ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1659/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Hotărârea arbitrală parțială din data de 30.07.2015, pronunțată de Tribunalul Arbitral în dosarul nr. x al Curții de Arbitraj Internațional din Paris, pretențiile înaintate de reclamanta A. S.R.L. au fost considerate admisibile și pretențiile pârâtei B. au fost considerate admisibile. Totodată, s-a stabilit că celelalte chestiuni, inclusiv decizia privind alocarea costurilor de arbitraj, se rezervă pentru una sau mai multe hotărâri arbitrale viitoare.

Împotriva acestei hotărâri, B. a formulat acțiune în anulare parțială, în temeiul dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 41 din 4 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal a reclamantei, ca neîntemeiată.

A admis excepția inadmisibilității și în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în anularea parțială a hotărârii arbitrale finale parțiale pronunțate de Tribunalul Arbitral în dosarul nr. x al Curții de Arbitraj Internațional de la Paris, formulată de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta B., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii în anulare astfel cum a fost formulată iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii intimatei ca fiind inadmisibilă.

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului raportat la dispozițiile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din 22 septembrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. și s-a acordat termen la data de 20 octombrie 2016, cu citarea părților, pentru a se pune în discuție necesitatea sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 613 alin. (4) din Noul C. proc. civ., invocate din oficiu.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La data de 10 octombrie 2016, respectiv 11 octombrie 2016, intimata S.C. A. S.R.L., respectiv recurenta C. ("B & R") GERMANIA au depus la dosar puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, precum și cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Prin încheierea din 20 octombrie 2016, instanța a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 613 alin. (4) din Noul C. proc. civ., invocată din oficiu și a suspendat judecata recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Prin decizia nr. 100 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 532 din 7 iulie 2017, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate ridicată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, din oficiu, și a constatat că dispozițiile art. 613 alin. (4) din C. proc. civ. sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În esență, prin decizia indicată, Curtea Constituțională a constatat că, potrivit art. 541 din C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicție alternativă, cu caracter privat și că hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiunea în anulare numai pentru motivele prevăzute de lege. Totodată, a observat că acțiunea arbitrală constituie opțiunea părților, iar nu o obligație, prin care acestea decid asupra modalității de soluționare a litigiului, prin derogare de la dreptul comun, arbitrajul fiind organizat și desfășurându-se cu respectarea convenției arbitrale încheiate în baza principiului libertății de voință.

Curtea Constituțională a reținut că, potrivit art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile prin care s-a admis acțiunea în anulare, opțiune justificată de faptul că admiterea acțiunii în anulare are ca efect apariția unei situații juridice, distinctă de cea stabilită în hotărârea arbitrală și că prin admiterea acestei acțiuni este afectat caracterul stabil al hotărârii arbitrale, instanța superioară de control judiciar fiind chemată să confirme sau să infirme această situație.

În schimb, a constatat Curtea Constituțională, în cazul respingerii acțiunii în anulare, ordinea juridică stabilită prin hotărârea arbitrală rămâne neschimbată, iar prin exercitarea recursului împotriva hotărârilor de respingere ale curții de apel ar însemna că părțile urmăresc, în realitate, o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în privința lor, pronunțată de o instanță judecătorească și nu de o instanță arbitrală. Or, hotărârea arbitrală confirmată prin hotărârea curții de apel reprezintă finalizarea procedurii arbitrale în cadrul căreia părțile au beneficiat de toate garanțiile oferite de aceasta.

Așadar, s-a reținut că incidența dispozițiilor procedurale criticate este subsecventă acordului de voință intervenit între părți, care au optat, prin clauza compromisorie înscrisă în contract, pentru soluționarea litigiilor de către o instanță arbitrală.

În aceste condiții, s-a considerat că nu se poate pune problema încălcării drepturilor consacrate în Constituție, atât timp cât părțile sunt cele care decid prin convenția arbitrală cu privire la modalitatea de soluționare a litigiului.

Totodată, în considerentele deciziei Curții Constituționale s-a reținut că normele legale criticate nu operează nicio distincție între subiectele de drept supuse incidenței lor, de vreme ce acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflați în procedura prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrale.

S-a mai reținut că orice parte interesată în exercitarea unei căi de atac are acces la o instanță de judecată prin promovarea unei acțiuni în anulare, iar în situația respingerii acesteia niciuna dintre părți nu are deschisă calea de atac a recursului. Însă, admiterea acțiunii în anulare plasează părțile pe o poziție inegală, partea care a pierdut litigiul în arbitraj dobândește un avantaj prin admiterea acțiunii în anulare, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului.

În final, Curtea Constituțională a apreciat că, în considerarea anumitor particularități, legiuitorul este îndreptățit să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun, iar accesul la justiție, prevăzut la art. 21 din Constituție, nu poate avea semnificația că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, după repunerea cauzei pe rol, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul are ca obiect sentința civilă nr. 41 din 4 februarie 2016, prin care Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal a reclamantei, ca neîntemeiată.

A admis excepția inadmisibilității și în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în anularea parțială a hotărârii arbitrale finale parțiale pronunțate de Tribunalul Arbitral în dosarul nr. x al Curții de Arbitraj Internațional de la Paris, formulată de reclamanta B. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.

Potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, pentru unul din motivele prevăzute la lit. a) - i) ale aceluiași alineat.

Conform art. 613 alin. (3) C. proc. civ., admițând acțiunea în anulare, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală și va trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze, potrivit legii sau spre rejudecare tribunalului arbitral, după caz.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, în forma în vigoare la data începerii procesului, "hotărârile curții de apel, pronunțate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului".

Din interpretarea per a contrario a textelor de lege mai sus evocate, rezultă că hotărârile curții de apel prin care a fost respinsă acțiunea în anulare nu sunt supuse recursului, fiind definitive.

Este de menționat că, deși prin modificarea art. 613 alin. (4) C. proc. civ. prin Legea nr. 17/2017 s-a prevăzut că "Hotărârea curții de apel prin care se soluționează acțiunea în anulare este supusă recursului.", dispozițiile astfel modificate nu sunt incidente în cauză în raport de prevederile art. 27 C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

În speță, se constată că procesul pendinte a început la data de 17 iulie 2014 prin cererea de arbitrare formulată de S.C. A. S.R.L. și că, prin sentința civilă nr. 41 din 4 februarie 2016, Curtea de Apel București a respins acțiunea în anulare formulată de B., astfel că, în raport cu dispozițiile legale anterior evocate, hotărârea ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțare, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Se reține că instanța nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părți netemeinică sau nelegală, ci are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ stabilite de lege.

Prin urmare, hotărârile definitive nu pot fi atacate cu recurs, pentru că ar însemna să se adauge o nouă cale extraordinară de atac în afara celor expres prevăzute de C. proc. civ., ceea ce nu este admisibil.

Conform principiului legalității căilor de atac consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei ".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, sentința ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. (3) și (4) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta C ("B & R") GERMANIA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta C ("B & R") GERMANIA împotriva sentinței civile nr. 41 din 04 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2017.