Decizia nr. 1842/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 339/2017 a Tribunalului Sibiu

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 14.03.2016, pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. x/2016, modificată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu, să se dispună: înscrierea în cartea funciară nr. x Sibiu, a dreptului de proprietate în favoarea reclamantului, asupra terenului fânaț în suprafață de 46496 mp, ca urmare a constatării dobândirii dreptului de proprietate, în temeiul uzucapiunii, prin joncțiunea posesiei sale cu cea a antecesorului său, B.; diminuarea suprafeței nr. cad. x/1/1, nr. top. x înscris în CF x Sibiu cu 46496 mp, formându-se două parcele distincte, respectiv, nr. cad. x/1/1, nr. top. x, fânaț în suprafață de 24445 mp, în proprietatea Statului Român și nr. top. nou x identificator (nr. electronic ce se acordă de către OCPI), fânaț în suprafață de 46.496 mp, proprietatea reclamantului; să se constate nașterea în favoarea reclamantului a dreptului de a solicita, după intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate, actualizarea datelor referitoare la categoria de folosință a terenului din arabil în fânaț, așa cum este acesta în prezent.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 339/2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu s-a respins acțiunea formulată și modificată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Sibiu. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut, pe baza probelor administrate, că reclamantul nu a făcut dovada că sunt îndeplinite condițiile reglementate de C. civ. de la 1865 pentru a dobândi prin uzucapiune, uzând de joncțiunea posesiei sale cu cea a numitului B., dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate și admiterea acțiunii. În expunerea motivelor de apel, apelantul a arătat, în esență, faptul că posesia utilă, continuă, netulburată și sub nume de proprietar, a fost dovedită prin depoziția celor doi martori audiați în primă instanță. Apelantul a mai arătat că nu poate obține certificatul de atestare fiscală care să ateste faptul că a declarat terenul ca și bun supus impozitării, deoarece nu are calitatea de proprietar al terenului. Plata impozitului vine ca o consecință firească a declarării bunului la direcția fiscală, doar de către cel care are calitatea de proprietar, așa cum prevede art. 463 din C. fiscal, astfel că inexistența elementului animus nu poate fi reținută prin prisma neplății impozitului, operațiune imposibil de realizat pentru că apelantul nu are calitatea de proprietar, ci doar de posesor al terenului. Prin Decizia civilă nr. 194 din 1 martie 2018 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a respins apelul, ca nefondat. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu se poate reține că posesia exercitată de reclamant este o posesie utilă, nefăcându-se dovada elementului intențional al posesiei. Reclamantul nu a făcut dovada că s-a înscris la administrația financiară pentru a plăti impozitele și taxele locale aferente terenului, pentru a se putea deduce intenția acestuia de a poseda sub nume de proprietar. Este adevărat că achitarea taxelor și impozitelor pentru terenul stăpânit reprezintă doar unul și nu singurul dintre aspectele care pot demonstra că deținerea materială a bunului are natura juridică a posesiei, iar nu a unei simple detenții precare, însă, în speță, nu există alte elemente care să conducă la concluzia unei posesii utile. Contrar susținerilor apelantului, din declarațiile martorilor audiați în cauză nu rezultă că reclamantul ar fi cumpărat fără acte terenul în litigiu de la B. în anul 1972. Ambii martori au arătat că reclamantul folosește terenul din anul 1980, după decesul lui B. Totodată, martorii nu au identificat terenul pe care îl folosește reclamantul între aceleași limite, astfel cum a reținut și instanța de fond. Curtea a mai constatat că terenul în litigiu a făcut obiectul unei alte cereri având ca obiect uzucapiune, cerere înregistrată în Dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sibiu, având ca părți pe numitul C. și Statul român. În condițiile în care mai multe persoane invocă că au exercitat o posesie utilă asupra aceluiași teren, posesia exercitată de reclamant nu mai poate fi considerată o posesie utilă, fiind echivocă și din acest punct de vedere.

Motivele de recurs Împotriva Deciziei nr. 194 din 1 martie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2, recurentul a arătat că, în dosarul instanței de apel a fost formulată o cerere de intervenție accesorie de către D., cerere care a fost respinsă prin încheierea pronunțată la 2 noiembrie 2017. Prin această încheiere interlocutorie, instanța a soluționat cauza sub aspectul respingerii cererii unui terț intervenient de a i se permite recunoașterea dreptului propriu de proprietate asupra imobilului în litigiu, instanța calificând cererea ca fiind principală. Calificând astfel cererea intervenientului, în fapt, completul a produs o judecată pe fondul cauzei, analizând elementele întrunirii în persoana intervenientului a existenței dreptului de a solicita dobândirea în propria-i persoană a dreptului de proprietate. Decizia a fost pronunțată de un complet din care a făcut parte doar unul dintre judecătorii care au pronunțat încheierea de respingere a cererii de intervenție. S-a încălcat, astfel, principiul continuității completului de judecată, reglementat de art. 214 C. proc. civ. Recurentul a invocat și încălcarea dreptului la un proces echitabil, susținând că instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ, prevăzut de art. 22 C. proc. civ. și a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Consideră recurentul că în mod greșit instanța i-a respins cererea de audiere a unui nou martor în apel, pentru ca, ulterior, să se rețină că nu s-a făcut dovada posesiei utile. Mai susține recurentul, în cadrul aceluiași motiv de recurs, că inechitatea procedurii reiese și din abordarea diferită a instituției prescripției achizitive în zonele istorice ale aceleiași țări, deoarece, pentru zonele în care se aplică vechiul C. civ., dovada posesiei este mai facilă decât în Transilvania, unde posesia trebuie dovedită cu începere din 15.09.1943 până la 12.07.1947. O altă critică formulată de recurent are în vedere faptul că instanța a motivat respingerea cererii de chemare în judecată pe considerentul că reclamantul nu figurează ca plătitor de impozit pentru terenul în cauză. Recurentul a susținut că se află într-o imposibilitate obiectivă de a solicita luarea sa în evidențele fiscale ca plătitor de impozit, deoarece nu are calitatea de proprietar al terenului. Plata impozitului vine ca o consecință firească a declarării bunului la direcția fiscală doar de către cel ce are calitatea de proprietar, așa cum este reglementat de art. 463 din C. fisc. Astfel, inexistența elementului animus nu poate fi reținută prin prisma neplății impozitului aferent folosinței terenului, operațiune imposibil de realizat, pentru că apelantul nu are calitatea de proprietar, ci doar de posesor al terenului. Mai arată recurentul că, așa cum reiese din apărarea Municipiului Sibiu, precum și din înscrisurile existente în dosar, terenurile nu au făcut obiectul legilor fondului funciar și nici nu s-a constatat nelegalitatea titlului statului asupra acestora. Făcând parte din domeniul privat al UAT, prin aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunul este supus regimului juridic de drept comun, putând fi dobândit prin uzucapiune așa cum este expres arătat și în art. 1845 C. civ. Recurentul arată că înțelege să depună la dosar, pentru a demonstra organizarea defectuoasă a direcției fiscale locale, decizia de impunere emisă pe acest teren în anul 2013 și dovada achitării impozitului pe acel an, decizie emisă pentru reclamant și fratele său, terenul fiind folosit în familie. Astfel, susține recurentul, la un moment dat s-a încasat impozitul pentru folosința acestui teren, iar ulterior s-a refuzat.

Procedura în fața instanței de recurs Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și repartizat completului de filtru CF x. S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a opinat în sensul că recursul formulat este admisibil în principiu, iar criticile se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 2 și 8 C. proc. civ. La termenul din 17 octombrie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 194 din 1 martie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, la același termen instanța rămânând în pronunțare și pe fondul recursului.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., este nefondat, nefiind îndeplinită niciuna dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor atunci când a reglementat acest caz de casare. Potrivit textului legal menționat, se poate cere casarea unei hotărâri în următoarele situații: dacă hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; dacă hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei; dacă hotărârea a fost pronunțată de un complet a cărui componență a fost schimbată cu încălcarea legii. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul nu precizează în care dintre cele trei ipoteze s-ar încadra critica sa de nelegalitate. Se susține doar că hotărârea a fost pronunțată de un complet din componența căruia nu a făcut parte unul dintre judecătorii care s-au pronunțat asupra cererii de intervenție formulate de D., considerând recurentul că, în acest mod, s-a încălcat principiul continuității completului de judecată, reglementat de art. 214 C. proc. civ. Având în vedere că, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul arată și faptul că, din punctul său de vedere, încheierea interlocutorie, prin care instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție, calificată ca fiind o cererea de intervenție principală, echivalează cu o judecată pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că această critică s-ar putea subsuma primei teze a art. 488 alin. (1) pct. 2, și anume, cea referitoare la pronunțarea hotărârii de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului. Critica astfel încadrată nu poate fi primită, deoarece soluția dată de instanță asupra admisibilității în principiu a unei cereri de intervenție nu echivalează cu "dezbaterea în fond a procesului", sintagmă definită de art. 392 C. proc. civ. ca fiind acea etapă procesuală în cadrul căreia părților li se dă cuvântul pentru a-și susține cererile și apărările formulate în proces, după ce se constată că nu mai sunt alte cereri de formulat și nici alte incidente de soluționat. Cererea de intervenție are caracter incidental și se soluționează, sub aspectul admisibilității în principiu, înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond, așa cum prevede art. 390 C. proc. civ. Ca atare, pronunțarea instanței asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție nu intră în sfera dezbaterii în fond a procesului, pentru a fi incidentă prima teză a motivului de casare invocat. În ceea ce privește teza a doua, când hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei, recurentul nu formulează critici în acest sens. Nici ultima teză a aceluiași motiv de casare, care vizează situația în care hotărârea a fost pronunțată de un complet a cărui componență a fost schimbată cu încălcarea legii, nu este incidentă în speță. Dispozițiile art. 214 alin. (1) corelate cu cele cuprinse în art. 19 C. proc. civ. instituie continuitatea instanței ca principiu fundamental al procesului civil, având semnificația că judecătorii care compun completul trebuie să rămână aceiași în tot cursul judecății procesului. Însă, în același timp, atât art. 19, cât și alin. (2) al art. 214 C. proc. civ. permit și excepții de la acest principiu. Astfel, în cazul în care, din motive temeinice judecătorul este împiedicat să participe la soluționarea cauzei, el trebuie înlocuit în condițiile legii. Înalta Curte constată că, în speță, schimbarea componenței completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei în apel s-a efectuat cu respectarea legii, la dosarul instanței de apel regăsindu-se procesul-verbal din 7 februarie 2018 privind componența completului C6 apel civil (format din doamnele judecător E. și F., care au pronunțat decizia recurată), aprobată prin Hotărârea nr. 67 din 28.12.2017 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Alba Iulia, act a cărui valabilitate nu este contestată. În raport cu aceste considerente, Înalta Curte reține că primul motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., este nefondat. Critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, întemeiată pe argumente ce vizează pretinsa nesocotire de către instanța de apel a unor norme de procedură, ceea ce permite încadrarea, în parte, în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată. Rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 C. proc. civ., stabilește dreptul acestuia, nu și obligația de a administra probe din oficiu. Potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc, însă, potrivit alin. (6) al aceluiași articol, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. În realitate, critica recurentului vizează respingerea cererii de audiere a unui nou martor în apel, instanța de apel apreciind că proba este inutilă în raport cu celelalte probe deja administrate. Or, aprecierea instanței de apel cu privire la utilitatea probelor solicitate nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, fiind o chestiune nesusceptibilă de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Afirmația recurentului în sensul că instanța de apel nu a soluționat fondul cauzei este în mod evident contrară realității, hotărârea recurată conținând soluția de respingere a apelului, ca efect al analizei pe fond a căii de atac. Existența unor reglementări diferite în materia uzucapiunii în diversele zone istorice ale țării nu influențează soluția pronunțată în speță, deoarece instanța de apel a reținut că sunt incidente dispozițiile C. civ. din 1864, verificarea îndeplinirii condițiilor uzucapiunii fiind făcută din perspectiva acestei reglementări, iar soluția instanței sub aspectul legii civile aplicabile raportului juridic litigios nu formează obiect de critică în recurs. Este nejustificată și critica referitoare la modul în care instanța a apreciat asupra îndeplinirii condițiilor uzucapiunii. Recurentul susține că instanța de apel a reținut greșit inexistența elementului animus prin prisma neplății impozitului pentru teren, câtă vreme, potrivit art. 463 din Codul fiscal, doar cel ce are calitatea de proprietar se poate înscrie ca plătitor de impozit. Recurentul ignoră faptul că problema plății taxelor fiscale pentru teren nu a fost tratată de instanța de apel ca fiind o condiție legală pentru uzucapiune, ci ca o modalitate de a dovedi posesia, utilitatea și durata ei, fiind, așadar, o problemă de temeinicie și nu una de legalitate, susceptibilă de cenzură în calea de atac a recursului. Mai mult, aspectul referitor la nedovedirea plății taxelor fiscale nu reprezintă singurul argument al instanței de apel, reținut în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor pentru constatarea uzucapiunii imobiliare. În realitate instanța de apel a reținut că "achitarea taxelor și impozitelor pentru terenul stăpânit reprezintă doar unul și nu singurul dintre aspectele care pot demonstra că deținerea materială a bunului are natura juridică a posesiei, iar nu a unei simple detenții precare, însă, în speță, nu există alte elemente care să conducă la concluzia unei posesii utile. Contrar susținerilor apelantului, din declarațiile martorilor audiați în cauză nu rezultă că reclamantul ar fi cumpărat fără acte terenul în litigiu de la B. în anul 1972. Ambii martori au arătat că reclamantul folosește terenul din anul 1980, după decesul lui B. Totodată, martorii nu au identificat terenul pe care îl folosește reclamantul între aceleași limite, astfel cum a reținut și instanța de fond". În plus, instanța de apel a reținut și faptul că "în Dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sibiu, numitul C. a susținut că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului ce face obiectul prezentei cauze, respectiv terenul înscris în partida cadastrală x, tarla x, parcela x, cu suprafața de 49300 mp pe numele lui B.". În acest context, Curtea a apreciat că, "în condițiile în care mai multe persoane invocă faptul că au exercitat o posesie utilă asupra aceluiași teren, posesia exercitată de reclamant nu mai poate fi considerată o posesie utilă, fiind echivocă și din acest punct de vedere". Rezultă, așadar, că soluția instanței de apel nu a fost întemeiată exclusiv pe constatarea nedovedirii plății impozitului pentru teren, existând și alte argumente care au format convingerea instanței asupra netemeiniciei cererii de chemare în judecată, argumente care nu sunt combătute în recurs pe calea unor critici de nelegalitate. Hotărârea pronunțată în cauză nu vine în contradicție cu prevederile art. 463 alin. (1) din C. fisc. , care stabilesc în sarcina proprietarului obligația de a plăti impozitul pentru teren, fiind astfel nefondat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel cum s-a reținut anterior, plata taxelor fiscale reprezintă doar unul dintre mijloacele de dovadă a posesiei utile și a duratei sale, cunoscut fiind faptul că, în cazul posesiilor începute cu mult timp anterior intrării în vigoare a legislației fiscale actuale, cum este cazul în speță, unele terenuri, mai ales cele situate în mediul rural, erau folosite fără acte de proprietate, iar autoritățile locale acceptau plata impozitelor de către posesori, în lipsa unor dispoziții legale care să interzică această practică. În acest context, practica judiciară a recunoscut, alături de alte mijloace de probă, cum sunt declarațiile de martori, documentele cadastrale, actele de întreținere și reparare a bunului, polițele de asigurare etc., și actele doveditoare ale taxelor fiscale ca fiind probe apte să dovedească posesia și durata acesteia. Reținând faptul că reclamantul nu a făcut dovada înscrierii terenului în evidențele fiscale pe numele său, situație teoretic posibilă în raport cu perioada îndelungată a posesiei invocate prin acțiune și în contextul practicii autorităților, menționate anterior, instanța nu a făcut altceva decât să constate că nici măcar această probă nu a fost făcută, în contextul în care s-a precizat că nu există alte elemente care să conducă la concluzia unei posesii utile. Această concluzie este rezultatul evaluării probatoriului administrat în cauză și nu este de natură să nesocotească în vreun mod dispozițiile art. 463 alin. (1) din C. fisc. Susținerile recurentului, în sensul că terenul în litigiu nu a făcut obiectul legilor fondului funciar, că nu s-a constatat nelegalitatea titlului statului asupra acestuia și că face parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale, fiind supus regimului juridic de drept comun și putând fi dobândit prin uzucapiune conform art. 1845 C. civ., sunt lipsite de relevanță în raport cu motivele care au condus la respingerea acțiunii, întrucât prin decizia din apel nu s-a reținut că terenul în litigiu ar fi exceptat de la uzucapiune. Invocarea organizării defectuoase a direcției fiscale locale și depunerea unor înscrisuri privind achitarea impozitului în anul 2013 exced limitelor controlului de legalitate care se poate efectua în recurs, fiind împrejurări de fapt asupra cărora Înalta Curte nu se poate pronunța. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.