ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1678/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.12.2013 pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă, astfel cum a fost precizată la data de 16.05.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. Galați, prin administratori judiciari, a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Galați, prin Primarul Municipiului Galați, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestuia la executarea obligațiilor rezultate din contractul de concesiune nr. x/23.04.2003, modificat prin actul adițional nr. x/12.01.2007, respectiv la efectuarea tuturor demersurilor în legătură cu încheierea actului de alipire a terenului situat în municipiul Galați, strada x nr. 157 cu terenul proprietatea reclamantei; să oblige pârâtul la plata sumei de 31.356.920 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor rezultate din contractul de concesiune sus-menționat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 260/14.03.2016, Tribunalul Galați, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 1.860 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 176A/11.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, a prezentat istoricul litigiului și a susținut, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 970 din C. civ. de la 1864, subliniind că instanța nu a aplicat corect regulile de interpretare a convențiilor; astfel, nu a determinat logic conținutul contractului și scopul pentru care acesta a fost încheiat și nu a dat o calificare juridică corectă clauzelor contractuale.

A arătat recurenta că, aplicând greșit dispozițiile art. 970 C. civ., instanța de de apel a conchis că intimata și-a asumat prin contractul de concesiune doar obligația de a transmite folosința terenului concesionat.

Or, această concluzie este contrazisă de clauza prevăzută la art. 13.1 din contract, conform căreia intimatul-pârât avea obligația să clarifice situația juridică a terenului și să îndeplinească toate formalitățile legale pentru ca investitorul să își poată realiza și valorifica investiția.

Cu toate acestea, ambele instanțe de fond au reținut că intimatul-pârât nu și-a asumat prin contract nici obligația de a transfera bunul ce face obiectul acestuia din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Galați și nici obligația intabulării terenului în Cartea Funciară.

În acest context, a subliniat că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de prim control judiciar nu a înțeles specificul contractului de concesiune și nu a făcut aplicarea principiului executării cu bună-credință a convențiilor, consacrat de art. 970 C. civ.

Astfel, deși a reținut în mod corect că transferul dreptului de proprietate din domeniul public în domeniul privat s-a realizat abia în anul 2011, curtea de apel nu a acordat nicio semnificație juridică acestei întârzieri.

Mai mult, în măsura în care ar fi interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 970 C. civ. și ar fi înțeles specificul contractului de concesiune încheiat în vederea realizării unei investiții, curtea de apel ar fi observat că simplul transfer din domeniul public în cel privat nu era suficient pentru valorificarea investiției, fiind necesară și intabularea terenului, până la momentul finalizării construcției.

În opinia recurentei, având în vedere particularitatea contractului de concesiune, Municipiul Galați trebuia să asigure tot suportul necesar valorificării de către concesionar a investiției; așa fiind, argumentația instanței, în sensul că Municipiul Galați nu avea o astfel de obligație, nu este susținută nici de clauzele contractuale, nici de dispozițiile legale.

Astfel, Municipiul Galați avea, încă de la momentul încheierii actului adițional nr. x/12.01.2007, reprezentarea faptului că investitorul urmărește edificarea și vânzarea unor apartamente, astfel că putea anticipa că cel mult la momentul finalizării construcției situația juridică a terenului trebuie să fie clarificată, inclusiv prin transferul acestuia în domeniul privat și prin intabulare.

Or, interpretarea oferită de instanța de apel conduce spre concluzia că investitorul nu ar fi putut niciodată să-și valorifice investiția, de vreme ce suprafața de teren de sub construcție putea fi intabulată doar de intimatul- pârât.

A subliniat recurenta că, dacă și-ar fi executat cu bună-credință obligațiile legale și contractuale, Municipiul Galați ar fi trebuit să se asigure că la momentul finalizării construcției va fi în măsură să îi acorde sprijinul necesar în vederea valorificării construcției, sprijin care presupunea în mod obligatoriu intabularea dreptului de proprietate și transferul din domeniul public în cel privat.

În final, a conchis că, pornind de la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 970 C. civ. și fără a analiza corect scopul pentru care a fost încheiat contractul de concesiune și obligațiile implicite ce se desprind din art. 13.1 al acestuia, curtea de apel nu a observat că Municipiul Galați nu s-a obligat doar la transmiterea folosinței asupra unei suprafețe de teren, în scopul construirii unui imobil de locuințe colective în regim de înălțime S+P+9E ci, raportat la specificul contractului de concesiune și la dispozițiile art. 970 sus-menționat, avea și obligația de a asigura investitorului posibilitatea valorificării construcției.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 15.02.2017, Municipiul Galați și Consiliul Local Galați au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Ulterior, la 08.03.2017, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurenta a prezentat un punct de vedere, arătând că este de acord cu cele reținute prin raport, în sensul admisibilității recursului.

În ședința de astăzi, 14.11.2017, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a invocat, din oficiu, excepția de inadmisibilitate a recursului.

Se cuvine menționat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Tot cu prioritate, trebuie subliniat că, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., concluziile raportului asupra admisibilității în principiu a recursului nu sunt obligatorii pentru completul de filtru.

Astfel, în măsura în care, independent de concluziile raportului, completul de filtru este în unanimitate de acord că recursul nu este admisibil, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Această opțiune a legiuitorului este în acord cu esența procedurii de filtrare a recursurilor care constă în statuarea asupra admisibilității recursului de către completul de trei judecători, stabilit aleatoriu în acest sens, scop care rezultă din chiar primul alineat al art. 493 C. proc. civ.

Deliberând asupra excepției inadmisibilității, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv(...)."

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătorești și a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care și cele vizând cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) C. proc. civ.

În speță, reclamanta S.C. A. S.R.L. Galați a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Galați, prin Primarul Municipiului Galați, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestuia la executarea obligațiilor rezultate din contractul de concesiune nr. x/23.04.2003, modificat prin actul adițional nr. x/12.01.2007, respectiv la efectuarea tuturor demersurilor în legătură cu încheierea actului de alipire a terenului situat în municipiul Galați, strada x nr. 157 cu terenul proprietatea reclamantei, precum și la plata sumei de 31.356.920 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor rezultate din contractul de concesiune sus-menționat.

În acest context, trebuie precizat că obligația de a efectua demersuri în legătură cu încheierea actului de alipire a terenului reprezintă o veritabilă obligație de a face neevaluabilă în bani.

Pe de altă parte, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 31.356.920 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor rezultate din contractul de concesiune.

Având în vedere însă că acordarea despăgubirilor depinde în mod direct de constatarea neîndeplinirii culpabile a obligațiilor contractuale, această cerere este una accesorie, conform art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., "dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală."

Așadar, măsura în care hotărârea atacată este supusă recursului trebuie determinată prin raportare la cererea principală.

În speță, prin cererea principală, reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la efectuarea tuturor demersurilor în legătură cu încheierea actului de alipire a terenului situat în municipiul Galați, strada x nr. 157 cu terenul proprietatea reclamantei.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, această obligație este una de a face neevaluabilă în bani.

Prin urmare, cum hotărârea atacată a fost pronunțată într-o cerere privind o obligație de a face neevaluabilă în bani, prevăzută la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Este adevărat că, în speță, litigiul a fost soluționat în primă instanță de tribunal, iar nu de judecătorie, a cărei competență era atrasă de obiectul cererii principale.

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială trebuie invocată de părți ori de judecător in limine litis.

Chiar dacă, în speță, necompetența materială nu a fost invocată în condițiile legii, această împrejurare nu poate conduce spre concluzia că o hotărâre pronunțată într-o cerere privind o obligație de a face neevaluabilă în bani este supusă recursului.

Altfel spus, desi cererea de chemare în judecată a fost soluționată în primă instanță de tribunal, această împrejurare nu este suficientă, prin ea însăși, să deschidă calea de atac a recursului, într-un litigiu din categoria celor pentru care legiuitorul a suprimat această cale de atac.

Totodată, este adevărat că, în considerarea art. 21 din Constituție și a art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană are dreptul de acces la o instanță.

Acesta nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Desigur că limitările astfel aplicate nu trebuie să restricționeze sau să reducă accesul persoanei la justiție într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanța sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speță, instanța supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, reclamanta a beneficiat de o judecată în fond în fața unei instanțe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiție și a dreptului la un recurs efectiv, ca și de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condițiile în care art. 21 alin. (1) din Constituția României nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Așadar, legiuitorul are competența exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituție nu conține dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părților interesate și a Ministerului Public de a le exercita, dar în condițiile legii, Înalta Curte reține, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. și prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 176/A/11.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 noiembrie 2017.