Decizia nr. 1611/2017 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 403/2016 a Tribunalului Vrancea

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, ulterior strămutată la Tribunalul Vrancea și înregistrată cu același număr la secția I Civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea "B." din Galați solicitând ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 15.114 RON cu titlu de venituri din salarii neachitate.

Prin sentința civilă nr. 403/2016 din 21 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția I civilă a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Apelul reclamantului A. declarat împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 772/2016 din 17 noiembrie 2016. Totodată, reclamantul a fost obligat să plătească suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse. Definitivă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, după prezentarea pe larg a situației de fapt, recurentul-reclamant a solicitat instanței să procedeze la examinarea hotărârii instanței de apel susținând în esență următoarele: Instanța de apel a pronunțat o hotărâre care încalcă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât au fost încălcate regulile de procedură privitoare la soluționarea conflictelor de muncă, reținându-se că sarcina probei într-un conflict de muncă revine reclamantului, că acele adeverințe cu veniturile realizate de salariat atestă informații privind raporturile de muncă dintre părți, că adeverințele eliberate de unitate nu sunt suficiente, deși aceasta este unica modalitate prevăzută de Legea nr. 263/2010, prin care se comunică veniturile realizate de un salariat. Adeverința nr. x/10.02.2015 nu atestă venituri realizate ci o repetare a sumelor din primele două adeverințe și nu veniturile realizate pe două norme didactice. Totodată, instanța de apel a încălcat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reținând motive străine de natura cauzei, prin susținerea potrivit căreia adeverința nr. x/10.02.2015 nu reprezintă suma cuvenită pentru munca prestată și că apelantul a încercat să probeze veniturile pentru a doua normă didactică. Instanța a evitat să arate că în fapt veniturile comunicate cu cele trei adeverințe nu numai cu ultima, privesc cele doua contracte de muncă comunicate de intimată la ITM și bineînțeles, plata muncii efectuate în anul universitar 2011-2012. Instanța de apel a încălcat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicând greșit la judecata unui conflict individual de muncă normele de drept civil și prevăzute de noul C. proc. civ., respectiv cele prevăzute de Legea nr. 53/2003, Codul muncii, Legea învățământului, contractele colective de muncă la nivel național și la nivel de unitate și toate principiile instituite de CEDO privitoare la judecata conflictelor de muncă.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, față de împrejurarea că hotărârea instanței de apel este definitivă. Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a prezentat pe larg istoricul situației de fapt cu privire la relațiile contractuale de muncă și drepturile salariale ale reclamantului.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant Cabinet de Avocat A. a solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Prin încheierea din camera de consiliu din 6 iunie 2017 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au formulat puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Înalta Curte a luat în examinare excepția inadmisibilității recursului, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reținând următoarele: Dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 95/2016, stabilesc că "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile privind (…) conflictele de muncă și de asigurări sociale (…). De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." Potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în litigiile individuale de muncă "Hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului". Totodată, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs". În raport cu prevederile legale evocate, rezultă că hotărârea împotriva căreia s-a formulat recursul, respectiv decizia nr. 772/2016 din 17 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, nu este susceptibilă exercițiului căi de atac a recursului, aceasta nefiind o hotărâre pronunțată dintre cele enunțate de art. 483 alin. (1) C. proc. civ. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept. Față de considerentele expuse, Înalta Curte în baza art. 493 alin. (5) C. proc. civ. urmează să respingă ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 772/2016 din 17 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale. Referitor la cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B., Înalta Curte urmează să o respingă întrucât nu a fost dovedită existența și întinderea acestora, în raport cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ.