținutului acesteia, iar invocarea de către reclamanți a necomunicării întâmpinării la un interval de timp de 1 an și 10 luni de la data la care au luat cunoștință de depunerea acesteia, în condițiile în care ei înșiși aveau, în egală măsură, obligația de a urmări desfășurarea procesului, reprezintă un veritabil abuz procesual și că nu se poate reține existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Pe parcursul acestui interval de 1 an și 10 luni reclamanții au formulat alte cereri în cauză, fiind evident că au studiat de fapt dosarul instanței, inclusiv cel format la Judecătoria Sectorului 1 (fiind formulată cerere expresă în acest sens), situație în care nu poate susține că nu au putut lua la cunoștință de întâmpinare.

Pe de altă parte, curtea a mai avut în vedere că excepțiile asupra cărora instanța s-a pronunțat sunt excepții absolute, de ordine publică, care pot fi invocate și de către instanță, din oficiu, în orice stare a pricinii, chiar și direct în recurs, potrivit art. 432 C. proc. civ.

În consecință, chiar dacă dreptul la apărare al reclamanților ar fi fost încălcat în fața tribunalului prin necomunicarea întâmpinării, efectul nulității actului de procedura - a sentinței pronunțate în aceste condiții de către tribunal - nu se produce, întrucât vătămarea poate fi înlăturată prin posibilitatea pe care reclamanții o au de a-și valorifica apărările prin formularea cererii de apel.

Vătămarea pe care o pot pune în discuție reclamanții este aceea că, nefiindu-le comunicată întâmpinarea, nu au avut cunoștință de excepțiile puse în discuție și admise de tribunal și nu au putut să își prezinte apărările în mod corespunzător, judecata în fața tribunalului nesatisfăcând cerințele unui grad de jurisdicție pe care legea îl recunoștea în cauză.

Dar, având în vedere că legea nu impune respectarea dublului/triplului grad de jurisdicție în soluționarea excepțiilor, apelanții nu pot invoca această vătămare.

În condițiile în care curtea ar fi constatat că excepțiile nu au fost discutate și tranșate în condiții procedurale în fața tribunalului (ceea ce nu se verifică în speță), singura soluție procedurală ar fi fost de a se rediscuta în condiții procedurale în fața Curții, fără a se anula hotărârea primei instanțe cu trimitere spre rejudecare, față de dispozițiile art. 480 alin. (3) și art. 498 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd această soluție doar pentru rejudecarea pe fond, deci fără desființarea pretinsului act afectat de nulitate, vătămarea considerându-se acoperită prin judecată în apel.

Criticând soluția astfel motivată a instanței de apel, recurenții susțin că în mod greșit s-a reținut că necomunicarea întâmpinării nu este sancționată în mod expres cu nulitatea, deoarece, în opinia recurenților, dispozițiile art. 201 alin. (2) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage nulitatea absoluta. Se mai arată că nicio dispoziție legală nu impune reclamantului să depună diligențe pentru a intra în posesia întâmpinării.

Această critică este nefondată, întrucât instanța de apel nu a reținut că sancțiunea pentru nerespectarea dispozițiilor art. 201 alin. (2) C. proc. civ. nu ar fi nulitatea, ci a calificat (în mod corect) această nulitate ca fiind una virtuală și condiționată, trăgând consecințele corespunzătoare din această calificare.

Nulitatea determinată de nesocotirea dispozițiilor legale anterior menționate (care prevăd că "întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare") este o nulitate relativă, potrivit art. 174 alin. (3) C. proc. civ., deoarece este instituită pentru protecția interesului individual al reclamantului, acela de a lua cunoștință de apărările pârâtului și de a răspunde la ele, este virtuală, deoarece nu este prevăzută de lege în mod expres, dar rezultă implicit din încălcarea unei condiții de valabilitate a actului de procedură și este condiționată, deoarece, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., regula este că actul de procedură este lovit de nulitate (indiferent dacă este absolută sau relativă) numai dacă se face dovada existenței unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia (excepție făcând nulitățile exprese, când vătămarea este prezumată și nulitățile la care se referă art. 176 C. proc. civ., când nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări, situații care nu sunt incidente în speță).

Instanța de apel a constatat corect faptul că nulitatea care operează în cauză poate fi doar o nulitate condiționată de dovada vătămării, iar pentru aplicarea acestei sancțiuni este necesar să fie îndeplinită condiția ca vătămarea să nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură.

Or, argumentele reținute pe larg în motivarea deciziei recurate, pe baza cărora instanța a reținut că vătămarea pusă în discuție de reclamanți a fost înlăturată prin posibilitatea acestora de a lua cunoștință de apărările pârâților, în intervalul de timp de la data depunerii întâmpinării și până la momentul invocării neregularității constând în necomunicarea acesteia, precum și prin posibilitatea reclamanților (valorificată în concret de aceștia) de a discuta excepțiile invocate prin întâmpinare, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, nu formează obiect de critică în recurs.

Contrar argumentului invocat de reclamanți, acela că nu există un temei legal care să le impună să depună diligențe pentru a intra în posesia întâmpinării, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 10 și art. 12 din C. proc. civ., care impun părților să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia, respectiv, să-și îndeplinească drepturile procesule cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, instanța reținând, în contextul cauzei, că invocarea de către reclamanți a necomunicării întâmpinării la un interval de timp de 1 an și 10 luni de la data la care au luat cunoștință de depunerea acesteia, în condițiile în care ei înșiși aveau, în egală măsură, obligația de a urmări desfășurarea procesului, reprezintă un veritabil abuz de drept procesual.

În privința modului de aplicare a prevederilor art. 10 și art. 12 din C. proc. civ. recurenții nu formulează critici în recurs.

Pretinsa greșeală a primei instanțe în ceea ce privește ordinea de soluționare a excepțiilor a fost invocată de reclamanți ca motiv de apel, iar instanța de apel a reținut că această critică este nefondată, deoarece excepția autorității de lucru judecat este prioritară, întrucât are efect peremptoriu, în caz de admitere a ei intervenind o inadmisibilitate de plano a acțiunii, care blochează formularea ei de la bun început, aprioric, în vreme ce inadmisibilitatea acțiunii în raport de Decizia nr. 33/2008 operează subsidiar, implicând o analiză a cauzei care este împiedicată de autoritatea de lucru judecat.

Cu privire la aceste argumente ale instanței de apel, pe temeiul cărora s-a respins motivul de apel referitor la ordinea soluționării excepțiilor, recurenții nu formulează nicio critică în recurs, mărginindu-se la reluarea aceleiași afirmații, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze, astfel, critici susceptibile de cenzură în recurs.

Înalta Curte mai constată că sunt nefondate criticile referitoare la admiterea excepției autorității de lucru judecat.

Se susține de către recurenți că nu ar exista autoritate de lucru judecat, întrucât nu ar fi identitate de obiect și de cauză între acțiunea anterioară în revendicare, soluționată prin Decizia civilă nr. 50A/2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală și capetele 3 și 4 din prezenta acțiune.

În realitate, așa cum au reținut și instanțele anterioare, cele două elemente - obiectul și cauza - sunt identice, întrucât, în prezenta cauză, se solicită constatarea inexistenței dreptului de proprietate sau a altui drept real al pârâtei și revendicarea imobilului, iar în cauza soluționată prin Decizia civilă nr. 50A/2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a reclamanții au formulat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, CGMB, Municipiul București și R.A. A.P.P.S., acțiune în revendicare, finalitatea urmărită prin ambele acțiuni fiind recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului.

Contrar susținerilor recurenților, capetele 3 și 4 din acțiune nu pot fi calificate ca având caracter accesoriu în raport cu primele două, deoarece o eventuală analiză pe fond a capetelor 1 și 2, având ca obiect nulitatea încheierilor de intabulare și rectificarea cărții funciare, nu ar putea avea drept consecință recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de proprietate asupra imobilului (finalitate urmărită de aceștia prin capetele 3 și 4), câtă vreme, în litigiul anterior, soluționat irevocabil, acțiunea în revendicare a fost respinsă.

Înscrierile în cartea funciară și acțiunile în justiție corelative acestora (cum sunt plângerile împotriva încheierilor de carte funciară și acțiunile pentru rectificarea cărții funciare) nu au ca efect nașterea unui drept real sau asanarea eventualelor vicii de fond sau de formă care afectează drepturile reale sau actele constitutive sau translative de drepturi care au stat la baza înscrierii acestora.

Rectificarea cărții funciare în sensul solicitat de reclamanți și pentru motivele invocate trebuie să fie precedată de o acțiune în cadrul căreia să se tranșeze aspectele de fond privind dreptul de proprietate, iar în cazul de față, aceasta este acțiunea în revendicare. Numai în ipoteza în care, în cadrul acțiunii în revendicare, s-ar fi stabilit că reclamanții sunt proprietarii imobilului și nu pârâta, atunci s-ar fi putut justifica anularea încheierilor de intabulare și rectificarea cărții funciare, rezultând, așadar, că aceste capete de cerere au caracter accesoriu față de acțiunea de fond, în revendicare și nu invers, cum greșit susțin recurenții.

În realitate, prezentul demers judiciar, în modalitatea în care a fost construită acțiunea, tinde la înfrângerea efectelor hotărârii judecătorești pronunțate anterior, în acțiunea în revendicare, hotărâre prin care s-a stabilit că imobilul nu poate face obiectul unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, în raport cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, reclamanții putând uza doar de calea specială deschisă de Legea nr. 10/2001.

Or, așa cum corect a reținut și instanța de apel, cauza juridică în cele două acțiuni este identică, deoarece în ambele procese se invocă de către reclamanți dreptul de proprietate dobândit de autorul lor în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 14 august 1947 moștenit de către ei, și se invocă faptul că terenul nu a fost preluat legal de către stat.

1

din Regulamentul privind conținutul, modul de întocmire și recepție a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, aprobat prin Ordinul nr. 634/2006 emis de Directorul General al A.N.C.P.I., Înalta Curte constată că această critică a fost formulată în mod identic și în apel, iar instanța de apel a reținut că nu poate analiza această susținere direct în apel, deoarece prin cererea introductivă de instanță reclamanții nu au invocat nulitatea documentației cadastrale, iar raționamentul prin care se invocă nulitatea încheierii în cererea de apel adaugă la cauza juridică a acestui petit aspecte care nu au fost invocate prin cererea inițială, adăugare inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 478 C. proc. civ.

Neanalizarea de către instanța de apel a nulității documentației cadastrale, invocată prin cererea de apel, este criticată de recurenți, cu motivarea că anularea încheierii de carte funciară prin care s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român cu privire la terenul în litigiu presupune în mod implicit și anularea documentației cadastrale întocmite greșit, întrucât aceasta constituie de fapt baza încheierii de carte funciară.

Această critică nu este fondată, deoarece nulitatea încheierii de intabulare nu este determinată întotdeauna de viciile documentației cadastrale, existând și alte cauze ale nulității încheierii de intabulare, independente de documentația cadastrală (cum ar fi, de exemplu, situația în care registratorul a rezolvat cererea de înscriere fără a respecta ordinea de înregistrare a cererilor, încălcând principiul priorității înscrierilor de carte funciară sau a dispus greșit radierea unei mențiuni din cartea funciară, care trebuia menținută etc.).

În plus, capetele de cerere și motivele de drept pe care se întemeiază trebuie să rezulte explicit din cererea de chemare în judecată, instanța de judecată neputând face presupuneri cu privire la diversele cauze de nulitate care pot afecta încheierea de carte funciară.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că nu pot fi analizate direct în calea de atac susținerile apelanților referitoare la nulitatea documentației cadastrale.

Argumentele instanței de apel referitoare la inadmisibilitatea capătului 1 de cerere, în raport cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 7/1996 (art. 31 alin. (3), (4) și (5) din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data formulării acțiunii) nu au format obiect de critică în recurs.

Păstrând soluția primei instanțe cu privire la inadmisibilitatea primului capăt de cerere, instanța de apel nu a intrat în analiza motivelor de fond pe care s-a întemeiat această de cerere, situație în care nici instanța de recurs nu se poate pronunța cu privire la criticile recurenților referitoare la motivele de nulitate a încheierilor de carte funciară.

Aspectele referitoare la nevalabilitatea sau lipsa unui titlu de preluare de către stat a imobilului nu pot face obiect de analiză în cadrul unei acțiuni de carte funciară, deoarece funcția esențială a sistemului de publicitate imobiliară este aceea de a asigura opozabilitatea față de terți a drepturilor înscrise în cartea funciară, nicidecum rezolvarea conflictelor de drept substanțial privind aceste drepturi, aspect care este rezervat exclusiv procedurii judiciare de drept comun.

Or, așa cum s-a arătat în considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în prezenta cauză în fazele procesuale anterioare, reclamanții au formulat anterior o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, în cadrul căreia au solicitat să se constate că terenul a fost preluat fără titlu de către stat și să fie obligați pârâții, printre care și pârâta din prezenta cauză, să-i restituie acest imobil, acțiune respinsă, ca inadmisibilă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, cu motivarea că imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

În ce privește capătul 2 de cerere, instanța de apel a concluzionat în sensul că, în condițiile în care titlul care stă la baza intabulării dreptului de proprietate al statului nu a fost desființat și nici acțiunea în revendicare nu este admisă, cererea în rectificare carte funciară este inadmisibilă.

Recurenții își limitează critica în recurs cu privire la soluția dată acestui capăt de cerere, raportându-se doar la ipoteza de rectificare a cărții funciare pe motiv de nevalabilitate a titlului care a stat la baza înscrierii. În acest sens, recurenții susțin că nu ar fi avut niciun motiv să solicite anularea Hotărârilor de Guvern nr. 265/2005 și nr. 60/2005, în baza cărora s-a efectuat înscrierea, deoarece aceste hotărâri nu au inclus terenul în litigiu în patrimoniul R.A. A.P.P.S.

Înalta Curte observă că ipoteza pe care se fondează primele două capete de cerere, prin care reclamanții solicită să se constate nulitatea încheierilor de carte funciară și radierea dreptului de proprietate al pârâtei, este lipsa unui titlu al pârâtei, concomitent cu afirmarea de către reclamanți a dreptului lor de proprietate asupra terenului, rectificarea fiind cerută de reclamanți în calitate de pretinși titulari ai dreptului de proprietate.

Or, ceea ce a reținut instanța de apel și nu s-a combătut în recurs este împrejurarea că, potrivit dispozițiilor art. 907 C. civ., rectificarea se poate cere dacă înscrierea din cartea funciară nu corespunde cu situația juridică reală (un astfel de caz fiind și acela în care titularul dreptului de proprietate este altul decât cel înscris în cartea funciară), însă această neconcordanță trebuie să rezulte, fie din recunoașterea titularului înscrierii a cărei rectificare se cere, fie dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată împotriva acestuia.

În lipsa îndepliniri acestor condiții, în contextul respingerii acțiunii în revendicare formulate de reclamanți pe calea dreptului comun, în mod corect instanța de apel a reținut că cererea în rectificare carte funciară este inadmisibilă.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, recursul a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții A., B. și A. - decedat și continuat de A. și B., în calitate de moștenitori ai acestuia, împotriva Deciziei nr. 234A din 27 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2019.

GGC - LM