ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 291/2014

Hotărârea dată asupra apelului Prin decizia civilă nr. 18 din 7 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis cererea de aderare la apel formulată de către reclamanții O.M., N.V., C.D. și C.G. împotriva sentinței civile nr. 453/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, pe care a schimbat-o în parte numai în ceea ce privește cheltuielile de judecată, pe care le-a stabilit la 5.400 lei. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. A respins apelul declarat de către pârâta SC H. SA împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții sunt moștenitori ai proprietarului tabular M.V., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatele de naștere și extrasele de carte funciară depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă. Imobilele în litigiu, înscrise în CF Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat). O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanților M.A., eliberându-i-se Titlu de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform adeverinței nr. x/2011 emisă de Primăria Comunei Sîntămărie Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994. Pârâta susține că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susținere ce nu poate fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”. În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă (…), în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Hunedoara și cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal nu sunt identificate topografic terenurile expropriate. Imobilele aparținând antecesorilor reclamanților nu figurează printre aceste terenuri expropriate. Prin urmare, cu evidență susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”, iar expropriator fiind prevăzut Statul Român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului e interes național declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarul tabular în acest sens. În acest scop, pârâta l-a notificat și pe antecesorul reclamanților, decedat la acel moment, conform actelor de stare civilă. Față de această stare de fapt, Curtea constată că excepțiile invocate în fața instanței de fond au fost soluționate corect de către prima instanță pentru următoarele: În ce privește excepția inadmisibilității, apelanta a adus în sprijinul acestei excepții două argumente, și anume că trenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989. Așa cum s-a reținut în cele ce preced, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de învestiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul CAP și-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. În consecință, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilității publice. De altfel, câtă vreme până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este și jurisprudența instanței supreme (decizia civilă 3883/2011). În cauză, prezintă relevanță chiar atitudinea pârâtei, care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, și i-a notificat pe antecesorii reclamanților, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislația ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, Curtea constată nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamanții puteau beneficia de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv. Referitor la prematuritatea acțiunii, Curtea a reținut că susținerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamanților procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de contractele hidroenergetice și apele lacului de acumulare. Instanța a fost învestită cu cererea reclamanților de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, și, contrar susținerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanșate de expropriator. Nici excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA nu a putu fi primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin prezenta societate. Aceasta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit. Referitor la excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, se constată, din cele ce preced, că antecesoarea reclamanților, defuncta M.A., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorul reclamanților (defunctul M.V.), inclusiv cele din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamanților de organele statului, în speță Primăria Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură. Mai mult, recunoașterea dreptului de proprietate și îndreptățirea antecesoarei reclamanților la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prezența pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamanților cu privire la oferta de despăgubire. Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamanților erau decedați, iar reclamanții nu au avut cunoștință de aceste notificări. Față de aceste aspecte, se constată că reclamanții justifică legitimare procesual activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative ale statului român, astfel că, reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană de Drepturilor Omului. Odată cu hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții împotriva României, CEDO a reanalizat noțiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca și instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate iar speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern. În speță, reclamanții se pot prevala de protecția acordată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având un bun actual în sensul acestui articol. Prin titlul de proprietate eliberat și adeverința nr. x/2011, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, Statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamanților îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, și dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate. În temeiul art. 1 din Protocolul Nr. 1 Adițional la CEDO, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât și al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporționalitate între măsura exproprierii și despăgubirea pentru această măsură. În speță, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991-1992, iar sub aspectul legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarului tabular, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În concluzie, Curtea constată că în cauză reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă. Pârâta mai invocă în susținerea excepției lipsei calității procesual active și împrejurarea că reclamanții nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Din cele expuse în cele ce preced, rezultă cu evidență că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă și certificatelor de moștenitor, reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, ai imobilelor în litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, reluat și în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori după acești proprietari, Curtea nu poate primi susținerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamanți nu au făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea. Apelanta critică soluția primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție, critică ce nu poate fi primită. Prin cererea de chemare în garanție, partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamanților. Pârâta și-a justificat această cerere, susținând că statul, ca beneficiar al investiției și a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar Ministerul Finanțelor Publice este cel care gestionează fondurile bănești ale statului. Or, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă speciale, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie, Curtea constată că prima instanță a soluționat corect cererea de chemare în garanție. Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-a reținut că nu pot fi primite susținerile pârâtei în sensul că reclamanții au acceptat prețul propus, deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorului reclamanților, care figurează ca proprietar tabular, iar la data emiterii lor, acesta era decedat și astfel, reclamanții nu au avut cunoștință de prețul propus de expropriator. Mai mult, în situația în care expropriatorul ar fi apreciat că prețul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, așa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere. Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul sub care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză. În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experții au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ - teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare și de cumpărare a terenurilor pe teritoriul județului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiții, este evident că nu poate fi luate în considerare aceste prețuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacțiilor. Experții au propus metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației de față. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulație de 976.990 lei, luând în considerare categoria de folosință a terenurilor 14.707 mp arabil. În fața instanței de apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu terțe persoane ce a fost încheiat în anul 2007 și a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu prețul de 2,15 și respectiv 2,04 euro și fânaț de 1,47 euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu și au obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu poate lua în considerare prețurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, față de dispozițiile art. 26 alin. (2) precitate. Pentru cele reținute, Curtea constată că prețul stabilit de prima instanță pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/ mp pentru terenul agricol, fânaț și 8,16 euro/ mp pentru curți - clădiri, este unul corect și rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate. Cu referire la echivalentul lipsei de folosință, s-a reținut că prin expertiza efectuată în fața instanței de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafața totală de 14.707 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei și sunt cele mai fertile, luându-se în calcul veniturile medii. De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada CAP - ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe și cartofi și o medie în privința legumelor. Astfel, experții au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obține în zonă, stabilind o valoare de 15.018,99 lei/ an. Curtea apreciază că această variantă are în vedere productivitatea medie ce se poate obține în zonă conform potențialului productiv al solului, condițiile productive ale zonei este cea care răspunde exigențelor dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 întrucât despăgubirile sunt rezonabile, vizând realitățile economice ale zonei, într-o economie de piață. Cu referire la cererea de aderare la apelul pârâtei formulată reclamanți, s-a reținut că aceștia critică hotărârea numai în ceea ce privește reducerea onorariului de avocat în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanței îi este permis să mărească sau să micșoreze onorariile avocatului, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sa mari față de valoarea juridică sau de munca îndeplinită, ceea ce este menit să împiedice abuzul de drept, prin determinarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență juridică calificată pe parcursul procesului. În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuia să aibă în vedere atât valoarea obiectului, cât și proporționalitatea onorariilor cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Având în vedere activitatea avocatului prin raportare la criticile menționate mai sus, valoarea pricinii (acordată nu solicitată) de 202.405 lei, volumul de muncă, complexitatea cauzei, Curtea constată că nelegal prima instanță a redus onorariul de avocat și fără nicio motivare. În atare situație, instanța de apel va majora onorariul acordat de instanța de fond, acordându-l în integralitate ca fiind corespunzător prestației efective.

Hotărârea dată asupra cererii de completare a deciziei Prin decizia civilă nr. 42 din 17 mai 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia a admis cererea formulată de către petenta SC H. SA de completare a deciziei civile nr. 18/2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia. A completat decizia civilă 18/2013 a Curții de Apel Alba Iulia în sensul că a respins apelul declarat de către pârâta SC H. SA și împotriva încheierii pronunțată de Tribunalul Hunedoara în ședința publică din 24 octombrie 2012. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că în cauză este incident art. 281 2 C. proc. civ. întrucât prin decizia vizată instanța de apel a omis să se pronunțe asupra apelului declarat împotriva încheierii pronunțată de Tribunalul Hunedoara în ședința publică din 24 octombrie 2012. Este adevărat că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul și că prin soluția pronunțată de către instanța de apel, de respingere a apelului împotriva sentinței instanței de fond, implicit s-a respins și apelul declarat împotriva încheierii premergătoare. Însă, prin decizie, instanța de apel nu arată distinct acest motiv de apel și nu-l motivează, fapt pentru care cererea completatoare este fondată și va fi admisă. În consecință, apelul declarat de pârâta SC H. SA, pentru expropriatorul Statul Român, va fi respins și împotriva încheierii pronunțate de Tribunalul Hunedoara în ședința publică din 24 octombrie 2012. Corect prima instanță nu a dispus suspendarea judecății întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 36 din Legea nr. 85/2006, deși societatea a intrat în procedura insolvenței, prin sentința 7222/2012 a Tribunalului București. Potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Or, în cauză, prezenta acțiune nu are ca obiect creanțele debitorului sau bunurile sale, întrucât calitatea societății de pârâtă îi este conferită de către actul normativ de declarare a utilității publice, H.G. nr. 392/2002, prin care s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat de SC H. SA. Astfel, în prezenta cauză, societatea are calitate de reprezentant al Statului Român, ce este titularul drepturilor și obligațiilor.

Recursurile 3.1. Motive Pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, prin administrator judiciar E.I.S.P.R.L. a declarat recurs împotriva ambelor decizii. Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 18 din 7 martie 2013 au fost formulate următoarele critici, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Instanța nu a soluționat și apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a judecății, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, încheiere pronunțată în ședința publică din data de 24 octombrie 2012 de către Tribunalul Hunedoara. Din acest motiv se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanța a soluționat greșit excepția lipsei de calitate procesuală a reclamanților. Reclamanții nu au făcut decât dovada unei vocații succesorale abstracte la succesiunile defuncților antecesori, și nicidecum dovada unei vocații concrete pe terenurile aflate în litigiu. Probatoriul administrat în cauză nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului. În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamanții nu pot justifica un drept asupra terenurilor. Hotărârea este nelegală în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, deoarece pârâta a preluat terenurile în litigiu înainte de apariția acestei legi. Instanța a aplicat Legea nr. 33/1994 cu încălcarea principiului neretroactivității legii. Nu există nicio probă din care să rezulte că terenul a fost preluat din proprietatea reclamanților sau a antecesorilor lor în vederea realizării obiectivului de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”. Terenul a fost preluat prin Decretul nr. 40/1989 al Consiliului de Stat, astfel încât îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 1/2000. Hotărârea este nelegală în ceea ce privește excepția prematurității acțiunii. În cauză nu a fost îndeplinită procedura prealabilă obligatorie în materie și, pe de altă parte, nu s-a dovedit începerea și finalizarea procedurii declanșate în temeiul Legii nr. 18/1991. Hotărârea este nelegală în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA sub aspectul plății despăgubirilor cerute, față de interpretarea greșită a H.G. nr. 392/2002. Faptul că SC H. SA a plătit redevențe este dovada clară că această societate nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective este Statul Român care a concesionat terenurile societății pârâte. Obiectivul de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziție de la bugetul de stat, și nu din fonduri proprii ale SC H. SA. Ca atare, ar trebui obligat la despăgubiri Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Instanța de apel a omis să facă referire la motivele invocate de către pârâta recurentă în susținerea excepției lipsei calității sale procesual pasive. Hotărârea este nelegală sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune a reclamanților pentru folosul cuvenit în perioada 2002-2007. Hotărârea este nelegală și pe fond pentru că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate, ei neavând un titlu valabil asupra terenului la data când pârâta a ocupat terenul. La momentul deversării lacului de acumulare, terenul era proprietatea fostei Cooperative Agricole de Producție și nu a persoanelor fizice întabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamanților. În mod nejustificat instanța de fond a acordat reclamanților despăgubiri prin omologarea raportului de expertiză, pentru că valoarea stabilită de experți este ipotetică și nereală și nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 42 din 17 mai 2013, după prezentarea situației de fapt din speță au fost formulate următoarele critici: Instanțele de fond au fost evazive, chiar superficiale în ceea ce privește pronunțarea cu privire la solicitarea pârâtei de suspendare a cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006. În mod greșit instanța a apreciat că prezenta cauză nu are ca obiect creanțele debitorului SC H. SA și că pârâta are calitatea de reprezentant al Statului Român care este titularul drepturilor și obligațiilor. Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurit, vădit neîndoielnic al acestuia. Instanța nu a ținut cont de Decizia nr. 19/2002 a Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. În analiza cererii de suspendare a judecății procesului instanța ar fi trebuit să țină cont de faptul că expropriator este Statul Român, prin SC H. SA, dar societatea pârâtă este cea care plătește despăgubirile din fondurile sale proprii, ceea ce duce implicit la creșterea creanțelor aferente masei credale. 3.2. Analiza recursurilor Recursul împotriva deciziei civile nr. 18 din 7 martie 2013 este întemeiat, în următoarele limite: 1. Instanța de apel a considerat că reclamanții au calitate procesuală activă întrucât autoarea lor, M.A., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la defunctul Muntean Vasilie. S-a spus că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamanților de organele statului, în speță Primăria Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură. Totuși, din probele administrate în cauză, respectiv acte de stare civilă, certificate de moștenitor și extrase de carte funciară, nu rezultă faptul că reclamanții ar fi succesori în drepturi ai defunctei M.A., ci doar succesori ai lui M.V. Împrejurarea că, potrivit adeverinței din 28 ianuarie 2011, emisă de comuna Sîntamaria Orlea, M.A. a depus cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiind eliberat titlul de proprietate pentru terenurile neocupate nu este de natură a conferi legitimare procesuală activă reclamanților, atâta timp cât nu s-a probat faptul că M.A. este autoarea lor. După cum, nu s-a probat faptul că M.A. este moștenitoarea defunctului M.V., care figurează înscris în cartea funciară în calitate de proprietar al terenurilor în litigiu. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994 conform cu care, pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor. Pentru a se administra dovezi din care să rezulte că autorul reclamanților sau succesori ai acestuia pe care îi moștenesc și reclamanții s-au adresat Comisiei speciale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, respectiv nr. 1/2000, pentru obținerea titlului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, și faptul că, la data emiterii H.G. nr. 392/2002 demersul lor nu fusese finalizat cu obținerea titlului sau a despăgubirilor în sistemul acestor legi speciale, pentru ca părțile să beneficieze de un dublu grad de jurisdicție în privința soluției date asupra problemei calității procesuale active, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a apelului la aceeași instanță superioară de fond; 2. Nu poate fi primită critica vizând inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, în condițiile în care recurenta nu a probat faptul că exproprierea terenului în litigiu s-a produs în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989. Astfel, din dovezile administrate a rezultat că exproprierea terenului în litigiu s-a făcut în baza H.G. nr. 392/2002, fiind lipsit de relevanță, pentru determinarea legii materiale aplicabile speței, faptul că ar fi avut loc o preluare în fapt a terenurilor înainte de data acestui act normativ. Într-adevăr, așa cum corect a reținut și instanța de apel, pentru executarea lucrărilor la obiectivul intitulat „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, în temeiul art. 4 din Anexa nr. 2/10 la Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989 s-a aprobat începerea executării lucrărilor, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea și scoaterea din producția agricolă și din fondul forestier a terenurilor necesare începerii lucrărilor, în limita unei suprafețe de 685 ha, situată în județul Hunedoara. De asemenea, s-a dispus ca ocuparea terenurilor să se facă eșalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiției, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Hunedoara, sau după caz, prin ordinul ministrului agriculturii. Ocuparea terenurilor se va face și cu acordul proprietarilor lor. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor, dar în care acestea nu au fost identificate topografic. Drept urmare, nici imobilele în litigiu nu figurează printre aceste terenuri expropriate; 3. În egală măsură, nu este întemeiată nici critica privitoare la lipsa de calitate procesuală pasivă a SC H. SA. Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Conform art. 2 din acest act normativ, expropriatorul este statul român prin SC P.E.E.H. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor. Așadar, legitimare procesuală pasivă în cauză are statul român, iar SC H. SA este numai reprezentanta expropriatorului căruia îi revine și obligația de plată a despăgubirilor. De altfel, prin cererea de chemare în judecată a fost chemat în judecată expropriatorul „prin” SC H. SA;

Critica relativă la modul în care experții au stabilit cuantumul despăgubirilor datorate pentru expropriere este întemeiată. Conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. Acest text stabilește atât criteriile de determinare a despăgubirii compusă din valoarea reală a bunului și prejudiciul cauzat expropriatului, cât și data de referință în raport cu care se determină cuantumul despăgubirii. În raportul de expertiză s-a arătat că în zona în care se află terenurile în litigiu nu există o piață a terenurilor, „de la colectivizarea agriculturii declarată oficial ca încheiată în anul 1962 nu s-au mai făcut vânzări, iar după desființarea CAP aceste terenuri erau deja ocupate de lacul de acumulare”. Totuși, afirmația experților nu este susținută de nicio probă din care să rezulte că nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri în zonă, la raportul de expertiză trebuind să fi fost anexată o adresă emisă de Uniunea Notarilor Publici care să confirme cele învederate de experți sau, în caz contrar, să fie trimise date privitoare la prețurile cu care s-au vândut terenuri similare din zonă. În aceste condiții, preluând afirmația experților în sensul că terenul nu are corespondent pe raza unității administrativ-teritoriale și, în același timp, considerând că nu poate fi avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare depus de către SC H. SA pentru că a fost încheiat în anul 2007 - înainte de data expertizei - precum și într-o altă zonă decât cea în litigiu, instanța de apel a pronunțat o soluție cu încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, câtă vreme nu s-a probat că nici terenuri din zone limitrofe terenului în litigiu nu au fost vândute. Acordând despăgubirile în cuantumul fixat de experți, instanțele de fond au făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care critica formulată întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru a se reface raportul de expertiză cu respectarea cerințelor textului menționat, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel;

Critica legată de prescripția dreptului la acțiune cât privește contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 2002-2007 va fi analizată în sensul următoarelor considerente: Recurenta a susținut constant faptul că reclamanții nu au dreptul la despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, pentru că la data exproprierii aceștia nu erau proprietarii terenului, și numai în măsura în care s-ar stabili că au acest drept să se constate că a intervenit prescripția dreptului la acțiune pentru perioada menționată. Exproprierea pentru utilitate publică a fost declarată în anul 2002, moment la care nici reclamanții nu pretind că mai aveau posesia terenurilor în litigiu. În aceste condiții, în patrimoniul lor nu s-a născut dreptul de a li se acorda despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a terenurilor. Cum dreptul nu există, nu se mai pune problema analizării împlinirii perioadei până la care putea fi valorificat;

În fine, nu poate fi primită critica vizând prematuritatea acțiunii, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în sensul că persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aștepte până când expropriatorul va sesiza instanța, în condițiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanșată de expropriator. Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 42 din 17 mai 2013 nu este întemeiat, pentru următoarele considerente: Conform art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, a cărui nesocotire este invocată prin motivele de recurs, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Cum în prezentul litigiu SC H. SA nu stă în nume propriu, ci în calitate de reprezentantă a Statului Român - titular al obligației de despăgubire, în mod corect s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele acestui text pentru a se constata că se impune suspendarea de drept a judecății. Drept urmare, hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză, astfel încât nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul împotriva deciziei civile nr. 42 din 17 mai 2013 va fi respins ca nefondat. Întrucât prin cererea de recurs nu s-au formulat critici și împotriva soluției date asupra cererii de aderare la apel, sub acest aspect decizia instanței de apel a intrat în autoritate de lucru judecat, astfel încât nu se mai pune problema reanalizării sale de către instanța de trimitere. Având în vedere cele mai sus arătate, instanța de trimitere va trebui să administreze dovezi din care să rezulte că autorii reclamanților au urmat procedura Legilor speciale nr. 18/1991, respectiv nr. 1/2000 pentru obținerea titlului de proprietate sau, eventual a despăgubirilor cuvenite pentru terenurile preluate, procedura declanșată neputându-se finaliza asupra terenurilor în litigiu. În măsura în care se face această dovadă, se impune refacerea raportului de expertiză cu respectarea cerințelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul arătat în cuprinsul prezentei decizii.