ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6199/2019

Ședința din camera de consiliu de la 5 decembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ și fiscal, la data de 03.12.2108, reclamanții A., B., C., D., E. și F., judecători în cadrul Judecătoriei Huși, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Iași, Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

- reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine magistraților, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.U.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON + 4% + 4,5% + 10%;

- repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrării acțiunii până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferențiat până la 01.12.2015 și după 01.12.2015, dar și pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, prin care s a abrogat Legea cadru 284/2010).

1.2. Prin sentința civilă nr. 144 din 13 martie 2019, Tribunalul Neamț a admis excepția necompetenței materiale, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Tribunalul a reținut dispozițiile art. 8 alin. (2) și ale art. 7 alin. (1) și (2) din Cap. VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 544 din 7 octombrie 2019, a admis excepția necompetenței materiale, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Neamț, secția I civilă, de contencios administrativ și fiscal - complet specializat în litigii de muncă.

A reținut instanța, în raport dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017, că revine Curții de Apel București competența materială de judecată doar atunci când personalul salarizat, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, a contestat în prealabil actul administrativ de stabilire a acelor drepturi salariale, adresându-se ulterior instanței cu o acțiune îndreptată împotriva soluției date de Ministerul Justiției sau alt organ sesizat cu procedura contestației.

Reclamanții nu au contestat un act administrativ tipic (ordinul de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu au dedus judecății un act administrativ asimilat, ci au pretins plata/acordarea unor sume de bani prin raportare la o altă valoare sectorială de referință.

Instanța a reținut, în raport cu calitatea reclamanților de judecători la Judecătoria Huși și cu cea a pârâtului Tribunalul Vaslui, și dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2

1

) C. proc. civ.

Constatând ivit conflict negativ de competență, Curtea, în temeiul art. art. 134 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.

3.1. Înalta Curte reține că acțiunea dedusă judecății are ca obiect plata unor diferențe salariale, fiind astfel incidente dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

Astfel, reclamanții, judecători în cadrul Judecătoriei Huși, nu au contestat vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale și vreo hotărâre a organelor de conducere ale pârâților, dată în soluționarea contestațiilor salariale, spre a fi atrasă în cauză competența prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Prin cererea introductivă de instanță au solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri materiale, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite.

Art. 7 instituie o competență materială de excepție (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, și nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

3.2. Înalta Curte constată că ipoteza normei mai sus menționate și care ar fi atras competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București nu este îndeplinită, deoarece reclamanții nu contestă actul emis de ordonatorul de credite, respectiv actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale ori vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispozițiile Legii nr. 153/2017, ci solicită recunoașterea unor diferențe salariale rezultate din aplicarea unor valori de referință sectoriale diferite, la care apreciază că sunt îndreptățiți pentru munca prestată.

Ca atare, este de remarcat că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestații emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 153/2017, ci se solicită expres plata unei diferențe salariale, în sensul art. 170 -171 alin. (1) din Codul muncii.

Ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii procesuale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, legiuitorul a prevăzut expres această soluție legislativă, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței (exempli gratia art. 109 din Legea nr. 188/1999, "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.").

3.3. Or, în ceea ce privește litigiile privind drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare a instanțelor de contencios administrativ, astfel că litigiile în discuție urmează a intra sub jurisdicția muncii, care este o jurisdicție de plină competență.

Aceasta, întrucât, conform art. 278 alin. (2) din Codul muncii, prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și actelor raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective, iar, conform art. 1 alin. (2) din același cod, prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții speciale derogatorii.

3.4. Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pentru că reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu au dedus judecății un act administrativ asimilat, câtă vreme nu au făcut referire la vreo decizie de încadrare salarială pe care să o conteste și nici nu au pretins că au adresat o cerere pârâților pentru recunoașterea drepturilor pretinse.

În aceste condiții, litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, ci vizează solicitări specifice domeniului raporturilor de muncă.

Astfel, competența materială de soluționare a litigiului se stabilește în raport cu dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și ale art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, potrivit cărora cererile referitoare la cauzele privind conflictele de muncă se adresează tribunalului specializat în judecarea conflictelor de muncă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, în cauză reținându-se, în raport cu calitatea reclamanților, de judecători la Judecătoria Huși, și a pârâtului Tribunalul Vaslui, și dispozițiile art. 127 alin. (1) și alin. (2

1

) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Neamț, secția I civilă, de contencios administrativ și fiscal, complet specializat în litigii de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe A., B., C., D., E. și F. în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Iași, Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2019.