ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3274/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 7 septembrie 2005 sub nr. 29868/2005, reclamanta G.N. a chemat în judecată pe pârâții N.Ș. și N.E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2, din str. Docenților, sector 1, București. În motivare, reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea defunctului I.V.T., așa cum rezultă din actul de partaj voluntar autentificat din 28 decembrie 1945 al Secției Notariat Tribunalul Ilfov și transcris în Registrul de Transcripțiuni sub nr. 23258/1945.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. X/1971, succesorii defunctului au fost frații și surorile sale, iar potrivit celorlalte certificate de moștenitor depuse la dosar, aceștia au avut ca unic moștenitor pe G.M.C., nepot de soră predecedată, care a decedat la rândul său la data de 19 mai 2002, lăsând ca unică moștenitoare pe soția sa, reclamanta G.N., că apartamentul în litigiu a fost preluat de statul comunist numai în fapt, nu și în drept, deoarece acesta nu a obținut niciodată un titlu de proprietate în condițiile art. 644-645 C. civ. Cu toate acestea, statul reprezentat de PMB prin mandatar a înstrăinat apartamentul în cauză către pârâți.

Reclamanta a solicitat ca, prin compararea celor două titluri de proprietate, respectiv titlul lor din 1945 și titlul pârâților din 1997, să se dea preponderență titlului său, potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C. civ., în vreme ce titlul pârâților este de dată recentă, respectiv 1997, nefiind înscris în cartea funciară și provenind de la un non dominus. Prin sentința civilă nr. 1882 din 1 februarie 2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 21222/299/2005, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția Civilă. Prin decizia civilă nr. 1094/R/2006 a fost respins recursul declarat împotriva sentinței de declinare.

Prin sentința civilă nr. 279/ F din 8 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 32864/3/2006, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active și a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că în raport de certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei există identitate între reclamantă și titularul dreptului de proprietate, pretins asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București, str. Docenților, sector 1, în condițiile în care pe cale succesorală nu a fost transmis doar dreptul la despăgubiri, ci toate drepturile în legătură cu care soțul reclamantei a apelat la procedurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și de Legea nr. 10/2001, pe fondul cauzei reținându-se că, potrivit actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 63117 din 28 decembrie 1945, numitul I.V.T.

a devenit proprietar exclusiv asupra apartamentului de la etajul 1 al imobilului din București, str. Popovici, colț cu str. Barbu Delavrancea, întregul imobil fiind dobândit în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 29276 din 09 august 1937 la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și autorizației de construcție din 29 iulie 1937, iar de pe urma acestuia, decedat la data de 8 decembrie 1970, potrivit certificatelor de moștenitor existente la dosar, a rămas ca unic moștenitor, urmare a transmisiunilor succesive, reclamanta G.N. S-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 și a deciziei nr. 76/1953, iar prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 2281 din 24 iulie 1996 soțul reclamantei, numitul G.M.C., a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, prin notificarea nr. 200/2001 din 13 iunie 2001, acesta a solicitat din nou în temeiul Legii nr. 10/2001, despăgubiri pentru apartamentul nr. 2, în această cerere arătându-se expres că nu solicită restituirea în natură, deoarece apartamentul a fost vândut foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2624/19721 din 6 ianuarie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA și pârâți, aceștia din urmă au cumpărat apartamentul nr. 2 situat la etajul 1 al imobilului din București, str. Docenților, sector 1, actul fiind transcris în Registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 6472 din 29 aprilie 1997. Tribunalul a reținut că actul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți este valabil, și nu a fost contestat în justiție.

Având în vedere dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001 și ținând seama de caracterul special al acestei legi, tribunalul a constatat că, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin voința legiuitorului, în considerarea căruia, titlul pârâților este preferabil.

Tribunalul a apreciat că nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., și nici legea specială nu garantează restituirea bunului în natură, fiind posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care, persoana deținătoare a unui titlu de proprietate, nu poate obține decât despăgubiri, și nici jurisprudența CEDO nu garantează restituirea bunului în natură, în condițiile în care și pârâtei care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaște existența unui bun ce trebuie protejat de orice ingerință.

Împotriva sentinței menționate, a declarat apel reclamanta arătând că în mod greșit tribunalul a considerat că cererile de acordare de despăgubiri prin echivalent formulate potrivit Legii nr. 112/1995 și potrivit Legii nr. 10/2001 au semnificația renunțării la realizarea dreptului în natură, susținând că hotărârea este nemotivată, întrucât au fost ignorate apărările reclamantei, conform cărora, statul nu justifică un titlu legal, considerând că nu se putea da preferință titlului provenit de la un non dominus, și nici nu se putea accepta necondiționat și fără analiză buna credință invocată de către pârâți, iar necontestarea actului nul pe calea prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu putea paraliza acțiunea în revendicare, iar hotărârea primei instanțe este netemeinică, deoarece Decretul nr. 224/1951 nu putea naște un titlu valabil de proprietate, titlului statului fiind desființat încă din perioada comunistă, decizia nr. 76/1953 fiind lipsită de efecte juridice.

Reaua credință a cumpărătorilor este dovedită în opinia apelantei, prin faptul depunerii cererii de cumpărare la data de 15 decembrie 2005, și prin faptul încheierii actului de vânzare-cumpărare înaintea curgerii termenului de 6 luni stabilit de Legea nr. 112/1995, iar nesolicitarea restituirii în natură a imobilului în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu putea consolida dreptul pretins de pârâți și nici nu putea salvgarda titlul statului, astfel încât hotărârea este nelegală, deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, iar buna credință nu este relevantă în cadrul acțiunii în revendicare.

S-a realizat un examen al jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului și s-a arătat că circumstanța specială a cauzei, rezultă din faptul că nelegalitatea titlului statului a fost constatată încă din anul 1969 prin sentința civilă nr. 2254 din 31 iulie 1969, ca urmare a desființării actului de executare, existând astfel un conflict între legea specială și art. 6 din CEDO, respectiv art. 1 din Primul Protocol al CEDO cu privire la dreptul la respectarea bunurilor. Curtea de Apel București a reținut că, în considerentele hotărârii apelate este descrisă succint situația de fapt, că se realizează o analiză a dispozițiilor legale incidente în cauză, inclusiv a jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului și, interpretând dispozițiilor legale reținute și aplicând aceste dispoziții la situația de fapt prima instanță realizează tocmai motivarea soluției pronunțate conform dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., astfel că a concis că e vădit nefondată susținerea apelanților conform căreia hotărârea primei instanțe nu ar fi fost motivată. Cu privire la motivul de apel relativ la netemeinicia hotărârii atacate, Curtea de Apel București a constatat că sunt întemeiate susținerile apelanților conform cărora titlul statului nu este valabil întrucât, potrivit adresei emisă de către SC H.N.

SA, aflată la fila 87 dosar fond, apartamentul nr. 2 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 și a Deciziei nr. 76 din 25 ianuarie 1953 de la fostul proprietar Ț .I., iar Decretul nr. 224 din 12 decembrie 1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor Statului prevedea în art. 3 că, dacă debitorul nu a achitat, în termenele legale, datoriile din impozite, taxe și alte venituri bugetare, se va proceda la sechestrarea averii imobiliare a acestuia și a familiei lui, cu care are gospodărie comună și au mai multe imobile; în art. 4 al aceluiași decret se prevedea că nu se poate sechestra și scoate în vânzare casa de locuit cu anexele sale, în total sau în parte, locuită efectiv de debitor cu familia sa, iar art. 18 stabilea că dacă la primul termen vânzarea nu se poate face din lipsă de cumpărători, imobilele vor fi predate fără plată comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare din orașul sau comuna unde este situat imobilul, încheindu-se despre aceasta proces verbal.

În acest caz, debitul urmărit se scade cu suma reprezentând evaluarea imobilului, iar dacă evaluarea este mai mare, scăderea se face numai în limita debitului. S-a mai reținut că, în speță imobilul a fost scos la vânzare pentru neplata impozitului la data de 24 mai 1952 așa cum rezultă din cartea de judecată nr. 1197 din 24 mai 1952 aflată în copie la fila 134 dosar fond. Această carte de judecată a fost anulată prin sentința civilă nr. 2254 de la 31 iulie 1969, iar din actele dosarului nu rezultă dacă sentința menționată a fost recurată sau nu, iar anterior preluării imobilului pentru neplata impozitelor acesta fusese rechiziționat în baza legii nr. 439/1945 și a legii nr. 39/1940.

Față de aceste considerente, Curtea de Apel București a reținut că titlul statului nu este valabil și că din acest punct de vedere situația juridică a imobilului se circumscrie domeniului de aplicare al dispozițiilor art. 2 lit. d), g) și i) din Legea nr. 10/2001, instanța concluzionând că susținerile apelanților relative la lipsa, nevalabilitatea titlului statului sunt corecte, acestea nu infirmă raționamentul juridic avut în vedere de prima instanță la pronunțarea hotărârii în condițiile în care Tribunalul a pornit de la premisa că titlul statului nu este valabil, iar deposedarea autorului reclamantei a fost abuzivă.

Cu privire la incidența Legii nr. 10/2001 în cauză și efectele acestei legi în privința acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, Curtea de Apel București a reținut că Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație care se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu, cât și la imobilele preluate de stat fără titlu, iar acțiunea reclamantei a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce duce la concluzia, reținută și de către prima instanță, că legea menționată este aplicabilă în speță, astfel încât dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile și au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul dacă persoanele îndreptățite nu au formulat acțiune în anulare în termen sau dacă, formulând o astfel de acțiune aceasta a fost respinsă, iar cum buna-credință se prezumă, iar reclamanta nu a formulat acțiune în anulare în termenul de prescripție, instanța a constatat că, potrivit Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a consolidat în patrimoniul pârâților iar reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, Tribunalul București procedând corect când a dat preferință titlului cumpărătorului în baza legii nr. 112/1995.

Referitor la compatibilitatea dintre dispozițiile legii nr. 10/2001 și dispozițiile Convenției Europene pentru drepturile omului Curtea de Apel București a reținut că, Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenția, iar art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția, iar în virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada statului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza legii nr. 112/1995 către terțe persoane dobânditori de bună credință, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din urmă urmând a fi stabilite la valoarea de piață a imobilului, instanța de apel concluzionând că legislația internă respectă exigențele Convenției Europene pentru Drepturile Omului astfel că nu există motive pentru a înlătura de la aplicare legea nr. 10/2001.

Pentru cele expuse mai sus, prin decizia civilă nr. 916 din 4 decembrie 2008, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul reclamantei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, motivând că instanța de apel nu a procedat la analiza tuturor motivelor invocate în susținerea apelului, instanța fondului a reținut succint situația de fapt, a analizat incidența Jurisprudenței CEDO incidente în cauză, ceea ce nu echivalează cu o motivare, ignorându-se astfel apărările invocate potrivit cărora statul nu justifică un titlu legal pentru preluarea imobilului. Cu privire la incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică hotărârea instanței de apel întrucât aceasta nu a consacrat principiul ocrotirii bunei credințe al terțului subdobânditor cu titlu oneros ca și criteriu de comparare în materia revendicării, ci a considerat aplicabilă Legea nr. 10/2001, dat fiind caracterul său special, considerându-se de instanță că imobilul a fost preluat abuziv, iar vânzarea încheiată sub nr. 2624/19721 din 6 ianuarie 1997 ar fi valabilă căci nu a fost contestată potrivit art. 45 al legii speciale, astfel încât s-a consolidat titlul pârâților în raport cu titlul autorului reclamantei. Se susține de reclamantă că în cauză nu este incident principiul ocrotirii bunei credințe, aceasta neputând fi apreciată diferențiat față de dreptul comun, pentru că legea nr. 10/2001 nu definește această instituție.

Mai face un examen selectiv al jurisprudenței CEDO, arătând că neplata despăgubirilor într-un termen rezonabil prezintă o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional al CEDO și invocă hotărârea nr. 482/2003 a Curții Constituționale potrivit căreia, în condițiile inexistenței unor reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, „în asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului.

Legea prevede numai că această calitate de proprietar, avută la data preluării imobilului, va fi exercitată de titular după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi. În alți termeni, măsurile cuprinse în lege nu sunt aplicabile acelor locuințe cu privire la care statul nu a dobândit, legal, dreptul de proprietate." Examinând criticile formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora potrivit următoarelor considerente: Înalta Curte, constată că, critica recurentului, unicul moștenitor al reclamantei, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căreia hotărârea atacată nu este motivată, nu este sustenabilă, ambele hotărâri pronunțate în cauză fiind motivate în fapt și în drept, în conformitate cu art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., motivarea deciziei pronunțată în apel nu este cuprinsă lapidar în două fraze, ci este detaliată într-o manieră lămuritoare, arătând care sunt considerentele pentru care se păstrează sentința, făcându-se referiri exprese la motivele de apel invocate și implicit, pronunțându-se cu privire la acestea.

Instanța de apel nu a făcut o simplă invocare a dispozițiilor CEDO, ci, dimpotrivă, a argumentat incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, instanța considerând că, de la data formulării notificării și până în prezent, statul trebuia să fi acordat despăgubirile prin echivalent într-un termen rezonabil, și concluzionând că pârâții sunt proprietari în baza unui act de înstrăinare valabil pentru care s-au efectuat formalitățile de publicitate imobiliară pentru opozabilitate, astfel încât titlul acestora este preferabil.

Această critică este irelevantă din moment ce instanța nu mai era obligată să cerceteze dacă fostul proprietar era exceptat de la naționalizare, din moment ce Legea nr. 10/2001, la art. 2 lit. d), g) ș i i), cuprinde în sfera sa de reglementare și imobilele naționalizate pentru neplata impozitelor sau prin rechiziție, ca în speța pendinte.

Cu privire la cel de-al doilea motiv invocat, potrivit căruia hotărârea apelată ar fi nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, instanța constată că acesta nu are aplicabilitate în cauză pentru următoarele considerente: Problema de drept căreia a trebuit să-i dea dezlegare instanțele a fost aceea a temeiului juridic pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea introductivă, valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, respectiv incidența Legii nr. 10/2001 sau a acțiunii în revendicare în speța de față cu privire la imobilul-apartament nr. 2 din București, str. Docenților, etaj 1, sector 1. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat prevederile art. 480-481 C. civ.

și a solicitat compararea titlului său de proprietate emis în 1945 cu titlul pârâților din 1997. Imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 și deciziei nr. 76/1953, iar prin cererile adresate de către soțul reclamantei s-au solicitat despăgubiri atât în temeiul Legii nr. 112/1995, cât ș i prin notificarea nr. 200 din 13 iunie 2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar la data de 6 ianuarie 2007 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare între pârâți și Primăria Municipiului București, contract valabil încheiat, necontestat în justiție, deci neanulat de vreo hotărâre definitivă și irevocabilă în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Ținând seama de conținutul cererilor formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001 de către soțul reclamantei, prin care a solicitat despăgubiri pentru imobilul naționalizat, atât vânzătoarea, cât și cumpărătorii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu bună-credință și cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Astfel, aflând că nu se solicită restituirea în natură a imobilului ci despăgubiri, chiriașii apartamentului aveau motive să fie încredințați că vânzătoarea avea toate însușirile cerute de lege spre a le putea transmite proprietatea imobilului, care anterior fusese preluat de stat. Susținerile reclamantei referitoare la aplicabilitatea art. 480 și compararea titlurilor nu sunt incidente în cauză câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 1945-1989 s-a adoptat o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri reparatorii.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate de stat și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, în conformitate cu dispozițiile art. 45 din legea specială. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu PMB în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost lovit de nulitate absolută întrucât terții subdobânditori au fost de bună credință, iar neatacarea actului de înstrăinare a bunului, în termenul de prescripție și nerevendicarea imobilului în același termen închide persoanei îndreptățite posibilitatea restituirii în natură, fostul proprietar având în speța de față dreptul la despăgubiri.

Nulitatea actului de înstrăinare trebuia solicitată expres de partea interesată, nefiind permis instanței de judecată ca, din oficiu, să se pronunțe în afara limitelor cu care a fost investită. Ori, recurenta a solicitat restituirea în natură a imobilului, însă nu a cerut și anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, situație în care, în mod corect instanțele au concluzionat că persoana îndreptățită are dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Mai mult, instanța de apel a dat preferabilitate titlului pârâților întrucât, în mod just a reținut că intimații-pârâți sunt proprietari în baza unui act de vânzare-cumpărare valabil, pentru care s-au efectuat formalitățile de publicitate imobiliară pentru opozabilitate, actul fiind transcris în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 6472 din 29 aprilie 1997. În ceea ce privește jurisprudența CEDO invocată, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost încălcată prin pronunțarea hotărârii recurate.

Astfel, privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă în speța de față instanțele au concluzionat just că persoana îndreptățită are dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, realizându-se astfel o reparație echitabilă.

Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale însă, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

În concluzie, principiul validității aparenței de drept, principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros al imobilului, principiul securității raporturilor juridice, principiul preemineței legii speciale, consolidarea dreptului de proprietate al intimaților-pârâți prin necontestarea actului de înstrăinare în condițiile și în termenul special de prescripție prevăzute de Legea nr. 10/2001, sunt criteriile avute în vedere în mod judicios de instanțele inferioare la soluționarea pricinii și constituie temei pentru respingerea recursului ca nefondat. Având în vedere considerentele care preced și care substituie motivarea deciziei pronunțată de instanța de apel, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Față de culpa procesuală a recurentului, acestuia îi incumbă obligația achitării onorariului de avocat suportat de intimații N., onorariu redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.C.V. împotriva deciziei nr. 916 din 4 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul la plata către intimații N.Ș. și N.E. a sumei de 2.000 lei cu titlu de onorariu recurs, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2010.