ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2360/2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 712 din 22 noiembrie 2016 Tribunalul Brăila a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. și a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor drepturi salariale:

- suma de 824 RON, reprezentând diferență de salariu neachitat pe luna februarie 2015;

- suma 2.056 RON, reprezentând salariu neachitat pe luna iulie 2015;

- suma 2.056 RON, reprezentând salariu neachitat pe luna noiembrie 2015;

- suma 824 RON, reprezentând salariu neachitat pe luna decembrie 2015;

- indemnizația de concediu aferentă perioadei lucrate.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare pentru plata cu întârziere a drepturilor salariale arătate mai sus, calculate cu începere de la data scadenței și până la data plății efective.

A obligat pârâta la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat, către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. a declarat apel.

Prin încheierea din 18 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale s-a respins ca nefondată cererea de recuzare formulată de petenta B. privindu-le pe doamnele judecător C. și D.

Prin Decizia civilă nr. 339/2017 din 15 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale s-a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva Sentinței civile nr. 712 din 22 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Brăila și a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată.

La data de 17 iulie 2017, recurenta B. a formulat recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare în Dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Curții de Apel Galați, solicitând admiterea recursului și admiterea cererii de recuzare, astfel cum a fost formulată, și, implicit, reluarea judecății cauzei.

Deși recurenta nu a indicat expres faptul că recursul este declarat împotriva încheierii din 18 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, din întreaga argumentație a reieșit că recursul a fost declarat exclusiv împotriva acestei încheieri prin care s-a respins ca nefondată, cererea de recuzare privind pe doamnele judecător C. și D.

Recurenta nu și-a întemeiat în drept recursul, astfel cum prevăd dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., însă a invocat următoarele:

A susținut, în esență, că menționata cerere de recuzare a întregului complet de judecată s-a întemeiat pe faptul că există motive de suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor din cadrul Curții de Apel Galați, ar putea fi știrbită.

A arătat că acest dosar reprezintă un litigiu de muncă, iar Curtea de Apel Galați se include în cadrul instanțelor care prezintă o prejudecată, în sensul că angajații au întotdeauna dreptate, iar angajatorii sunt de rea-credință, îndeplinindu-se astfel prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1, respectiv judecătorul și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece.

Consideră că opinia instanței ar trebui să fie formată în baza administrării probatoriului de la dosar, coroborat cu susținerile fiecărei părți, formându-se o imagine de ansamblu ce conduce spre aflarea adevărului. Însă, apreciază că în cauză imparțialitatea instanței este grav afectată, existând suficiente motive care duc la concluzia că aceasta rezonează cu intimata-reclamantă, având în vedere calitatea acesteia de angajată, sens în care, consideră că este îndreptățită să considere actul de justiție grav afectat, impunându-se admiterea cererii de recuzare.

De asemenea, apreciază că, prin admiterea cererii de recuzare, se va elimina orice prezumție a faptului că soluția într-un dosar poate fi determinată, nu doar de probatoriul administrat în condiții de contradictorialitate și nemijlocire sau de dispozițiile legale aplicabile, interpretate de judecătorul învestit cu soluționarea cauzei în mod aleatoriu, ci și de ideile preconcepute ale judecătorului, raportat la afinitatea acestuia față de una dintre părți sau de poziția acesteia în cadrul dosarului.

Consideră că acest mod relaxat de a soluționa cereri esențiale pentru desfășurarea procesului civil se datorează atmosferei colegiale în care are loc judecarea cererilor de recuzare și a excepției lipsei imparțialității, dar și absenței unui mecanism eficace și rapid de control al încheierilor pronunțate în materia recuzării. Mai mult decât atât, dincolo de afectarea drepturilor uneia dintre părți, modul concret de a se judeca la momentul actual cererea de recuzare încalcă principiul aparenței înfăptuirii justiției, ceea ce e de natură a menține suspiciuni nu doar asupra judecătorilor implicați în cauză, ci și asupra întregului sistem judiciar.

Recurenta susține că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că, prin aplicarea prevederilor art. 478 alin. (4) din Noul C. proc. civ. explicarea pretențiilor nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în primă instanță, aspecte care trebuie avute în vedere în speță.

De asemenea, apreciază, având la bază prevederile art. 479 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., că, în mod corect și legal, instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse, tocmai pentru a putea soluționa în mod just și corect speța dedusă judecății, solicitând pe cale de consecință instanței de apel completarea probatoriului cu proba testimonială cu martori și interogatoriul intimatei reclamante, fără a se antepronunța cu privire la prezentul litigiu de muncă.

Consideră că este necesar a se face referire la faptul că raporturile de muncă supuse discuțiilor în speță sunt raporturi de muncă atipice, sens în care arată că a invocat Decizia nr. 5/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, înscris pe care l-a solicitat în extinderea probatoriului, însă care nu s-a luat în considerare, neștiind exact motivele instanței de apel.

Apreciază că instanța de apel și-a format părerea raportat la speța de față anterior și fără a o analiza în detaliu, solicitând de nenumărate ori răspunsul la întrebarea:

"Ați efectuat sau nu plățile către angajată", deși, așa cum a reținut chiar Înalta Curte, plățile salariilor în raporturile de muncă privind proiectele europene se realizează în raport de încasările autorității contractante, și mai ales, în raport de data la care se efectuează aceste viramente ale sumelor de bani, care, de cele mai multe ori prezintă întârzieri. Invocă art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și art. 9 alin. (1) și (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Totodată, recurenta arată că pentru stabilirea independenței autorității jurisdicționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat în calcul mai multe aspecte: lipsa oricărei ingerințe sau aparențe de ingerință din partea altor puteri ale statului sau a părților, precum și existența unor garanții reale împotriva riscului unei presiuni exterioare (CEDO, Campbell și Fell împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 28 iunie 1984, Comisia CEDO, raportul din 18 decembrie 1980 în cauza Crociani și alții împotriva Italiei).

Susține că în jurisprudența Comisiei sau a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că existența imparțialității în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar și conform unui test obiectiv vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privință (CEDO, Fey c. Austriei, Hotărârea din 24 februarie 1993, par. 30; CEDO, Ferrantelli și Santangelo c. Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, etc.).

Urmând demersul obiectiv, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, exigența imparțialității presupune că încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părților și publicului este esențială și decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparțialitate să poată fi justificate în mod rezonabil, fără a exista abateri din partea acestuia privind o antepronunțare într-un dosar, ci stabilirea situației de fapt fără a se lua în considerare o anumită prejudecată sau părere formată anterior.

Imparțialitatea subiectivă presupune că niciun membru al instanței nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecție. Demersul subiectiv de a determina imparțialitatea judecătorului ar însemna deci a determina convingerea personală a judecătorului pe parcursul judecății și în modul de soluționare a unei cauze concrete. Imparțialitatea subiectivă pune în discuție așadar "forul interior" al judecătorului. Ambele criterii trebuie să convingă un observator exterior și obiectiv că imparțialitatea judecătorului cauzei nu ar putea fi afectată, iar posibilitatea de a formula cerere de abținere reprezintă un remediu legal pentru astfel de situații, pe lângă cele asigurate părții interesate (recuzarea).

Având în vedere aceste principii, consideră cererea de recuzare perfect îndreptățită, pentru a evita orice act de natură a crea recurentei impresia că soluțiile sunt sau ar putea fi influențate de factori externi, lucru de altfel inacceptabil sau că acesteia i se va da o soluție de către completul de judecată ce aparține Curții de Apel Galați bazată pe părere personală a judecătorului, fără a analiza speța în detaliu.

Intimata A. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport reținându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 6 decembrie 2017 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta B. a depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 14 martie 2018, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 23 mai 2018, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Deși recurenta nu și-a încadrat criticile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se constată că anumite susțineri pot fi încadrate în pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., care prevede că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cum în mod legal a constatat Curtea de Apel Galați, cauza demersului judiciar al petentei în formularea cererii de recuzare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., l-a constituit dispoziția instanței de apel de a respinge cererea de administrare a unor probatorii.

Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil de a judeca în situația când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil.

Contrar susținerilor recurentei, pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Curtea de Apel Galați a arătat cu justețe că soluționarea cererii referitoare la administrarea unor probe reprezintă doar o etapă a judecății, cu care instanța a fost învestită și nu poate constitui, în sine, un motiv care să impună recuzarea judecătorilor.

S-a reținut în mod legal că solicitarea apelantei vizând administrarea unui probatoriu extins face parte din categoria cererilor formulate în cursul judecății și, dată fiind anterioritatea administrării probelor față de pronunțarea unei decizii vizând soluționarea apelului, nu este întrunită condiția antepronunțării, după cum nu este posibilă nici schimbarea acestei ordini a pronunțării.

Este de menționat că în lumina textului de lege menționat, recuzarea este incidentă ori de câte ori se referă la obiectul concret al cauzei deduse judecății.

Asupra problemei imparțialității Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în sensul că noțiunea de imparțialitate la care face referire art. 6 paragraful 1 are a fi apreciată într-un dublu sens, imparțialitatea subiectivă și cea obiectivă, astfel cum a susținut și recurenta.

Este adevărat că instanța europeană a reținut, că orice judecător despre care s-ar putea crede că nu ar fi pe deplin imparțial cu privire la judecarea cauzei ce a fost dată spre soluționare este obligat să se abțină să o examineze, dar este de reținut că aceeași instanță a subliniat în repetate rânduri că imparțialitatea personală a unui magistrat (nepărtinirea), de care se prevalează recurenta în speță, se prezumă până la proba contrară (Hauschildt c. Danemarcei. 24 mai 1989. par. 47).

Dar, apreciind că aparențele au un rol decisiv Curtea a statuat și că simplul fapt, pentru un judecător, de a fi luat o anumită decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de lipsă de imparțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei măsuri. De asemenea, cunoașterea aprofundată a dosarului de către un judecător nu implică nicio prejudecată cu privire la imparțialitatea sa la momentul judecării lui pe fond. Ceea ce interesează este ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (cauza Morel c/Franța, 6 iunie 2000), aspecte reținute cu justețe de Curtea de Apel Galați.

Or, ceea ce se impută de către B. este împrejurarea că prin încheierea de ședință din data de 3 mai 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Galați, completul C5A format din doamnele judecători D. și C. a respins ca nefiind utile cauzei probele solicitate de apelanta-petentă, respectiv: proba cu un martor, acte și interogatoriul intimatei.

Astfel cum s-a arătat, nemulțumirea părții cu privire la desfășurarea și măsurile dispuse de completul de judecată învestit cu soluționarea apelului, faptul că recurentei i-a fost respinsă cererea de administrare a unor probatorii de către instanța de apel, nu pot echivala cu o antepronunțare în înțelesul art. 42 pct. 1 C. proc. civ. și nici nu rezultă că s-ar fi creat premisele și aparența existenței unor suspiciuni cu privire la imparțialitatea membrilor completului de judecată, astfel cum pretinde recurenta.

Prin urmare, nemulțumirea părții cu privire la soluțiile date asupra chestiunilor prealabile anterior evocate nu poate fi substituită motivului de recuzare prevăzut de pct. 1 al art. 42 C. proc. civ., fiind absurd să acredităm ideea că, în situația în care măsurile dispuse de judecător în timpul ședinței de judecată nu concordă cu voința părților, judecătorul și-a spus părerea asupra pricinii care se judecă sau că nu este imparțial.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., că încheierea atacată este la adăpost de orice critică, Curtea de Apel Galați dând o corectă eficiență textelor legale incidente în speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta B. împotriva încheierii din 18 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, menținând hotărârea recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B. împotriva încheierii din 18 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2018.

Procesat de GGC - LM