ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 314/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 314/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

I. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 25/ A din 5

februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile formulate de

reclamantele Z.G.S., R.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva sentinței civile nr. 281 din 13 februarie 2012, pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

A obligat pe reclamante la 2.500 lei

cheltuieli de judecată către apelanții - pârâți C.V. și C.M.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că nu există identitate între noțiunile de „preluare fără titlu

valabil” și „preluare abuzivă

”

.

Deși este adevărat că preluarea

imobilului s-a făcut de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, ceea ce

face ca preluarea să fie, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001, abuzivă, Curtea a apreciat că, în condițiile în care autoarea

reclamantelor nu intra sub incidența dispozițiilor acestui act normativ,

preluarea este nu numai abuzivă ci și fără titlu valabil.

Art. 6 din Legea nr. 213/1998 face

vorbire în mod expres de bunurile preluate fără titlu valabil.

Cu referire la susținerea potrivit

căreia ar exista un interes în formularea cererii de constatare a

nevalabilității titlului statului numai în ipoteza în care aceasta ar însoți o

cerere de revendicare prin

comparare

de titluri, Curtea a reținut că, în speță, cererea ce constatare a

nevalabilității titlului statului este însoțită de o cerere de revendicare

imobiliară, însă față de dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998,

conform cărora instanțele de judecată au competența de a constata valabilitatea

titlului statului, cererea putea fi primită și distinct de formularea acțiunii

în revendicare.

De asemenea, nu este fondată critica

privitoare la inadmisibilitatea primului capăt de cerere prin raportare la

dispozițiile art. 3 C. proc. civ., având în vedere că cererea de constatare a

nevalabilității titlului statului este distinctă de cererea de revendicare

imobiliară, chiar dacă în mod uzual se regăsesc în cuprinsul aceleiași cereri

de chemare în judecată.

Excepția lipsei calității procesuale

active este susținută de apelanții-pârâți C. din perspectiva lipsei

înscrisurilor doveditoare a calității acestora de moștenitoare ale defunctei C.O.

și a lipsei de identitate între persoanele care figurează drept proprietari ai

imobilului în litigiu și părinții C.O.

Sub aspectul calității apelantelor – intimate

- reclamante de moștenitoare ale defunctei C.O., Curtea a reținut că acestea

sunt fiica, moștenitor legal rezervatar, respectiv moștenitoarea testamentară a

acesteia, care au avut calitatea de părți, disputându-și calitatea de

moștenitoare în Dosarul nr. 3396/1996 al Judecătoriei Sectorului 5 București,

soluționat prin hotărâre judecătorească de expedient, prin care și-au

recunoscut în mod reciproc calitatea de moștenitoare ale defunctei C.O. Deși

are caracter declarativ, această hotărâre judecătorească produce efecte

juridice sub aspectul dovezii calității de moștenitoare a celor două reclamante

și, fără a da naștere unor drepturi sau obligații în sarcina terților, nu poate

fi ignorată de aceștia.

Curtea a reținut că apelanții-pârâți C.

nu au combătut sentința civilă nr. 5206 din 10 octombrie 1996, pronunțată de

Judecătoria Sectorului 5 București, prin alte dovezi în sensul că alte persoane

sunt succesorii defunctei C.O., ori că moștenirea acesteia a fost declarată

vacantă, ci au apreciat că, urmare caracterului declarativ al hotărârii aceasta

nu ar avea forță probantă. Or, prin aceste susțineri, apelanții-pârâți ignoră

efectul substanțial de care se bucură hotărârea judecătorească, ca și act

jurisdicțional, respectiv prezumțiile de validitate și regularitate.

Cu referire la identitatea dintre A.G.,

soțul E.G. și A.G., tatăl defunctei C.O., născută la 11 noiembrie 1914 și

decedată la data de 20 martie 1996, Curtea a reținut că, potrivit

certificatelor de naștere, căsătorie și deces depuse la dosar, C.O. a fost

fiica lui A.G. În consecință aceste acte de stare civilă sunt în deplină

concordanță cu actele de vânzare-cumpărare datate 1912, respectiv 1913, în care

A.G. apare în calitate de soț al E.G.

Sub aspectul identității mamei

defunctei C.O., Curtea a reținut că declarația de notorietate autentificată în

anul 1945, la care apelanții-pârâți fac referire este un înscris autentificat

dar care are valoarea probatorie a unei declarații extrajudiciare de martor. Ea

poate fi valorificată sub aspect probatoriu ca început de dovadă și se

coroborează cu alte înscrisuri, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din

29 august 1946 și certificatul de moștenitor nr. x/1965, în care se menționează

că S.G. era cunoscută și sub numele de E.G.

Sunt concordante și datele cuprinse în

declarația de notorietate privitoare la vârsta persoanei, respectiv 67 de ani

în august 1945, din certificatul de deces rezultând că S.G. a decedat în anul

1965, luna martie, la vârsta de 86 de ani.

De asemenea, este pertinent și motivul

pentru care S.G. a fost apelată cu prenumele de E., acesta fiind numele de

botez pe care i 1-a ales chiar mama sa, căreia nu i-a plăcut prenumele oficial

al fiicei sale.

Cu referire la lipsa de interes a

reclamantelor în formularea cererii de chemare în judecată, Curtea a reținut că

hotărârea de expedient a avut rolul de a lămuri situația calității de

moștenitor și a masei partajabile între cele două reclamante, astfel că nu se

poate aprecia că acestea au înțeles să renunțe la formularea în viitor a unei

acțiuni în revendicare. Ceea ce rezultă din tranzacție, prin raportare și la

data la care a fost încheiată, 10 octombrie 1996, când fusese adoptată Legea

nr. 112/1995, este că cele două părți au convenit să-și recunoască drepturi

egale asupra imobilului respectiv.

Cu referire la apelul declarat de

apelantele-reclamante, Curtea a reținut că, în ceea ce privește acțiunea în

revendicare, în mod corect tribunalul a constatat că imobilul revendicat face

parte din categoria

bunurilor

preluate abuziv în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și

intră sub incidența acestui act normativ.

Problema raportului dintre Legea nr.

10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a

raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului,

ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul Legii

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie

pentru instanța de recurs, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Cu privire la problema existenței unei

opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor

preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO

(Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)

”

.

în susținerea acestei soluții,

instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială,

care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele

preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art.18 lit. c, art. 29],

așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în

ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate

fi primit

”

.

De altfel, un alt punct de vedere nu

poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul

dintre legea

specială și

legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat,

nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate în mod abuziv

de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite.

Pentru a exista concurs între legea

specială și legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face

obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reține că regimul juridic al

unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data

preluării și modul în care a fost preluat, împrejurări în raport de care se

poate retine existenta obligației transmiterii notificării către unitatea

deținătoare.

În speță, reclamantele nu au urmat

procedura instituită de dispozițiile legii speciale, imobilul în litigiu fiind

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 3014. Așadar, în cauza

pendinte obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil care făcea

obiectul Legii nr. 10/2001, aspect reținut, de altfel, și prin sentința

apelată.

Curtea a mai reținut că, prin aceeași

decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să

rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului

poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul

comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv,

care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea

unor dispoziții ale legii speciale.

Prin urmare, în procedura de aplicare

a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu

dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea

ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei convenționale, astfel cum stabilește art. 2 alin. (2) din legea

fundamentală.

Prin problematizarea prioritizării

Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un

remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, prin

care

instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale

Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea

eficiență principiului subsidiarității, care rezultă din coroborarea

dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele

naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile

convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica și interpreta

dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind „primul

judecător” sau „Judecătorul de drept comun al Convenției”.

Astfel, consecventă principiului

stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008,

conform căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.

10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul

civil, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant” instanța

supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea

nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala de un „bun”, ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol

Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

În acest context, principala

modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea

acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei

pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a

comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict,

întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine

caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în

special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe art. 6 din Convenție, care impune

verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul

părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de

proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una

legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de

o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o

cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Tot astfel, este important de

subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei,

în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni,

inclusiv din perspectiva incidenței dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și

imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter

civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în

materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal,

componentă materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În Cauza Păduraru contra României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, reafirmându-se, de fapt,

opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, următoarele: „Convenția nu

impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a

nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat

Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție nu poate fi

interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte ca ele să ratifice Convenția”..., dar, „deși Convenția nu impune

statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a

dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o

coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții”.

Așadar, numai în procedura Legii nr.

10/2001 intervine recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept al

autoarei reclamantelor, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaștere

este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu

una efectivă, ca atare, pentru a stabili dacă, în absența unor prevederi de

natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate

apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol

adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată

prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.

Pe de altă parte, conform

jurisprudenței CEDO, un reclamant nu poate pretinde o încălcare art. 1 din Protocolul

nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la

„bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri" poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o

„speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de

proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC],

nr.39.794/98, § 69, CEDO 2002-VH).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate

fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice

Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În

schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția,

inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera

că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr.44.912/98, § 35, CEDO

2004-IX).

Dacă interesul patrimonial în cauză

are natura juridică a unei creanțe, el nu poate fi considerat o „valoare

patrimonială

”

decât dacă are o bază suficientă în

dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență

bine stabilită a instanțelor (Kopecky, § 52).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

consacră o deosebită importanță momentului de la care persoana care s-a

prevalat de legile de reparație devine titularul unui drept la restituirea

bunului sau la despăgubire. Astfel, în cauza Măria Atanasiu contra României

Curtea Europeană a constatat, ținând cont de sensul autonom al noțiunii

„bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudență sa, că existența unui

„bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au

dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul

administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în

dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat

al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis,

Păduraru, §§ 65 și 75).

Curtea a mai constatat că, de la

intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr.

247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la

restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare,

transformarea într-o „valoare patrimonială

”

,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă

din simpla constatare a nelegalității preluării este condiționată de întrunirea

de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, nicio instanță sau

autoritate administrativă internă nu au recunoscut reclamantelor în mod

definitiv dreptul de a li se restitui în natură apartamentul în litigiu. Prin

urmare, imobilul în litigiu nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

Susținerile apelantelor-reclamante, în

sensul că intimații-pârâți persoane fizice nu dețin un bun în sensul Convenției

nu sunt fondate, având în vedere că valabilitatea titlului lor de proprietate

nu a fost contestată în termenul special de prescripție și nu s-a dovedit

reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare

în temeiul Legii nr. 112/1995.

În raport de considerentele expuse, în

condițiile în care apelantele-reclamante nu dețin un bun actual în sensul

Convenției, nu se poate da eficiență titlului lor pentru considerentul că

intimații, persoane fizice ar beneficia de modalități mai eficiente de

despăgubire, independent de cuantumul prețului plătit.

În consecință, tribunalul nu era ținut

să procedeze la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți conform

dispozițiilor art. 480 C. civ.

2.1. Motive

Reclamantele Z.G.S. și R.C., precum și

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București au declarat recurs.

Criticile formulate de reclamante

vizează următoarele considerente:

Decizia instanței de apel este

nelegală întrucât ambele instanțe au constatat nevalabilitatea titlului

statului, deci s-a recunoscut cu efect retroactiv, că dreptul de proprietate

asupra imobilului nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei reclamantelor.

Constatarea în mod definitiv a

nevalabilității titlului statului are drept consecință nașterea unei speranțe

legitime, a unui interes patrimonial aflat sub protecția Convenției Europene a

Drepturilor Omului, acela de a redobândi posesia asupra bunului ca urmare a

promovării acțiunii în revendicare.

Reclamantele nu tind să obțină dreptul

de proprietate asupra unui bun ci posesia prin compararea titlului lor cu cele

ale pârâților. Dreptul de proprietate al reclamantelor este recunoscut și

actual.

Prin soluția pronunțată, curtea de

apel a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Atât tribunalul cât și curtea de apel

au considerat în mod greșit că în cauza de față se impune să se țină seama de

criteriile de preferabilitate instituite în baza Deciziei în interesul Legii nr.

33/2008. Reclamantele se prevalează de un bun pentru a cărui revendicare nu

putea fi posibilă recurgerea la procedura Legii nr. 10/2001.

În urma comparării titlului

reclamantelor cu cel al pârâților trebuie să se dea prioritate titlului

reclamantelor care provine de la un verus dominus. Or, chiriașii nu puteau

cumpăra de la stat imobilele ce nu fuseseră trecute la stat cu titlu. Acordul

de voință dintre părțile care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în

temeiul Legii nr. 112/1995 rămâne valabil însă acest acord nu produce efectul

transmiterii dreptului de proprietate. Eventuala bună-credință a chiriașilor

cumpărători nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a

adevăratului proprietar titular.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București a invocat faptul că decizia instanței de apel este nelegală întrucât

nu a reținut excepția lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere

privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.

Prin modificările aduse Legii nr.

10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobile

preluate de stat cu

titlu

sau fără titlu. Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele

din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv,

instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Potrivit art. 111 C. proc. civ. se

poate promova o acțiune în constatare dacă partea nu are la dispoziție o

acțiune în realizare. Reclamantele au la dispoziție această acțiune și o

promovează.

2.2. Analiza recursurilor

Recursurile nu sunt întemeiate pentru

următoarele considerente:

Contrar susținerii

recurentelor-reclamante, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor speciale de drept material incidente, precum și a dezlegărilor

date prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de

rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza Măria Atanasiu

împotriva României.

Fiind vorba despre un imobil preluat

de către stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, el intră în sfera de

reglementare a Legii nr. 10/2001, așa încât acțiunea în revendicare nu poate fi

soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest

act normativ.

Pe de altă parte, trebuie stabilit

dacă, în cadrul acțiunii în revendicare, promovate după intrarea în vigoare a

legii speciale care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor,

reclamantele se pot prevala de un „bun” care să le facă admisibil demersul.

Or, sub acest din urmă aspect, este de

reținut faptul că reclamantele nu sunt titulare ale unui drept de proprietate

actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât acestea

nu dețin „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut

calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod

expres restituirea bunului” (par. 140, cauza Atanasiu împotriva României).

Anterior învestirii instanței cu

acțiunea în revendicare, reclamantele nu au promovat niciun demers prin care să

fi negat valabilitatea titlului statului.

Susținerea reclamantelor, în sensul

că, odată ce instanțele de fond au constatat nevalabilitatea titlului statului

asupra imobilului în litigiu, trebuiau să rețină că acestora li s-a născut

speranța legitimă de a redobândi posesia asupra bunului, urmare a promovării

acțiunii în revendicare, nu poate fi primită.

„Speranța legitimă” de a redobândi un

bun preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu poate fi privită

independent de respectarea cerințelor legilor speciale de reparație. Numai în

măsura în care reclamantele ar fi urmat procedura instituită prin aceste legi

s-ar fi putut considera că, la data introducerii acțiunii în revendicare, aveau

„speranța legitimă” că acțiunea lor urma să fie admisă. Așadar, „speranța

legitimă” trebuie să existe la momentul promovării acțiunii în revendicare,

neputându-se pretinde că aceasta apare în funcție de ce se întâmplă pe parcursul

revendicării. Pe cale de consecință, reclamantele nu au un „bun” în sensul

Convenției, pe care să-l obțină pe calea acțiunii în revendicare, întrucât

numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoașterea retroactivă a

dreptului de proprietate al autoarei reclamantelor.

Având în vedere cele mai sus arătate,

instanța de apel a făcut aplicarea corectă a legii materiale incidente în

cauză, precum și a celor statuate jurisprudențial de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, motiv pentru care aspectele deduse analizei prin cererea de

recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nu este întemeiat nici recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Reclamantele nu au promovat o acțiune

în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., a cărei

inadmisibilitate să fie constată prin raportare la caracterul subsidiar față de

acțiunea în revendicare.

Capătul principal de acțiune îl

constituie revendicarea, urmând ca, incidental și în prealabil să se

stabilească nelegalitatea preluării. Or, din acest punct de vedere nu se poate

susține că demersul reclamantelor este lipsit de interes procedural.

Ca atare, criticile formulate de către

pârât nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELELEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantele Z.G.S., R.C. și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 25/ A din 5 februarie 2013

a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

30 ianuarie 2014.