ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3274/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3274/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 7 septembrie 2005 sub nr.

29868/2005, reclamanta G.N. a chemat în judecată pe pârâții N.Ș. și N.E.,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea

acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.

2, din str. Docenților, sector 1, București.

În motivare,

reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea defunctului I.V.T., așa cum

rezultă din actul de partaj voluntar autentificat din 28 decembrie 1945 al

Secției Notariat Tribunalul Ilfov și transcris în Registrul de Transcripțiuni

sub nr. 23258/1945. Potrivit certificatului de moștenitor nr. X/1971,

succesorii defunctului au fost frații și surorile sale, iar potrivit celorlalte

certificate de moștenitor depuse la dosar, aceștia au avut ca unic moștenitor

pe G.M.C., nepot de soră predecedată, care a decedat la rândul său la data de

19 mai 2002, lăsând ca unică moștenitoare pe soția sa, reclamanta G.N., că

apartamentul în litigiu a fost preluat de statul comunist numai în fapt, nu și

în drept, deoarece acesta nu a obținut niciodată un titlu de proprietate în

condițiile art. 644-645 C. civ. Cu toate acestea, statul reprezentat de PMB

prin mandatar a înstrăinat apartamentul în cauză către pârâți.

Reclamanta a

solicitat ca, prin compararea celor două titluri de proprietate, respectiv

titlul lor din 1945 și titlul pârâților din 1997, să se dea preponderență

titlului său, potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C. civ., în vreme ce

titlul pârâților este de dată recentă, respectiv 1997, nefiind înscris în

cartea funciară și provenind de la un non dominus.

Prin sentința civilă

nr. 1882 din 1 februarie 2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București

în Dosarul nr. 21222/299/2005, s-a admis excepția necompetenței materiale și

s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București - Secția Civilă.

Prin decizia civilă

nr. 1094/R/2006 a fost respins recursul declarat împotriva sentinței de

declinare.

Prin sentința civilă

nr. 279/ F din 8 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, în Dosarul nr. 32864/3/2006, a fost respinsă excepția lipsei

calității procesuale active și a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că în raport de certificatele de

moștenitor depuse la dosarul cauzei există identitate între reclamantă și

titularul dreptului de proprietate, pretins asupra apartamentului nr. 2 din

imobilul situat în București, str. Docenților, sector 1, în condițiile în care

pe cale succesorală nu a fost transmis doar dreptul la despăgubiri, ci toate

drepturile în legătură cu care soțul reclamantei a apelat la procedurile

prevăzute de Legea nr. 112/1995 și de Legea nr. 10/2001, pe fondul cauzei

reținându-se că, potrivit actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 63117

din 28 decembrie 1945, numitul I.V.T. a devenit proprietar exclusiv asupra

apartamentului de la etajul 1 al imobilului din București, str. Popovici, colț

cu str. Barbu Delavrancea, întregul imobil fiind dobândit în baza contractului

de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 29276 din 09 august 1937 la

Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și autorizației de construcție din 29 iulie

1937, iar de pe urma acestuia, decedat la data de 8 decembrie 1970, potrivit

certificatelor de moștenitor existente la dosar, a rămas ca unic moștenitor,

urmare a transmisiunilor succesive, reclamanta G.N.

S-a constatat că

imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 și a

deciziei nr. 76/1953, iar prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului

București sub nr. 2281 din 24 iulie 1996 soțul reclamantei, numitul G.M.C., a

solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, prin notificarea nr. 200/2001 din 13 iunie 2001, acesta a

solicitat din nou în temeiul Legii nr. 10/2001, despăgubiri pentru apartamentul

nr. 2, în această cerere arătându-se expres că nu solicită restituirea în

natură, deoarece apartamentul a fost vândut foștilor chiriași în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2624/19721 din 6 ianuarie 1996 încheiat

între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA și pârâți,

aceștia din urmă au cumpărat apartamentul nr. 2 situat la etajul 1 al

imobilului din București, str. Docenților, sector 1, actul fiind transcris în

Registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 6472

din 29 aprilie 1997.

Tribunalul a reținut

că actul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți este valabil, și nu a fost

contestat în justiție.

Având în vedere

dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001 și ținând seama

de caracterul special al acestei legi, tribunalul a constatat că, criteriul de

analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din

perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., ci atitudinea

subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin

voința legiuitorului, în considerarea căruia, titlul pârâților este preferabil.

Tribunalul a apreciat

că nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., și nici legea specială nu

garantează restituirea bunului în natură, fiind posibil să existe cauze

obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care,

persoana deținătoare a unui titlu de proprietate, nu poate obține decât

despăgubiri, și nici jurisprudența CEDO nu garantează restituirea bunului în

natură, în condițiile în care și pârâtei care a cumpărat apartamentul în

temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaște existența unui bun ce trebuie

protejat de orice ingerință.

Împotriva sentinței

menționate, a declarat apel reclamanta arătând că în mod greșit tribunalul a

considerat că cererile de acordare de despăgubiri prin echivalent formulate

potrivit Legii nr. 112/1995 și potrivit Legii nr. 10/2001 au semnificația

renunțării la realizarea dreptului în natură, susținând că hotărârea este

nemotivată, întrucât au fost ignorate apărările reclamantei, conform cărora,

statul nu justifică un titlu legal, considerând că nu se putea da preferință

titlului provenit de la un non dominus, și nici nu se putea accepta

necondiționat și fără analiză buna credință invocată de către pârâți, iar

necontestarea actului nul pe calea prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001,

nu putea paraliza acțiunea în revendicare, iar hotărârea primei instanțe este

netemeinică, deoarece Decretul nr. 224/1951 nu putea naște un titlu valabil de

proprietate, titlului statului fiind desființat încă din perioada comunistă, decizia

nr. 76/1953 fiind lipsită de efecte juridice.

Reaua credință a

cumpărătorilor este dovedită în opinia apelantei, prin faptul depunerii cererii

de cumpărare la data de 15 decembrie 2005, și prin faptul încheierii actului de

vânzare-cumpărare înaintea curgerii termenului de 6 luni stabilit de Legea nr.

112/1995, iar nesolicitarea restituirii în natură a imobilului în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu putea consolida dreptul pretins de pârâți și

nici nu putea salvgarda titlul statului, astfel încât hotărârea este nelegală,

deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, iar buna

credință nu este relevantă în cadrul acțiunii în revendicare.

S-a realizat un

examen al jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului și s-a arătat

că circumstanța specială a cauzei, rezultă din faptul că nelegalitatea titlului

statului a fost constatată încă din anul 1969 prin sentința civilă nr. 2254 din

31 iulie 1969, ca urmare a desființării actului de executare, existând astfel

un conflict între legea specială și art. 6 din CEDO, respectiv art. 1 din

Primul Protocol al CEDO cu privire la dreptul la respectarea bunurilor.

Curtea de Apel

București a reținut că, în considerentele hotărârii apelate este descrisă

succint situația de fapt, că se realizează o analiză a dispozițiilor legale

incidente în cauză, inclusiv a jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile

Omului și, interpretând dispozițiilor legale reținute și aplicând aceste

dispoziții la situația de fapt prima instanță realizează tocmai motivarea

soluției pronunțate conform dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., astfel că a concis că e vădit nefondată susținerea apelanților conform

căreia hotărârea primei instanțe nu ar fi fost motivată.

Cu privire la motivul

de apel relativ la netemeinicia hotărârii atacate, Curtea de Apel București a

constatat că sunt întemeiate susținerile apelanților conform cărora titlul

statului nu este valabil întrucât, potrivit adresei emisă de către SC H.N. SA,

aflată la fila 87 dosar fond, apartamentul nr. 2 a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 224/1951 și a Deciziei nr. 76 din 25 ianuarie

1953 de la fostul proprietar

Ț

.I., iar Decretul nr. 224 din 12 decembrie 1951 privitor

la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor Statului prevedea în art.

3 că, dacă debitorul nu a achitat, în termenele legale, datoriile din impozite,

taxe și alte venituri bugetare, se va proceda la sechestrarea averii imobiliare

a acestuia și a familiei lui, cu care are gospodărie comună și au mai multe

imobile; în art. 4 al aceluiași decret se prevedea că nu se poate sechestra și

scoate în vânzare casa de locuit cu anexele sale, în total sau în parte,

locuită efectiv de debitor cu familia sa, iar art. 18 stabilea că dacă la

primul termen vânzarea nu se poate face din lipsă de cumpărători, imobilele vor

fi predate fără plată comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare din orașul

sau comuna unde este situat imobilul, încheindu-se despre aceasta proces

verbal. În acest caz, debitul urmărit se scade cu suma reprezentând evaluarea

imobilului, iar dacă evaluarea este mai mare, scăderea se face numai în limita

debitului.

S-a mai reținut că,

în speță imobilul a fost scos la vânzare pentru neplata impozitului la data de

24 mai 1952 așa cum rezultă din cartea de judecată nr. 1197 din 24 mai 1952

aflată în copie la fila 134 dosar fond. Această carte de judecată a fost

anulată prin sentința civilă nr. 2254 de la 31 iulie 1969, iar din actele

dosarului nu rezultă dacă sentința menționată a fost recurată sau nu, iar

anterior preluării imobilului pentru neplata impozitelor acesta fusese

rechiziționat în baza legii nr. 439/1945 și a legii nr. 39/1940.

Față de aceste

considerente, Curtea de Apel București a reținut că titlul statului nu este

valabil și că din acest punct de vedere situația juridică a imobilului se

circumscrie domeniului de aplicare al dispozițiilor art. 2 lit. d), g) și i)

din Legea nr. 10/2001, instanța concluzionând că susținerile apelanților

relative la lipsa, nevalabilitatea titlului statului sunt corecte, acestea nu

infirmă raționamentul juridic avut în vedere de prima instanță la pronunțarea

hotărârii în condițiile în care Tribunalul a pornit de la premisa că titlul

statului nu este valabil, iar deposedarea autorului reclamantei a fost abuzivă.

Cu privire la

incidența Legii nr. 10/2001 în cauză și efectele acestei legi în privința

acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, Curtea de Apel București a

reținut că Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație

care se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu, cât și la imobilele

preluate de stat fără titlu, iar acțiunea reclamantei a fost introdusă după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce duce la concluzia, reținută și

de către prima instanță, că legea menționată este aplicabilă în speță, astfel

încât dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile și au ca efect

consolidarea titlului cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, respectiv

salvgardarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul dacă

persoanele îndreptățite nu au formulat acțiune în anulare în termen sau dacă,

formulând o astfel de acțiune aceasta a fost respinsă, iar cum buna-credință se

prezumă, iar reclamanta nu a formulat acțiune în anulare în termenul de

prescripție, instanța a constatat că, potrivit Legii nr. 10/2001, dreptul de

proprietate asupra imobilului s-a consolidat în patrimoniul pârâților iar

reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, Tribunalul

București procedând corect când a dat preferință titlului cumpărătorului în

baza legii nr. 112/1995.

Referitor la

compatibilitatea dintre dispozițiile legii nr. 10/2001 și dispozițiile

Convenției Europene pentru drepturile omului Curtea de Apel București a reținut

că, Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de

reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi

ratificat convenția, iar art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să

ratifice Convenția, iar în virtutea marjei de apreciere de care dispunea,

statul român a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în

perioada statului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a

imobilelor către foștii proprietari și în subsidiar, în măsura în care acestea

au fost înstrăinate în baza legii nr. 112/1995 către terțe persoane dobânditori

de bună credință, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

acestea din urmă urmând a fi stabilite la valoarea de piață a imobilului,

instanța de apel concluzionând că legislația internă respectă exigențele

Convenției Europene pentru Drepturile Omului astfel că nu există motive pentru

a înlătura de la aplicare legea nr. 10/2001.

Pentru cele expuse

mai sus, prin decizia civilă nr. 916 din 4 decembrie 2008, Curtea de Apel București

a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, motivând că instanța de apel nu a

procedat la analiza tuturor motivelor invocate în susținerea apelului, instanța

fondului a reținut succint situația de fapt, a analizat incidența

Jurisprudenței CEDO incidente în cauză, ceea ce nu echivalează cu o motivare,

ignorându-se astfel apărările invocate potrivit cărora statul nu justifică un

titlu legal pentru preluarea imobilului.

Cu privire la

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea instanței de apel

întrucât aceasta nu a consacrat principiul ocrotirii bunei credințe al terțului

subdobânditor cu titlu oneros ca și criteriu de comparare în materia

revendicării, ci a considerat aplicabilă Legea nr. 10/2001, dat fiind

caracterul său special, considerându-se de instanță că imobilul a fost preluat

abuziv, iar vânzarea încheiată sub nr. 2624/19721 din 6 ianuarie 1997 ar fi

valabilă căci nu a fost contestată potrivit art. 45 al legii speciale, astfel

încât s-a consolidat titlul pârâților în raport cu titlul autorului

reclamantei.

Se susține de

reclamantă că în cauză nu este incident principiul ocrotirii bunei credințe,

aceasta neputând fi apreciată diferențiat față de dreptul comun, pentru că

legea nr. 10/2001 nu definește această instituție.

Mai face un examen

selectiv al jurisprudenței CEDO, arătând că neplata despăgubirilor într-un

termen rezonabil prezintă o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Primul

Protocol Adițional al CEDO și invocă hotărârea nr. 482/2003 a Curții

Constituționale potrivit căreia, în condițiile inexistenței unor reglementări

legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de

proprietate al statului, „în asemenea cazuri, dreptul de proprietate al

persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind

proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în

vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a unor

imobile trecute în proprietatea statului. Legea prevede numai că această

calitate de proprietar, avută la data preluării imobilului, va fi exercitată de

titular după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor prezentei legi. În alți termeni, măsurile cuprinse în lege

nu sunt aplicabile acelor locuințe cu privire la care statul nu a dobândit,

legal, dreptul de proprietate."

Examinând criticile

formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora

potrivit următoarelor considerente:

Înalta Curte,

constată că, critica recurentului, unicul moștenitor al reclamantei, cu privire

la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căreia

hotărârea atacată nu este motivată, nu este sustenabilă, ambele hotărâri

pronunțate în cauză fiind motivate în fapt și în drept, în conformitate cu art.

261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea deciziei pronunțată în apel nu este

cuprinsă lapidar în două fraze, ci este detaliată într-o manieră lămuritoare,

arătând care sunt considerentele pentru care se păstrează sentința, făcându-se

referiri exprese la motivele de apel invocate și implicit, pronunțându-se cu

privire la acestea.

Instanța de apel nu a

făcut o simplă invocare a dispozițiilor CEDO, ci, dimpotrivă, a argumentat

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul că instanța europeană a

stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință, instanța considerând că, de la

data formulării notificării și până în prezent, statul trebuia să fi acordat

despăgubirile prin echivalent într-un termen rezonabil, și concluzionând că

pârâții sunt proprietari în baza unui act de înstrăinare valabil pentru care

s-au efectuat formalitățile de publicitate imobiliară pentru opozabilitate,

astfel încât titlul acestora este preferabil.

Această critică este

irelevantă din moment ce instanța nu mai era obligată să cerceteze dacă fostul

proprietar era exceptat de la naționalizare, din moment ce Legea nr. 10/2001,

la art. 2 lit. d), g)

ș

i i), cuprinde în

sfera sa de reglementare și imobilele naționalizate pentru neplata impozitelor

sau prin rechiziție, ca în speța pendinte.

Cu privire la cel

de-al doilea motiv invocat, potrivit căruia hotărârea apelată ar fi nelegală,

fiind dată cu aplicarea greșită a legii, instanța constată că acesta nu are

aplicabilitate în cauză pentru următoarele considerente:

Problema de drept

căreia a trebuit să-i dea dezlegare instanțele a fost aceea a temeiului juridic

pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea introductivă, valabilitatea sau

nevalabilitatea titlului statului, respectiv incidența Legii nr. 10/2001 sau a

acțiunii în revendicare în speța de față cu privire la imobilul-apartament nr.

2 din București, str. Docenților, etaj 1, sector 1.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta a invocat prevederile art. 480-481 C. civ. și a

solicitat compararea titlului său de proprietate emis în 1945 cu titlul

pârâților din 1997.

Imobilul în cauză a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 și deciziei nr.

76/1953, iar prin cererile adresate de către soțul reclamantei s-au solicitat

despăgubiri atât în temeiul Legii nr. 112/1995, cât

ș

i prin notificarea

nr. 200 din 13 iunie 2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar la data

de 6 ianuarie 2007 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare între pârâți și

Primăria Municipiului București, contract valabil încheiat, necontestat în

justiție, deci neanulat de vreo hotărâre definitivă și irevocabilă în

conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Ținând seama de

conținutul cererilor formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 și Legii nr.

10/2001 de către soțul reclamantei, prin care a solicitat despăgubiri pentru

imobilul naționalizat, atât vânzătoarea, cât și cumpărătorii au încheiat

contractul de vânzare-cumpărare cu bună-credință și cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995. Astfel, aflând că nu se solicită restituirea în natură a

imobilului ci despăgubiri, chiriașii apartamentului aveau motive să fie

încredințați că vânzătoarea avea toate însușirile cerute de lege spre a le

putea transmite proprietatea imobilului, care anterior fusese preluat de stat.

Susținerile

reclamantei referitoare la aplicabilitatea art. 480 și compararea titlurilor nu

sunt incidente în cauză câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada

1945-1989 s-a adoptat o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, care

instituie măsuri reparatorii.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate de

stat și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe

cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, în conformitate cu

dispozițiile art. 45 din legea specială.

Contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu PMB în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a

fost lovit de nulitate absolută întrucât terții subdobânditori au fost de bună

credință, iar neatacarea actului de înstrăinare a bunului, în termenul de

prescripție și nerevendicarea imobilului în același termen închide persoanei

îndreptățite posibilitatea restituirii în natură, fostul proprietar având în

speța de față dreptul la despăgubiri.

Nulitatea actului de

înstrăinare trebuia solicitată expres de partea interesată, nefiind permis

instanței de judecată ca, din oficiu, să se pronunțe în afara limitelor cu care

a fost investită. Ori, recurenta a solicitat restituirea în natură a

imobilului, însă nu a cerut și anularea contractului de vânzare-cumpărare a

apartamentului, situație în care, în mod corect instanțele au concluzionat că

persoana îndreptățită are dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Mai mult, instanța de

apel a dat preferabilitate titlului pârâților întrucât, în mod just a reținut

că intimații-pârâți sunt proprietari în baza unui act de vânzare-cumpărare

valabil, pentru care s-au efectuat formalitățile de publicitate imobiliară

pentru opozabilitate, actul fiind transcris în registrul de transcripțiuni al

Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 6472 din 29 aprilie 1997.

În ceea ce privește

jurisprudența CEDO invocată, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost

încălcată prin pronunțarea hotărârii recurate.

Astfel, privarea de

bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum s-a stabilit în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă în speța de față

instanțele au concluzionat just că persoana îndreptățită are dreptul la

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001, realizându-se astfel o reparație echitabilă.

Prin Decizia nr. 33

din 09 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a statuat că, în conformitate cu

principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale însă, în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se observă că

instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și

principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul

fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare

dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

În concluzie,

principiul validității aparenței de drept, principiul ocrotirii bunei-credințe

a subdobânditorului cu titlu oneros al imobilului, principiul securității

raporturilor juridice, principiul preemineței legii speciale, consolidarea

dreptului de proprietate al intimaților-pârâți prin necontestarea actului de

înstrăinare în condițiile și în termenul special de prescripție prevăzute de

Legea nr. 10/2001, sunt criteriile avute în vedere în mod judicios de

instanțele inferioare la soluționarea pricinii și constituie temei pentru

respingerea recursului ca nefondat.

Având în vedere

considerentele care preced și care substituie motivarea deciziei pronunțată de

instanța de apel, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată. Față de culpa procesuală a recurentului, acestuia îi

incumbă obligația achitării onorariului de avocat suportat de intimații N.,

onorariu redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul G.C.V. împotriva deciziei nr. 916 din 4

decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul la

plata către intimații N.Ș. și N.E. a sumei de 2.000 lei cu titlu de onorariu

recurs, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 mai 2010.