ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 291/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 291/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

asupra apelului

Prin

decizia civilă nr. 18 din 7 martie 2013,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis cererea de aderare la apel

formulată de către reclamanții O.M., N.V., C.D. și C.G. împotriva sentinței

civile nr. 453/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, pe care a schimbat-o în

parte numai în ceea ce privește cheltuielile de judecată, pe care le-a stabilit

la 5.400 lei. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate.

A respins apelul

declarat de către pârâta SC H. SA împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții sunt moștenitori ai

proprietarului tabular M.V., astfel cum rezultă din actele de stare civilă,

certificatele de naștere și extrasele de carte funciară depuse la dosarul de

fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.

Imobilele în litigiu,

înscrise în CF Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat).

O parte din imobile

au făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanților M.A., eliberându-i-se

Titlu de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform adeverinței nr. x/2011

emisă de Primăria Comunei Sîntămărie Orlea, terenurile ocupate de amenajarea

hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi

parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.

Pârâta susține că

terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere

ce nu poate fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de

investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe

sectorul Subcetate – Simeria”. În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a

aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar

prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (…), în

limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol

mai dispune ocuparea terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de

titularul investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular

al Județului Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru

executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei

suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de

predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal nu sunt identificate

topografic terenurile expropriate. Imobilele aparținând antecesorilor

reclamanților nu figurează printre aceste terenuri expropriate. Prin urmare, cu

evidență susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin

Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.

Imobilele în litigiu

au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea

publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”, iar expropriator fiind prevăzut Statul

Român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea

nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru

soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul

realizării obiectivului e interes național declarat ca atare prin hotărârea

arătată mai sus.

Expropriatorul a

demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor,

notificând proprietarul tabular în acest sens. În acest scop, pârâta l-a

notificat și pe antecesorul reclamanților, decedat la acel moment, conform

actelor de stare civilă.

Față de această stare

de fapt, Curtea constată că excepțiile invocate în fața instanței de fond au

fost soluționate corect de către prima instanță pentru următoarele:

În ce privește

excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două

argumente, și anume că trenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994,

astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza

Decretului nr. 40/1989.

Așa cum s-a reținut

în cele ce preced, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări

de învestiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu

au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de

identificare a imobilelor pentru care fostul CAP și-a dat avizul favorabil.

Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002.

În consecință, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de

expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub acest aspect

împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea

utilității publice.

De altfel, câtă vreme

până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de

utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că

nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este

și jurisprudența instanței supreme (decizia civilă 3883/2011).

În cauză, prezintă

relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994

nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura

prevăzută de această lege, și i-a notificat pe antecesorii reclamanților,

considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se

cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea.

Pentru toate acestea, Curtea constată nefondate argumentele apelantei în sensul

că reclamanții puteau beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000,

întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce

efecte ultraactiv.

Referitor la

prematuritatea acțiunii, Curtea a reținut că susținerile apelantei sunt, de

asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamanților

procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor

despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele

hidroenergetice și apele lacului de acumulare.

Instanța a fost

învestită cu cererea reclamanților de stabilire a despăgubirilor pentru

terenurile expropriate, și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse

procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când

expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv

ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de

expropriator.

Nici excepția lipsei

calității procesual pasive a SC H. SA nu a putu fi primită, atâta timp cât prin

actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că

expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin prezenta societate. Aceasta

a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român

și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică

legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect

stabilit.

Referitor la excepția

lipsei calității procesual active a reclamanților, se constată, din cele ce

preced, că antecesoarea reclamanților, defuncta M.A., a solicitat

reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la

antecesorul reclamanților (defunctul M.V.), inclusiv cele din litigiu. Dreptul

de proprietate al antecesorilor reclamanților a fost recunoscut atât prin

eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin

recomandarea făcută reclamanților de organele statului, în speță Primăria

Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri

pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma

obiectul restituirii în natură.

Mai mult,

recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesoarei

reclamanților la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de

Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de

expropriere, prezența pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamanților cu

privire la oferta de despăgubire.

Această procedură

însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii

reclamanților erau decedați, iar reclamanții nu au avut cunoștință de aceste

notificări.

Față de aceste

aspecte, se constată că reclamanții justifică legitimare procesual activă,

dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin

decizii ale instituțiilor administrative ale statului român, astfel că,

reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la

Convenția Europeană de Drepturilor Omului.

Odată cu hotărârea

pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, CEDO a

reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare

patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care

beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit

dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a

beneficia de dreptul conferit prin lege.

Astfel, potrivit

principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO „bunul actual” presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să

se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate iar speranța legitimă

presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază

suficientă în dreptul intern.

În speță, reclamanții

se pot prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol.

Prin titlul de

proprietate eliberat și adeverința nr. x/2011, respectiv oferta de despăgubiri

emisă de pârâtă, Statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut

reclamanților îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru

terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru

terenurile expropriate.

În temeiul art. 1 din

Protocolul Nr. 1 Adițional la CEDO, statul are dreptul să exproprieze bunuri

pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că

această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă

și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor, mai exact

să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și

despăgubirea pentru această măsură.

În speță, este de

necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991-1992, iar sub aspectul

legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanții, în calitate de moștenitori ai

proprietarului tabular, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire,

fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă

cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În concluzie, Curtea

constată că în cauză reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate,

astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.

Pârâta mai invocă în

susținerea excepției lipsei calității procesual active și împrejurarea că

reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în

litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor,

proprietari tabulari. Din cele expuse în cele ce preced, rezultă cu evidență că

dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților asupra terenurilor în

litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor

prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și

certificatelor de moștenitor, reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor

tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, ai imobilelor în litigiu.

Potrivit

dispozițiilor art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din

Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți

fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de

proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost

recunoscut, iar reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori după

acești proprietari, Curtea nu poate primi susținerile apelantei în sensul că

terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanți

nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Apelanta critică

soluția primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii de chemare în

garanție, critică ce nu poate fi primită. Prin cererea de chemare în garanție,

partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în

garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti

reclamanților. Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca

beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra

terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile

exproprierii, iar Ministerul Finanțelor Publice este cel care gestionează

fondurile bănești ale statului.

Or, potrivit art. 25

alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi și

obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice,

afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în

calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă

speciale, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.

În concluzie, Curtea constată că prima instanță a soluționat corect cererea de

chemare în garanție.

Cu referire la

criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-a reținut că nu pot fi

primite susținerile pârâtei în sensul că reclamanții au acceptat prețul propus,

deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost

emise pe numele antecesorului reclamanților, care figurează ca proprietar

tabular, iar la data emiterii lor, acesta era decedat și astfel, reclamanții nu

au avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în

care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să

facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost

efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea

procedurii de expropriere.

Este adevărat că,

potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care

se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ

teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

În cuprinsul

raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are

corespondent pe raza unității administrativ - teritoriale, luând în calcul

oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului

Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din

litigiu. În aceste condiții, este evident că nu poate fi luate în considerare

aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă

datorită lipsei tranzacțiilor.

Experții au propus

metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de

evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel

mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de

circulație de 976.990 lei, luând în considerare categoria de folosință a

terenurilor 14.707 mp arabil.

În fața instanței de

apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu

terțe persoane ce a fost încheiat în anul 2007 și a avut ca obiect imobile

situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,15 și respectiv

2,04 euro și fânaț de 1,47 euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost

încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au

obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu poate lua

în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate,

față de dispozițiile art. 26 alin. (2) precitate.

Pentru cele reținute,

Curtea constată că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate

de 25,5 lei/ mp pentru terenul agricol, fânaț și 8,16 euro/ mp pentru curți -

clădiri, este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.

Cu referire la

echivalentul lipsei de folosință, s-a reținut că prin expertiza efectuată în fața

instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la

suprafața totală de 14.707 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în

prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile, luându-se în calcul

veniturile medii.

De asemenea, s-a avut

în vedere că în perioada CAP - ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare

agricultorilor membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu

legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința

legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate

obține în zonă, stabilind o valoare de 15.018,99 lei/ an.

Curtea apreciază că

această variantă are în vedere productivitatea medie ce se poate obține în zonă

conform potențialului productiv al solului, condițiile productive ale zonei

este cea care răspunde exigențelor dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994

întrucât despăgubirile sunt rezonabile, vizând realitățile economice ale zonei,

într-o economie de piață.

Cu referire la

cererea de aderare la apelul pârâtei formulată reclamanți, s-a reținut că

aceștia critică hotărârea numai în ceea ce privește reducerea onorariului de

avocat în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În

conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanței îi este

permis să mărească sau să micșoreze onorariile avocatului, ori de câte ori

constată că sunt nepotrivit de mici sa mari față de valoarea juridică sau de

munca îndeplinită, ceea ce este menit să împiedice abuzul de drept, prin

determinarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a

permite justițiabilului să beneficieze de o asistență juridică calificată pe

parcursul procesului.

În aprecierea

cuantumului onorariului, instanța trebuia să aibă în vedere atât valoarea

obiectului, cât și proporționalitatea onorariilor cu volumul de muncă presupus

de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea,

dificultatea sau noutatea litigiului.

Având în vedere

activitatea avocatului prin raportare la criticile menționate mai sus, valoarea

pricinii (acordată nu solicitată) de 202.405 lei, volumul de muncă,

complexitatea cauzei, Curtea constată că nelegal prima instanță a redus

onorariul de avocat și fără nicio motivare.

În atare situație,

instanța de apel va majora onorariul acordat de instanța de fond, acordându-l

în integralitate ca fiind corespunzător prestației efective.

asupra cererii de completare a deciziei

Prin decizia civilă nr.

42 din 17 mai 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia a admis

cererea formulată de

către petenta SC H. SA de completare a deciziei civile nr. 18/2013 pronunțată

de Curtea de Apel Alba Iulia.

A completat decizia

civilă 18/2013 a Curții de Apel Alba Iulia în sensul că a respins apelul

declarat de către pârâta SC H. SA și împotriva încheierii pronunțată de

Tribunalul Hunedoara în ședința publică din 24 octombrie 2012.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că

în cauză este incident art. 281

2

C. proc. civ.

întrucât prin decizia vizată instanța de apel a omis să se pronunțe asupra

apelului declarat împotriva încheierii pronunțată de Tribunalul Hunedoara în

ședința publică din 24 octombrie 2012.

Este adevărat că

împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu

fondul și că prin soluția pronunțată de către instanța de apel, de respingere a

apelului împotriva sentinței instanței de fond, implicit s-a respins și apelul

declarat împotriva încheierii premergătoare.

Însă, prin decizie,

instanța de apel nu arată distinct acest motiv de apel și nu-l motivează, fapt

pentru care cererea completatoare este fondată și va fi admisă.

În consecință, apelul

declarat de pârâta SC H. SA, pentru expropriatorul Statul Român, va fi respins

și împotriva încheierii pronunțate de Tribunalul Hunedoara în ședința publică

din 24 octombrie 2012.

Corect prima instanță

nu a dispus suspendarea judecății întrucât în cauză nu sunt îndeplinite

cerințele art. 36 din Legea nr. 85/2006, deși societatea a intrat în procedura

insolvenței, prin sentința 7222/2012 a Tribunalului București.

Potrivit

dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii

se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de

executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor

sale.

Or, în cauză,

prezenta acțiune nu are ca obiect creanțele debitorului sau bunurile sale,

întrucât calitatea societății de pârâtă îi este conferită de către actul

normativ de declarare a utilității publice, H.G. nr. 392/2002, prin care s-a

stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat de SC H. SA.

Astfel, în prezenta

cauză, societatea are calitate de reprezentant al Statului Român, ce este

titularul drepturilor și obligațiilor.

3.1. Motive

Pârâtul Statul Român

prin SC P.E.E.H. SA, prin administrator judiciar E.I.S.P.R.L. a declarat recurs

împotriva ambelor decizii.

Prin recursul

declarat împotriva deciziei nr. 18 din 7 martie 2013 au fost formulate

următoarele critici, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța nu a

soluționat și apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA

împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a judecății,

în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, încheiere pronunțată în ședința

publică din data de 24 octombrie 2012 de către Tribunalul Hunedoara. Din acest

motiv se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanța a soluționat

greșit excepția lipsei de calitate procesuală a reclamanților. Reclamanții nu

au făcut decât dovada unei vocații succesorale abstracte la succesiunile

defuncților antecesori, și nicidecum dovada unei vocații concrete pe terenurile

aflate în litigiu.

Probatoriul

administrat în cauză nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul

defunctului proprietar tabular la data decesului. În contextul în care

terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe

baza Legii nr. 18/1991, reclamanții nu pot justifica un drept asupra

terenurilor.

Hotărârea este

nelegală în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 33/1994, deoarece pârâta a preluat terenurile în litigiu

înainte de apariția acestei legi. Instanța a aplicat Legea nr. 33/1994 cu

încălcarea principiului neretroactivității legii.

Nu există nicio probă

din care să rezulte că terenul a fost preluat din proprietatea reclamanților

sau a antecesorilor lor în vederea realizării obiectivului de interes național

„Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.

Terenul a fost preluat prin Decretul nr. 40/1989 al Consiliului de Stat, astfel

încât îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 1/2000.

Hotărârea este

nelegală în ceea ce privește excepția prematurității acțiunii.

În cauză nu a fost

îndeplinită procedura prealabilă obligatorie în materie și, pe de altă parte,

nu s-a dovedit începerea și finalizarea procedurii declanșate în temeiul Legii nr.

18/1991.

Hotărârea este

nelegală în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H.

SA sub aspectul plății despăgubirilor cerute, față de interpretarea greșită a H.G.

nr. 392/2002.

Faptul că SC H. SA a

plătit redevențe este dovada clară că această societate nu este proprietara

obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci

proprietar al acestor obiective este Statul Român care a concesionat terenurile

societății pârâte.

Obiectivul de interes

național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul

Subcetate-Simeria” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziție de la

bugetul de stat, și nu din fonduri proprii ale SC H. SA. Ca atare, ar trebui

obligat la despăgubiri Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a

omis să facă referire la motivele invocate de către pârâta recurentă în

susținerea excepției lipsei calității sale procesual pasive.

Hotărârea este

nelegală sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune a

reclamanților pentru folosul cuvenit în perioada 2002-2007.

Hotărârea este

nelegală și pe fond pentru că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de

proprietate, ei neavând un titlu valabil asupra terenului la data când pârâta a

ocupat terenul. La momentul deversării lacului de acumulare, terenul era

proprietatea fostei Cooperative Agricole de Producție și nu a persoanelor

fizice întabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamanților.

În mod nejustificat

instanța de fond a acordat reclamanților despăgubiri prin omologarea raportului

de expertiză, pentru că valoarea stabilită de experți este ipotetică și nereală

și nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Prin recursul

declarat împotriva deciziei nr. 42 din 17 mai 2013, după prezentarea situației

de fapt din speță au fost formulate următoarele critici:

Instanțele de fond au

fost evazive, chiar superficiale în ceea ce privește pronunțarea cu privire la

solicitarea pârâtei de suspendare a cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.

În mod greșit

instanța a apreciat că prezenta cauză nu are ca obiect creanțele debitorului SC

H. SA și că pârâta are calitatea de reprezentant al Statului Român care este

titularul drepturilor și obligațiilor.

Instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul

lămurit, vădit neîndoielnic al acestuia. Instanța nu a ținut cont de Decizia nr.

19/2002 a Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.

În analiza cererii de

suspendare a judecății procesului instanța ar fi trebuit să țină cont de faptul

că expropriator este Statul Român, prin SC H. SA, dar societatea pârâtă este

cea care plătește despăgubirile din fondurile sale proprii, ceea ce duce

implicit la creșterea creanțelor aferente masei credale.

3.2. Analiza

recursurilor

Recursul împotriva

deciziei civile nr. 18 din 7 martie 2013 este întemeiat, în următoarele limite:

considerat că reclamanții au calitate procesuală activă întrucât autoarea lor, M.A.,

a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor

cooperativizate de la defunctul Muntean Vasilie. S-a spus că dreptul de

proprietate al antecesorilor reclamanților a fost recunoscut atât prin

eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin

recomandarea făcută reclamanților de organele statului, în speță Primăria

Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține

despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau

forma obiectul restituirii în natură.

Totuși, din probele

administrate în cauză, respectiv acte de stare civilă, certificate de

moștenitor și extrase de carte funciară, nu rezultă faptul că reclamanții ar fi

succesori în drepturi ai defunctei M.A., ci doar succesori ai lui M.V. Împrejurarea

că, potrivit adeverinței din 28 ianuarie 2011, emisă de comuna Sîntamaria

Orlea, M.A. a depus cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în

baza Legii nr. 18/1991, fiind eliberat titlul de proprietate pentru terenurile

neocupate nu este de natură a conferi legitimare procesuală activă

reclamanților, atâta timp cât nu s-a probat faptul că M.A. este autoarea lor.

După cum, nu s-a

probat faptul că M.A. este moștenitoarea defunctului M.V., care figurează

înscris în cartea funciară în calitate de proprietar al terenurilor în litigiu.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală,

dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994 conform cu care,

pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a

persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în

proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor.

Pentru a se

administra dovezi din care să rezulte că autorul reclamanților sau succesori ai

acestuia pe care îi moștenesc și reclamanții s-au adresat Comisiei speciale

constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, respectiv nr. 1/2000, pentru

obținerea titlului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, și faptul că,

la data emiterii H.G. nr. 392/2002 demersul lor nu fusese finalizat cu

obținerea titlului sau a despăgubirilor în sistemul acestor legi speciale,

pentru ca părțile să beneficieze de un dublu grad de jurisdicție în privința

soluției date asupra problemei calității procesuale active, în temeiul art. 312

alin. (3) C. proc. civ. se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a

apelului la aceeași instanță superioară de fond;

primită critica vizând inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 33/1994, în condițiile în care recurenta nu a probat faptul că

exproprierea terenului în litigiu s-a produs în temeiul Decretului Consiliului

de Stat nr. 40/1989.

Astfel, din dovezile

administrate a rezultat că exproprierea terenului în litigiu s-a făcut în baza

H.G. nr. 392/2002, fiind lipsit de relevanță, pentru determinarea legii

materiale aplicabile speței, faptul că ar fi avut loc o preluare în fapt a

terenurilor înainte de data acestui act normativ.

Într-adevăr, așa cum

corect a reținut și instanța de apel, pentru executarea lucrărilor la

obiectivul intitulat „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul

Subcetate - Simeria”, în temeiul art. 4 din Anexa nr. 2/10 la Decretul

Consiliului de Stat nr. 40/1989

s-a

aprobat începerea executării lucrărilor, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea

și scoaterea din producția agricolă și din fondul forestier a terenurilor

necesare începerii lucrărilor, în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în

județul Hunedoara. De asemenea, s-a dispus ca ocuparea terenurilor să se facă

eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Hunedoara, sau după

caz, prin ordinul ministrului agriculturii. Ocuparea terenurilor se va face și

cu acordul proprietarilor lor.

Pentru executarea

acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de

59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a

terenurilor, dar în care acestea nu au fost identificate topografic. Drept

urmare, nici imobilele în litigiu nu figurează printre aceste terenuri

expropriate;

nu este întemeiată nici critica privitoare la lipsa de calitate procesuală

pasivă a SC H. SA.

Imobilele în litigiu

au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea

publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului

Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Conform art. 2 din acest act normativ,

expropriatorul este statul român prin SC P.E.E.H. SA, aflată sub autoritatea

Ministerului Industriei și Resurselor.

Așadar, legitimare

procesuală pasivă în cauză are statul român, iar SC H. SA este numai

reprezentanta expropriatorului căruia îi revine și obligația de plată a

despăgubirilor.

De altfel, prin

cererea de chemare în judecată a fost chemat în judecată expropriatorul „prin”

SC H. SA;

la modul în care experții au stabilit cuantumul despăgubirilor datorate pentru

expropriere este întemeiată.

Conform art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții,

precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data

întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului

sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile

prezentate de aceștia.

Acest text stabilește

atât criteriile de determinare a despăgubirii compusă din valoarea reală a

bunului și prejudiciul cauzat expropriatului, cât și data de referință în

raport cu care se determină cuantumul despăgubirii.

În raportul de

expertiză s-a arătat că în zona în care se află terenurile în litigiu nu există

o piață a terenurilor, „de la colectivizarea agriculturii declarată oficial ca

încheiată în anul 1962 nu s-au mai făcut vânzări, iar după desființarea CAP

aceste terenuri erau deja ocupate de lacul de acumulare”.

Totuși, afirmația

experților nu este susținută de nicio probă din care să rezulte că nu s-au

încheiat contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri în zonă, la raportul de

expertiză trebuind să fi fost anexată o adresă emisă de Uniunea Notarilor

Publici care să confirme cele învederate de experți sau, în caz contrar, să fie

trimise date privitoare la prețurile cu care s-au vândut terenuri similare din

zonă.

În aceste condiții,

preluând afirmația experților în sensul că terenul nu are corespondent pe raza

unității administrativ-teritoriale și, în același timp, considerând că nu poate

fi avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare depus de către SC H. SA

pentru că a fost încheiat în anul 2007 - înainte de data expertizei - precum și

într-o altă zonă decât cea în litigiu, instanța de apel a pronunțat o soluție

cu încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, câtă vreme nu s-a probat

că nici terenuri din zone limitrofe terenului în litigiu nu au fost vândute.

Acordând

despăgubirile în cuantumul fixat de experți, instanțele de fond au făcut

aplicarea greșită a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motiv

pentru care critica formulată întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Pentru a se reface

raportul de expertiză cu respectarea cerințelor textului menționat, în temeiul art.

312 alin. (3) C. proc. civ. se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță de apel;

prescripția dreptului la acțiune cât privește contravaloarea lipsei de

folosință pentru perioada 2002-2007 va fi analizată în sensul următoarelor

considerente:

Recurenta a susținut

constant faptul că reclamanții nu au dreptul la despăgubiri reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință, pentru că la data exproprierii aceștia nu

erau proprietarii terenului, și numai în măsura în care s-ar stabili că au

acest drept să se constate că a intervenit prescripția dreptului la acțiune

pentru perioada menționată.

Exproprierea pentru

utilitate publică a fost declarată în anul 2002, moment la care nici

reclamanții nu pretind că mai aveau posesia terenurilor în litigiu. În aceste

condiții, în patrimoniul lor nu s-a născut dreptul de a li se acorda

despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a

terenurilor.

Cum dreptul nu

există, nu se mai pune problema analizării împlinirii perioadei până la care

putea fi valorificat;

fi primită critica vizând prematuritatea acțiunii, jurisprudența instanței

supreme fiind constantă în sensul că persoanele supuse procedurii de

expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza

instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de

utilitate publică în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanșată de

expropriator.

Recursul declarat

împotriva deciziei civile nr. 42 din 17 mai 2013 nu este întemeiat, pentru

următoarele considerente:

Conform art. 36 din

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, a cărui nesocotire este

invocată prin motivele de recurs, de la data deschiderii procedurii se suspendă

de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare

silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Cum în prezentul

litigiu

SC

H. SA nu stă în nume propriu, ci în calitate de reprezentantă a Statului Român

- titular al obligației de despăgubire, în mod corect s-a apreciat că nu sunt

îndeplinite cerințele acestui text pentru a se constata că se impune

suspendarea de drept a judecății.

Drept urmare,

hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea corectă a legii materiale

incidente în cauză, astfel încât nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În temeiul art. 312 alin.

(3) C. proc. civ. recursul împotriva deciziei civile nr. 42 din 17 mai 2013 va

fi respins ca nefondat.

Întrucât prin cererea

de recurs nu s-au formulat critici și împotriva soluției date asupra cererii de

aderare la apel, sub acest aspect decizia instanței de apel a intrat în

autoritate de lucru judecat, astfel încât nu se mai pune problema reanalizării

sale de către instanța de trimitere.

Având în vedere cele

mai sus arătate, instanța de trimitere va trebui să administreze dovezi din

care să rezulte că autorii reclamanților au urmat procedura Legilor speciale nr.

18/1991, respectiv nr. 1/2000 pentru obținerea titlului de proprietate sau,

eventual a despăgubirilor cuvenite pentru terenurile preluate, procedura

declanșată neputându-se finaliza asupra terenurilor în litigiu.

În măsura în care se

face această dovadă, se impune refacerea raportului de expertiză cu respectarea

cerințelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul arătat în

cuprinsul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, prin administrator

judiciar E.I.S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 18 din 7 martie 2013 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și în consecință:

Casează în parte

decizia și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului

declarat de către SC H. SA. împotriva sentinței civile nr. 453 din 31 octombrie

2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, prin

administrator judiciar E.I.S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 42 din 17

mai 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2014.