ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 136/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20.04.2017 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constatate nulitatea absolută parțială a hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A., în ceea ce privește modificarea structurii organizatorice a societății, prin înlocuirea funcției de vicepreședinte executiv - director general adjunct, ocupate de reclamant, cu cea de membru al Directoratului - director, cu consecința diminuării remunerației sale de la echivalentul a 6 salarii medii brute pe societate la nivelul a 5 astfel de salarii; să constatate că revocarea sa din calitatea de membru al Directoratului pârâtei a fost dispusă fără justă cauză și, pe cale de consecință, să oblige pârâta la achitarea, cu titlu de daune interese, a unei sume echivalente cu contravaloarea brută totală a remunerațiilor la care ar fi fost îndreptățit, în calitate de vicepreședinte executiv - director general adjunct, până la finalul mandatului, respectiv în intervalul 21.02.2017 - 19.04.2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 471/C/13.07.2018, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea, a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, a redus cheltuielile de judecată ale pârâtei de la suma de 23.800 RON la suma de 10.000 RON și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, iar B. S.A., apel incident.

Prin decizia civilă nr. 255/Ap. /28.02.2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins ca nefondat apelul principal, a admis în parte apelul incident și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a acordat pârâtei în integralitate cheltuielile de judecată în sumă de 23.800 RON; a păstrat restul dispozițiilor din hotărâre și a obligat apelantul la plata către intimata B. S.A. a sumei de 23.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei din apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Cu titlu prealabil, a arătat că instanța de apel a consemnat greșit în cuprinsul dispozitivului faptul că decizia pronunțată ar avea caracter definitiv și a subliniat că în absența oricărei prevederi normative care să elimine, în materia de față, accesul părților la calea extraordinară de atac a recursului, demersul său judiciar este pe deplin admisibil.

În motivarea recursului, a susținut că, menținând soluția de respingere a capătului de cerere vizând nulitatea absolută parțială a hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 153

1

alin. (1), art. 153

4

alin. (4) și art. 153

9

din Legea nr. 31/1990 și prevederile art. 15 alin. (4) din actul constitutiv al intimatei, deși acestea nu îi susțin argumentarea, ci confirmă că reglementarea structurii Directoratului nu este încredințată de lege Adunării Generale a Acționarilor sau Consiliului de Supraveghere.

În acest context, a arătat că motivele de nulitate învederate nu priveau abilitarea Consiliului de Supraveghere de a numi sau revoca anumite persoane în sau din calitatea de membri ai Directoratului, ci faptul că legea nu îi îngăduie acestei entități să modifice scheletul organizatoric, nenominal, al Directoratului.

De asemenea, a arătat că prin reglementările interne ale intimatei s-a stabilit expres că aspectele legate de organigrama societății sunt aprobate de Directorat, iar nu de Consiliul de Supraveghere, tocmai în vederea asigurării separației esențiale de atribuții pe care o presupune sistemul dualist de administrare a societăților pe acțiuni.

Astfel, potrivit art. 153

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, conducerea societății pe acțiuni revine în exclusivitate Directoratului, care își exercită atribuțiile sub controlul Consiliului de Supraveghere; or, prin soluția pronunțată, instanța de apel a validat practic încălcarea acestei dispoziții legale.

A subliniat recurentul că diferențierea netă a atribuțiilor și competențelor celor două organe de conducere este de esența sistemului dualist de administrare a societăților pe acțiuni, iar încălcarea acestei separații, prin implicarea Consiliului de Supraveghere în conducerea executivă a societății, reprezintă o chestiune de ordine publică ce conduce la nulitatea actelor adoptate în aceste condiții.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 153

4

alin. (4) și 153

9

din Legea nr. 31/1990 și a susținut că teza potrivit căreia schimbarea structurii organizatorice a Directoratului s-ar regăsi printre atribuțiile Consiliului de Supraveghere nu este susținută de niciuna dintre prevederile legale invocate de curtea de apel.

În altă ordine de idei, a arătat că nelegalitatea hotărârii Consiliului de Supraveghere decurge și din faptul că mențiunile cuprinse în aceasta depășesc cadrul dezbaterilor și deciziilor efectiv adoptate, conținând și dispoziții ce nu au fost puse în discuție și votate în ședința în care a fost adoptată.

Concretizând, a susținut că deși modificarea remunerației unuia dintre membrii Directoratului ar fi trebuit analizată și propusă anterior de comitetul de specialitate prevăzut de Codul de Guvernanță Corporativă al Bursei de Valori București (la care intimata a aderat), de Regulamentul A.S.F. nr. 2/2016 și de reglementările interne ale societății, această formalitate obligatorie nu a fost îndeplinită.

Or, nici prima instanță, nici curtea de apel nu au analizat aceste motive de nelegalitate, preferând să se rezume la o motivare sumară și incompletă, care nesocotește dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii, a susținut că instanța de apel a menținut soluția tribunalului, reținând, sub pavăza îndrituirii Consiliului de Supraveghere de a lua "decizii de afaceri", că instanțele de judecată nu au posibilitatea de a cenzura conținutul unor astfel de manifestări de voință.

În opinia recurentului, o atare interpretare, care dă gir nelimitat organelor de conducere ale unei societăți de a se sustrage controlului judecătoresc, în ce privește analizarea justeții hotărârilor adoptate, lipsește practic de aplicabilitate prevederile art. 153

2

alin. (4) teza finală din Legea nr. 31/1990, republicată.

În acest context, a susținut că sarcina esențială de a aprecia cu privire la justețea cauzei revine instanței, care este abilitată să constate în ce măsură revocarea a urmărit un scop legitim sau, dimpotrivă, a fost determinată de interese oculte, străine de cele ale societății și ale acționarilor ei; or, tocmai o astfel de analiză a lipsit cu desăvârșire, curtea de apel apreciind (cu nesocotirea art. 153

2

alin. (4) teza finală din Legea nr. 31/1990) că nu ar fi cu putință ca aceste chestiuni legate de justețea concretă a revocării să fie analizate efectiv de instanța de judecată.

Cât privește admiterea apelului incident promovat de pârâtă, a arătat că înțelege să nu critice respectiva soluție în mod explicit în cuprinsul memoriului de recurs, în condițiile în care acordarea integrală a cheltuielilor de judecată reprezintă un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate; cu toate acestea, în măsura admiterii recursului și casării hotărârii atacate, caracterul accesoriu al obligării la cheltuieli de judecată se va reflecta în soluția ce va fi pronunțată, în raport cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Brașov la data de 25.04.2019.

La 09.09.2019 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La 20.12.2019 recurentul a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat să se constate că recursul este admisibil în principiu, iar la 06.01.2010 intimata a depus, la rândul său, punct de vedere la raport, susținând că recursul este inadmisibil.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Autorul căii de atac a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 255/Ap. /28.02.2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, într-o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv și nesoluționate prin hotărâre pronunțată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum și în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Așadar, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care și cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

În cauză s-a dedus judecății o cerere vizând anularea parțială a hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A., în ceea ce privește modificarea structurii organizatorice a societății, prin înlocuirea funcției de vicepreședinte executiv - director general adjunct, ocupate de reclamant, cu cea de membru al Directoratului - director, cu consecința diminuării remunerației sale de la echivalentul a 6 salarii medii brute pe societate la nivelul de 5 astfel de salarii, constatarea revocării reclamantului fără justă cauză din calitatea de membru al Directoratului, prin hotărârea nr. 1/21.02.2017 a Consiliului de Supraveghere al pârâtei și obligarea acesteia la achitarea către reclamant, cu titlu de daune-interese, a unei sume echivalente cu contravaloarea brută totală a remunerațiilor la care ar fi fost îndreptățit, în calitate de vicepreședinte executiv - director general adjunct.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând daunele-interese echivalente cu contravaloarea brută totală a remunerațiilor la care reclamantul ar fi fost îndreptățit, în calitate de vicepreședinte executiv - director general adjunct, Înalta Curte subliniază, în dezacord cu instanțele devolutive, că acesta se află în raport de dependență nu cu pretenția de a se constata revocarea reclamantului fără justă cauză din calitatea de membru al Directoratului, așa cum pare la o primă vedere, ci cu primul capăt de cerere; acordarea despăgubirilor, în limita și în cuantumul pretinse de autorul demersului judiciar, depinde în mod direct de anularea parțială a hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A., prin care s-a modificat structura organizatorică a societății, funcția de vicepreședinte executiv - director general adjunct, pe care o ocupa recurentul, fiind înlocuită cu cea de membru al Directoratului.

Aceasta, întrucât recurentul-reclamant a solicitat să fie obligată intimata la plata echivalentului contravalorii remunerațiilor la care ar fi fost îndreptățit nu în calitate de membru al Directoratului, ci în calitate de vicepreședinte executiv - director general adjunct (funcție înlocuită prin hotărârea din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A.).

Or, dacă petitul privind daunele-interese ar fi fost accesoriu capătului de cerere privind constatarea revocării fără justă cauză din calitatea de membru al Directoratului, întinderea despăgubirilor ar fi trebuit să fie raportată la veniturile pe care recurentul le obținea din această din urmă calitate, iar nu din cea pe care o avusese anterior.

Așa fiind, în condițiile în care soluționarea ei depinde de soluția dată capătului de cerere principal vizând anularea hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A., cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor-interese este una accesorie, în sensul art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., "dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală."

Prin urmare, admisibilitatea căii de atac urmează a se determina prin raportare la cererea principală, prin care s-a solicitat anularea parțială a hotărârii din 11.01.2017 a Consiliului de Supraveghere al B. S.A., cerere întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 31/1990.

Prevederile Legii nr. 31/1990 a societăților recunosc, în regulă generală, numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătorești.

Această concluzie se desprinde din analiza de ansamblu a legii menționate mai sus, care stabilește că hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea unor acțiuni născute cu ocazia înmatriculării ori în perioada funcționării societății sau în soluționarea unor acțiuni prin care se urmărește aplicarea unor sancțiuni [e.g.: art. 60 alin. (1), art. 132 alin. (9), art. 223 alin. (31) și art. 243 alin. (2) din Legea nr. 31/1990] sunt supuse numai apelului.

În aceste condiții, instanța supremă reține că filosofia Legii societăților este în sensul recunoașterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Este adevărat că Legea nr. 31/1990 nu reglementează expres modalitatea în care hotărârile Consiliului de Supraveghere pot fi atacate în justiție.

În acest context, trebuie subliniat că potrivit art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 hotărârile pronunțate în litigiile vizând anularea/constatarea nulității unei hotărâri a adunării generale a acționarilor sunt supuse numai apelului.

Așa fiind, pentru identitate de rațiune, nici hotărârile pronunțate în litigiile privind anularea/constatarea nulității unei hotărâri a Consiliului de Supraveghere nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Totodată, este adevărat că, în considerarea art. 21 din Constituție și a art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană are dreptul de acces la o instanță.

Acesta nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului; în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Nici solicitarea recurentului-reclamant de a se constata că a fost revocat fără justă cauză din calitatea de membru al Directoratului, prin hotărârea nr. 1/21.02.2017 a Consiliului de Supraveghere al intimatei-pârâte nu deschide calea de atac a recursului, pentru că, distinct de faptul că legea nu recunoaște directorului revocat posibilitatea de a ataca hotărârea prin care a fost revocat, admisibilitatea acțiunii în constatare este subordonată promovării unei acțiuni în realizare, prin care să se pretindă despăgubiri pentru revocarea intempestivă; o atare cerere s-ar fi putut constitui, cel mult, în cauza acțiunii în despăgubiri.

Cum însă, în concret, recurentul-reclamant nu a pretins despăgubiri pentru revocarea sa din calitatea de membru al Directoratului, așa cum s-a reținut mai sus, ci a înțeles să le raporteze la remunerația la care ar fi fost îndreptățit, în calitate de vicepreședinte executiv - director general adjunct (ceea ce a condus instanța supremă spre concluzia, argumentată în cele ce preced, că ultimul capăt de cerere se află în raport de accesorietate cu primul), Înalta Curte ia act că niciuna dintre solicitările autorului demersului judiciar nu conturează o acțiune care să poată fi soluționată printr-o hotărâre judecătorească supusă și căii de atac a recursului.

Legea instituie reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, iar semnificația liberului acces la justiție nu este aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Textul art. 129 din Constituția României nu conține dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părților interesate și a Ministerului Public de a le exercita, dar în condițiile legii.

De aceea, Înalta Curte constată, în considerarea tuturor argumentelor expuse, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

De aceea, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil și, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul la plata către intimată a sumei de 29.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 255/Ap. /28.02.2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Obligă recurentul la plata către intimată a sumei de 29.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2020.