ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1746/2015

Deliberând asupra prezentului recurs,

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2013 și completată ulterior, reclamanta Academia Română a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României: anularea Încheierii nr. 35/29.11.2012 emisă de Curtea de Conturi a României, anularea măsurilor de la parag. I pct. 2, 4, 6, 7, 9 și 11 și parag. II din Decizia nr. 21/17.09.2012 a Curții de Conturi, precum și suspendarea acestor măsuri până la soluționarea irevocabilă acțiunii.

Prin Sentința nr. 1982 din 13 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea completată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență, că în perioada 05.03 - 13.06.2012, Curtea de Conturi a României a efectuat auditul situațiilor financiare încheiate la 31.12.2011 la Academia Română, instituție de interes public național, autonomă, cu personalitate juridică de drept public, conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 752/2001.

Operațiunea de audit asupra contului anual de execuție bugetară pe anul 2011 s-a finalizat prin încheierea Raportului de audit financiar și a Procesului-verbal de constatare nr. x/13.06.2012.

În baza prevederilor Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, și ale Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, publicat în Monitorul Oficial nr. 832/13.12.2010, examinând deficiențele consemnate în Procesul-verbal de constatare nr. x/13.06.2012, Curtea de Conturi a României - Departamentul IX a emis Decizia nr. 21/17.09.2012, prin care a dispus măsuri pentru înlăturarea deficiențelor constatate, precum și termene pentru aducerea la îndeplinire a acestora.

Împotriva Deciziei nr. 21/17.09.2012, reclamanta Academia Română a formulat contestație, prin care a solicitat anularea măsurilor dispuse la parag. I pct. 2, 4, 6, 7, 9 și 11 și parag. II.

Prin Încheierea nr. 35/29.11.2012 emisă de Curtea de Conturi a dispus respingerea contestației și menținerea Deciziei nr. 21/17.09.2012.

Instanța a apreciat ca neîntemeiat motivul de nelegalitate privitor la încălcarea de către echipa de auditori publici externi a obiectivelor auditului financiar și pronunțarea asupra unor aspecte care nu au legătură cu acestea, reținând că, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, furnizând Parlamentului și, respectiv unităților administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea și administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității.

Totodată, art. 26 lit. f) din același act normativ reglementează atribuția Curții de Conturi de a efectua auditul financiar asupra conturilor anuale de execuție a bugetelor instituțiilor publice autonome.

În privința măsurii instituite la parag. I pct. 2 din Decizia nr. 21/17.09.2012, a reținut că reclamanta nu a infirmat constatările auditorilor, iar temeiul legal invocat în justificarea măsurii dispuse a fost detaliat în Procesul-verbal de constatare.

Nici motivul de nelegalitate ce vizează măsura prevăzută la parag. I pct. 4 din Decizia nr. 21/17.09.2012 nu a fost reținut ca întemeiat, reținându-se că ceea ce s-a dispus a fost în sensul aprecierii asupra oportunității achiziționării bunurilor respective, în etapa următoare, fiind prevăzută și alternativa renunțării la achiziționarea bunurilor din import, cu solicitarea de a decide, în această ipoteză, asupra destinației sumelor respective.

Nu a fost reținută nici critica de nelegalitate a măsurii instituite la parag. I pct. 6 din Decizia nr. 21/17.09.2012, instanța apreciind că această măsură a fost determinată de constatarea echipei de audit conform căreia recepționarea lucrărilor efectuate de către UM (...) București, în perioada 1990 - 1998, în valoare totală de 272.954.610 RON, s-a realizat abia după 9 ani de la finalizare (respectiv 2007), pe baza Procesului-verbal de recepție nr. x/22.06.2007, iar începând cu anul 2002 au fost efectuate doar 3 operațiuni de recepție parțială la terminarea lucrărilor (16.05.2003, 22.06.2007 și 29.03.2008). De asemenea, s-a constatat că, deși în Procesele-verbale de recepție nr. x/16.05.2003 și x/22.06.2007 au fost menționate lucrările nefinalizate sau care necesitau remedieri, precum și recomandările comisiei de recepție, echipei de audit nu i-au fost prezentate documente din care să rezulte că lucrările nefinalizate sau care necesitau remedieri, precum și recomandările Comisiei de recepție au fost realizate.

Aceste constatări ale echipei de audit nu au fost infirmate de entitatea verificată. Faptul că în perioada 2002 - 2009 a fost efectuat anual auditul financiar de către Curtea de Conturi și nu ar fi fost constatate abateri de la legalitate, conform susținerilor reclamantei, nu are relevanță asupra legalității actelor administrative contestate în prezenta cauză, atât timp cât nu s-a dovedit că obiectivele verificărilor au fost aceleași și că nu au fost constatate abateri sau nereguli privitoare la recepția lucrărilor la obiectivul "Casa Academiei".

Împrejurarea că auditul financiar desfășurat în perioada 05.03 - 13.06.2012 a avut ca temă "Auditul financiar al situațiilor financiare încheiate la 31.12.2011" și că în perioada auditată pârâta nu a constatat nicio lucrare efectuată pentru care nu s-ar fi încheiat proces-verbal de recepție, nu este de natură să afecteze legalitatea măsurii dispuse, de vreme ce obiectivul de investiții se află încă în curs de execuție, deși au trecut 10 ani de la încheierea contractului de lucrări și a fost alocat și cheltuit un volum considerabil de fonduri bănești, comparativ cu valoarea contractului încheiat inițial.

A mai reținut instanța că ceea ce a determinat adoptarea măsurii instituite la parag. I pct. 7 din Decizia nr. 21/17.09.2012 a fost neîntocmirea fișelor lunare de monitorizare a obiectivului de investiții pe parcursul anului 2011, fișe în privința cărora echipa de audit a reținut că au fost întocmite, ci faptul că nu au fost întocmite și transmise la Ministerul Finanțelor Publice Rapoartele trimestriale de monitorizare privind modul de derulare și finanțare a obiectivului de investiții "Casa Academiei", contrar prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, republicată. Cu probatoriile administrate în cauză, reclamanta nu a dovedit respectarea prevederilor Legii nr. 500/2002 prin întocmirea și transmiterea la Ministerul Finanțelor Publice a Rapoartelor trimestriale de monitorizare privind modul de derulare și finanțare a obiectivului de investiții "Casa Academiei".

Este neîntemeiat și motivul de nelegalitate ce vizează măsura prevăzută la parag. I pct. 9 din Decizia nr. 21/17.09.2012 constând în "Depunerea diligențelor de către Academia Română și FNSA - în calitate de fundație de utilitate publică, în vederea reglementării raporturilor dintre Academie și FNSA (numai în sensul și în condițiile în care fundația primește finanțări de la bugetul de stat prin bugetul Academiei Române), prin perfectarea cadrului legal (angajament legal) și verificarea pe bază de documente justificative a dărilor de seamă referitoare la utilizarea banului public".

S-a constatat că nu a fost supusă aprobării Adunării Generale a Academiei Române modificarea Statului Fundației Naționale pentru Știință și Artă (FNSA) ca fiind de utilitate publică. De asemenea, s-a reținut că în anul 2011 Academia Română a finanțat de la bugetul de stat această fundație prin virarea sumei de 130.000 RON, sumă care se regăsește și în raportul de activitate pe anul 2011 al FNSA către Adunarea Generală a Academiei Române.

Măsura prevăzută la parag. I pct. 11 din Decizia nr. 21/17.09.2012 constând în "Inventarierea generală a obiectivului de investiții aflat în curs de execuție "Casa Academiei", precum și altor active de această natură, se va efectua în strictă conformitate cu prevederile actelor normative de specialitate în vigoare" este legală și urmează a fi menținută, întrucât reclamanta nu a susținut și nu a dovedit că în acțiunea de inventariere generală a patrimoniului Academiei Române la data de 31.12.2011, obiectivul de investiții în curs de execuție "Casa Academiei" a fost inventariat în conformitate cu prevederile O.M.F.P. nr. 2861/2009. Mai exact, nu s-a dovedit că în listele de inventariere au fost menționate, pentru fiecare obiect în parte, pe baza constatării la fața locului, datele esențiale referitoare la obiectivul de investiții inventariat, respectiv: denumirea obiectivului, valoarea determinată potrivit stadiului de execuție pe baza valorii din documentația existentă (devize), precum și în funcție de volumul lucrărilor realizate la data inventarierii. De asemenea, nu s-a dovedit că lista de inventariere întocmită la 31.12.2011 a fost semnată de comisia de inventariere numită prin Decizia nr. 421/05.12.2011 a Președintelui Academie Române.

Este neîntemeiat și motivul de nelegalitate privitor la măsura prevăzută la parag. II din Decizia nr. 21/17.09.2013

Susținerile reclamantei din cererea de chemare în judecată și din completarea la aceasta sunt neîntemeiate, întrucât în Raportul de audit financiar din data de 13.06.2012 (pag. 35, 36), Procesul-verbal de constatare din data de 13.06.2012 (pag. 47 - 63), Decizia nr. 21/17.09.2012 și Încheierea nr. 35/29.11.2012 au fost prezentate cu claritate abaterile de la legalitate și regularitate, prevederile legale care au fost încălcate, precum și analiza obiecțiunilor formulate de conducerea entității verificate cu privire la constatările echipei de auditori.

Măsura instituită la parag. II din Decizia nr. 21/17.09.2012 nu conține dispoziții contradictorii, cum afirmă reclamanta, ci impune în sarcina entității verificate obligația de stabilire a întinderii prejudiciului, de recuperare a acestuia și de efectuare a demersurilor pentru readucerea în patrimoniul Academiei Române a imobilului Casa E. și de acordare a destinației conform dorinței donatoarei.

Este neîntemeiată susținerea reclamantei privitoare la lipsa temeiului legal pentru constatarea echipei de auditori conform căreia vânzarea imobilului Casa E. s-a făcut sub valoarea de circulație a acestuia.

Astfel, prin actele administrative contestate s-a reținut că valoarea estimativă a prejudiciului creat Academiei Române prin înstrăinarea în condiții nelegale a imobilului Casa E. este în sumă de 74.705 euro reprezentând diferența dintre valoarea expertizată a imobilului prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare în sumă de 424.705 euro și valoarea achitată de numita A. în baza contractului de cesiune în sumă de 350.000 euro.

În privința cererii de suspendare, instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta Academia Română, solicitând:

- admiterea prezentului recurs, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii și, pe cale de consecință, anularea Încheierii nr. 35/29.11.2012 emisă de Curtea de Conturi a României, respectiv anularea măsurilor de la parag. I, pct. 2, 4, 6, 7, 9 și 11 și parag. II dispuse prin Decizia Curții de Conturi nr. 21/17.09.2012;

- obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

A invocat recurenta art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din C. proc. civ. A arătat, de asemenea, că potrivit dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ. "recursul declarat împotriva unei hotărâri care potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304 instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele".

În primul rând, în raport de situația de fapt și a cauzelor de nulitate invocate împotriva măsurilor contestate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, motivarea hotărârii recurate este, pe de o parte, generală, sumară și incompletă, întrucât instanța nu a înțeles să motiveze sentința în raport de motivele de nulitate invocate, iar, pe de altă parte, hotărârea nu cuprinde motivarea proprie a instanței, ci, în argumentarea și sprijinirea soluției pronunțate, instanța a folosit simpla expunere a unor "constatări" cuprinse în procesul-verbal de constatare al intimatei-pârâte.

În al doilea rând, instanța a interpretat greșit actul dedus judecății în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, prin calificarea și încadrarea situației de fapt într-un alt regim juridic decât cel aplicabil, fiind incidente prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

În al treilea rând, instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile legale în raport de situația de fapt ce face obiectul cererii și a cauzelor de nulitate existente prin prisma exigențelor din normele de drept incidente în cauză.

Totodată, instanța de fond nu a analizat probatoriul administrat în cauză sub aspectele esențiale ale cererii, rezumându-se și reținând doar constatările dintr-un singur act, respectiv procesul-verbal de constatare al Curții de Conturi a României, fără a cerceta și analiza motivele cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată.

A arătat recurenta că durata Contractului de execuție de lucrări nr. 15/31.01.2002 este stipulată la pct. 3 din contract, potrivit căruia "Executantul se obligă să execute și să finalizeze "Continuare lucrărilor la obiectul de investiții Casa Academiei", așa cum este prevăzut în graficul de execuție Graficul de execuție se va reactualiza anual conform alocației bugetare stabilite pentru obiectivul sus menționat în Listele de investiții anexă la Bugetul de stat pentru anul bugetar respectiv". Or, conform graficului de execuție de lucrări, anexă la contract, durata contractului este de 3 ani, în acesta fiind detaliate atât tipul și categoria lucrărilor, cât și termenul de realizare pentru fiecare lucrare în parte, având în vedere că acest contract este un contract cu executare succesivă.

Prin urmare, susținerea instanței că acel contract nu are stabilită o durată precisă este lipsită de orice fundament juridic cât timp la pct. 3 din contract este stipulat că durata contractului este cea prevăzută în graficul de execuție, respectiv de 3 ani.

Faptul că executarea lucrărilor, respectiv începerea și finalizarea acestora, a fost și este condiționată de sumele de bani alocate de la bugetul de stat pentru obiectivul de investiții, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi considerată sau interpretată în sensul unei durate imprecise a contractului sau chiar lipsa acesteia. Într-adevăr, în raport de condiția alocării sumei de bani necesare executării acestui contract, durata contractului este prelungită în funcție de sumele alocate, întrucât, de la data încheierii contractului, nu au fost alocate toate sumele de bani necesare de execuției lucrărilor, acest fapt a condus implicit la prelungirea duratei contractului situație care se menține și în prezent din lipsă de fonduri.

În plus, instanța face confuzie între constatările cuprinse în procesul-verbal de constatare și textul măsurii contestate. Astfel, măsura de la parag. I, pct. 2 prevede inițierea unei noi proceduri de atribuire a lucrărilor datorită depășirii cuantumului prevăzut de O.U.G. nr. 34/2006 și nu datorită lipsei unei durate precise.

Tot astfel, în motivarea soluției pronunțate, instanța de fond a mai reținut că "(...) majorarea valorii inițiale a contractului nu a fost determinată numai de factori obiectivi, precum evoluția/creșterea prețurilor și tarifelor, variația indicilor de inflație etc, cum susține reclamanta, ci și de efectuarea unui volum nejustificat de mare de lucrări suplimentare.".

Instanța nu a analizat cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, nici răspunsul depus la întâmpinarea intimatei-pârâte și nici celelalte înscrisuri depuse de recurentă, întrucât, dacă le-ar fi analizat, ar fi constatat că, în motivarea nelegalității acestei măsuri am învederat că depășirea valorii contractului a fost determinată, în primul rând, de evoluția prețurilor și variația cursului valutar în perioada 2002 - 2012, precum și de modificările legislative intervenite în privința standardelor din domeniul construcțiilor și instalațiilor", dar și de "Lucrările suplimentare care s-au realizat în baza rapoartelor de expertiză tehnică care atestă necesitatea și oportunitatea acestor lucrări și cu aprobarea Ministerului Finanțelor Publice, iar valoarea acestora nu a depășit valoarea inițială, cum în mod eronat susține pârâta".

Prin urmare, motivația instanței este nereală și nu poate fi susținută în condițiile în care recurenta a precizat și motivat că depășirea valorii contractului nu s-a datorat exclusiv executării unor lucrări suplimentare, ci și altor factori obiectivi.

Dacă ar fi analizat înscrisurile depuse de recurentă, ar fi constatat că majoritatea actelor adiționale au fost încheiate în funcție de alocarea bugetului și au avut ca obiect precizarea sumelor de bani alocate de Ministerul Finanțelor Publice pentru executarea lucrărilor pe anul bugetar în curs și termenul de realizare al acestora și nu sumele de bani alocate pentru suplimentare de lucrări. Mai mult, ar fi constatat și că depășirea valorii contractului nu a fost determinată de încheierea celor 32 de acte adiționale, astfel cum susține intimata-pârâtă, deoarece doar o parte din aceste acte adiționale au avut ca obiect lucrări suplimentare, celelalte, adică majoritatea acestora, au avut ca obiect prevederea sumei alocate de Ministerul Finanțelor Publice pentru executarea lucrărilor pe anul bugetar în curs și termenul de realizare al acestora, și nu pentru suplimentare de lucrări.

De asemenea, în motivarea soluției, instanța mai susține că, s-a reținut, în aceste condiții încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice, respective de O.U.G. nr. 34/2006.

Față de această susținere, consideră că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit ori chiar nu a ținut cont de prevederile O.U.G. nr. 60/2001 și ale O.U.G. nr. 34/2006, întrucât, deși reține că s-ar fi încălcat O.U.G. nr. 60/2001, nu a precizat care articole au fost încălcate. Tot astfel, deși instanța a reținut că s-ar fi încălcat O.U.G. nr. 34/2006, nici în raport cu această ordonanță nu a precizat articolul nerespectat.

Pentru a se putea dispune inițierea unei noi proceduri de achiziție, în lumina prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, pârâta avea obligația de a preciza concret care a fost cuantumul depășirii valorii inițiale și care impune inițierea unei noi proceduri. Or, nici în procesul-verbal de constatare, nici în decizia și încheierea contestate, pârâta nu precizează care este cuantumul exact al valorii depășite pentru lucrările suplimentare, cuantum în baza căruia se poate stabili în condițiile O.U.G. nr. 34/2006 dacă e cazul sau nu de inițierea unei noi proceduri, ci menționează la modul general doar "depășirea valorii" aspecte esențiale pe care totuși instanța avea obligația, în virtutea rolului activ, să le analizeze însă, le-a ignorat fără a justifica.

Astfel, în raport de prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 60/2001 și ale art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, intimata-pârâtă nu a prezentat nici un argument și nici o dovadă clară și concretă cu privire la încălcarea de către recurentă a celor două prevederi legale deși a solicitat acest fapt. Și, cu atât mai grav, nici instanța de fond nu a analizat situația de fapt în raport de cele două articole, situație care confirmă nelegalitatea măsurii contestate.

Cu privire la măsura de la parag. I, pct. 4 din decizie, recurenta reclamanta a solicitat instanței anularea acestei măsuri, motivat de faptul că bunurile la care se face trimitere în măsura contestată nu au mai fost cuprinse în devizele generale de lucrări ulterioare care au modificat devizul inițial, întocmit în baza Studiului de fezabilitate din 1990, deoarece acestea nu se mai regăsesc și nu au mai corespuns ca denumire sau utilitate în raport de noile standarde și cerințe din domeniul construcțiilor având în vedere că piața de bunuri și servicii de la nivelul anului 1990 era total diferită de cea de la nivelul anului 2002 și cu atât mai mult, de cea actuală.

Prin urmare, având în vedere că acele bunuri pentru care, la nivelul anului 1990, era prevăzută achiziționarea din import, nu au mai fost cuprinse în devizele de lucrări ulterioare, în raport de acest aspect, textul măsurii reflectă o contradicție, din punct de vedere juridic, între cerință (măsura" propriu-zisă) și consecințele aplicării acesteia, precum și între constatările intimatei-pârâte înscrise la pagina 3 din Decizia nr. 21/2012, situație care atrage nulitatea măsurii contestate.

În plus, măsura contestată nu are la bază nicio neregulă constatată sau abatere de la legalitate care să impună remedierea acestora, condiții care îi conferă caracterul de măsură.

Instanța nu a invocat niciun argument propriu care să justifice rațiunea menținerii măsurii contestate din punct de vedere legal, ci s-a limitat doar la citarea textului măsurii.

Referitor la măsura de la parag. I, pct. 6, și față de aceasta instanța nu a avut un argument propriu, ci doar a preluat o constatare a Curții de Conturi fără a ține seama de aspectele esențiale privitoare la măsură în raport de situația de fapt, și anume faptul că unele lucrări din perioada 1990 - 1998 au fost recepționate în 2007 nu poate determina și justifica măsura contestată în condițiile în care, după anul 2007 până în prezent, pentru lucrările executate au fost încheiate la timp toate procesele-verbale de recepție.

Prin urmare, motivarea instanței că, această măsură a fost determinată de constatarea echipei de audit conform căreia recepționarea lucrărilor efectuate de UM (...) București, în perioada 1990 - 1998 (...) s-a realizat după 9 ani de la finalizare, respectiv 2007", nu poate fi susținută, întrucât nu justifică nici caracterul de măsură și nici scopul pentru care a fost dată.

Motivarea instanței că "Aceste constatări ale echipei de audit nu au fost infirmate de entitatea verificată", este abordată și invocată în mod vădit greșit și relevă lipsa analizei cererii de chemare în judecată și a celorlalte acte, deoarece prin acțiunea formulată se contestă legalitatea măsurii în raport de neregulile sau abaterile constatate și pentru care se impun luarea unor măsuri de remediere/îndreptare sau efectuarea a ceea ce nu s-a efectuat. Or, cât timp nu a fost constatată nicio neregulă sau abatere după anul 2007 referitoare la recepția lucrărilor, măsura contestată nu poate fi justificată din punctul de vedere al legalității și nici al aplicabilității.

Cu privire la măsura de la parag. I, pct. 7 și 11, motivarea instanței de fond nu este susținută, întrucât instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, conform cărora "(1) Ordonatorii principali de credite ai autorităților și instituțiilor publice finanțate integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, din venituri proprii și subvenții acordate de la aceste bugete și integral din venituri proprii vor depune centralizat la Ministerul Finanțelor Publice, până cel târziu în a zecea zi lucrătoare inclusiv a lunii curente pentru luna anterioară, situații privind monitorizarea derulării programului de investiții publice", ale O.M.F.P nr. 1202/2008 privind stabilirea structurii situațiilor referitoare la programul cu investiții publice, prin care s-a instituit un sistem de raportare lunară cu privire la derularea programelor de investiții publice și formatul rapoartelor de monitorizate și ale Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.

Mai mult, instanța a ignorat și comunicarea Ministerului Finanțelor Publice, respectiv Adresa nr. 371.846/04.01.2013, depusă la dosarul cauzei, prin care se confirmă că instituția noastră a îndeplinit și respectat procedurile legale privind raportarea monitorizării obiectivului de investiții conform prevederilor din actele normative mai sus menționate.

Cu privire la măsura de la parag. I, pct. 9, în susținerea nelegalității măsurii contestate recurenta reclamantă a învederat instanței de fond prevederile art. 13 alin. (5), (6), (7) și alin. (8), art. 31 lit. h), art. 42 și art. 50 din Statutul Academiei Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 617/2009, precum și prevederile art. 17 alin. (1) din Statutul Fundației Naționale pentru Știință și Artă (FNSA).

De asemenea, a învederat și faptul că, în raport de prevederile din actele de mai sus, intimata-pârâtă nu a constatat nicio abatere de la legalitate imputabilă Academiei Române în calitate de entitate verificată.

Fără a ține cont de prevederile din Statutul Academiei Române și ale Statutului FNSA, instanța a reținut că, această susținere este însă nereală, întrucât la pct. III din Raportul de audit financiar și din 13 iunie 2012 și Procesul-verbal de constatare încheiat la aceeași dată, precum și la pct. 2 din Decizia nr. 21/17.09.2012 au fost prezentate abaterile de la legalitate și regularitate", respectiv că "S-a constatat că nu a fost supusă aprobării Adunării Generale a Academiei Române modificarea Statutului Fundației Naționale pentru Știință și Artă (FNSA) ca fiind de utilitate publică".

Și în privința acestei măsuri, instanța de fond nu a analizat actele din dosar (în special: obiecțiunile formulate de instituția noastră împotriva Procesul-verbal de constatare al Curții de Conturi, răspunsul nostru la întâmpinarea intimatei-pârâte etc.) și nu a indicat motivele proprii, de fapt și de drept, în susținerea soluției adoptate.

Mai mult, instanța a interpretat și aplicat greșit, atât prevederile din Statutul Academiei Române și ale Statutului FNSA, cât și ale O.G nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, cu modificările și completările ulterioare, după cum vom arăta în cele ce urmează:

Potrivit art. 13 alin. (8) din Statutul Academiei Române, Fundația Națională pentru Știință și Artă se află sub egida Academiei Române.

Potrivit art. 50 din Statutul Academiei Române "(1) Instituțiile aflate sub egida Academiei Române se bucură de sprijin științific din partea secției de specialitate. (2) Aceste instituții rămân autonome din punct de vedere financiar, organizatoric și managerial; ele nu fac parte din sistemul Academiei Române, dar vor utiliza, în legătură cu titulatura lor, formula "sub egida Academiei Române".

"Fundația Națională pentru Știință și Artă" nu este o fundație proprie a Academiei Române întrucât nu a fost înființată de instituția recurentă.

Modificarea Statutului FNSA este un atribut exclusiv al Adunării Generale a membrilor fondatori ai Fundației, ca organ de conducere, astfel cum prevede expres și clar art. 17 alin. (1) din Statutul Fundației și nu se supune aprobării Adunării Generale a Academiei Române.

Art. 31 lit. h) din Statutul Academiei Române prevede că Adunarea Generală a Academiei Române "aprobă (...) statutele și regulamentele de funcționare, programul de activități ale fundațiilor Academiei Române;", adică ale fundațiilor înființate de Academia Română și în care are calitatea de fondator, or, "Fundația Națională pentru Știință și Artă" nu este o fundație a Academiei Române, ci se află doar sub egida sa.

Prin urmare, prevederile acestui articol sunt aplicabile doar fundațiilor proprii ale Academiei Române și nu pot fi extinse și pentru fundațiile aflate sub egidă care funcționează independent.

Mai mult, acest aspect este întărit și de prevederile art. 29 alin. (2) din Statutul FNSA, conform cărora Codificarea Statutului Fundației se face la propunerea expresă și motivată, în scris, a Colegiului Director, iar cea a R.O.F. la propunerea Președintelui Executiv", precum și de prevederile art. 18 lit. f) potrivit cărora Adunarea Generală a membrilor fondatori "aprobă modificările Statutului, schimbarea obiectului de activitate sau dizolvarea Fundației.".

Cu privire la măsura de la parag. II:

"1. Dispunerea măsurilor legale în vederea stabilirii întinderii și recuperării prejudiciului creat Academiei Române prin vânzarea imobilului Casa E. sub valoarea de circulație și în condițiile nerespectării prevederilor legale referitoare la evaluarea activelor fixe. Se vor face demersuri pentru readucerea în Patrimoniul Academiei Române a imobilului Casa E. și acordarea destinației pentru care a fost donată, conform dorinței donatoarei. Termen: 31.12.2013"'.

Precizări prealabile privind înstrăinarea apartamentului - proprietate privată a Academiei române, situat în imobilul "Casa E." din B-dul (...) (fost B-dul (...), sector 1, București:

Prin Contractul de donație autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, notar B., sub nr. 6133/05.09.1969, doamna C., a donat Academiei Române (la acea dată Academia Republicii Socialiste România) partea sa de 1/2 din imobilul situat în București, B-dul (...), sector 1, cota parte indiviză de 1/2 din suprafața totală a întregului teren de 428,30 mp, precum și cota indiviză din părțile comune ale întregului imobilul.

Având în vedere că imobilul a fost preluat abuziv de statal român în 1977 (prin hotărârea PCR), în baza Decretului nr. 466/1960 privind reglementarea transmiterii bunurilor de la și către Partidul Comunist Român, nemaifiind restituit după preluare, instituția noastră a inițiat demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin Contractul de cesiune autentificat sub nr. 66/17.01.2008, Academia Română a cesionat drepturile ce vor fi restituite în natură, pe cale administrativă sau judecătorească, asupra cotei de din imobilul din str. (...), sector 1, București.

Ulterior încheierii contractului de cesiune, prin Decizia nr. 298/28.05.2008, R.A.A.P.P.S. a soluționat Notificarea nr. 6210/2001 formulată de Academia Română prin care s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită și s-a dispus restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul situat în str. (...), sector 1, București.

Întrucât prin contractul de cesiune cesionara a dobândit drepturile asupra imobilului restituit Academiei Române prin Decizia nr. 298/28.05.2008, în vederea respectării clauzelor din contractul de cesiune a fost semnat Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1535/16.10.2009, în care se precizează expres faptul că "Prețul acestei vânzări este de 350.000 euro, preț pe care subscrisa Academia Română, (...) declar că l-am primit integral (...) în baza contractului de cesiune autentificat sub nr. 66/17.01.2008 (...)".

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare s-a realizat doar transferul drepturilor ce au făcut obiectul contractului de cesiune.

Instanța de fond nu a analizat motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, argumentele instanței sunt în fapt preluări din constatările cuprinse în Procesul-verbal de constatare al Curții de Conturi întrucât nu conțin motivele proprii, de fapt și de drept care să justifice soluția adoptată; instanța nu a analizat actele din dosarul cauzei referitoare la măsura contestată.

Astfel, în motivarea soluției, instanța de fond a reținut că măsura instituită la parag. I din Decizia nr. 21/17.09.2012 nu conține dispoziții contradictorii (...)".

Cu privire la textul parag. II, a arătat recurenta că, în fapt, conține două măsuri și anume:

"Dispunerea măsurilor legale în vederea stabilirii întinderii și recuperării prejudiciului creat Academiei Române prin vânzarea imobilului Casa E. sub valoarea de circulație și în condițiile nerespectării prevederilor legale referitoare la evaluarea activelor fixe. Și, se vor face demersuri pentru readucerea în Patrimoniul Academiei Române a imobilului Casa E. și acordarea destinației pentru care a fost donată, conform dorinței donatoarei".

Din interpretarea logică, juridică și sistematică este evident faptul că textele celor două măsuri conțin dispoziții contradictorii, întrucât:

- readucerea imobilului în patrimoniul instituției presupune fie răscumpărarea apartamentului de la noul proprietar prin obligarea acestuia să-l predea, situație inadmisibilă din punct de vedere legal, fie rezilierea contractului, fără a exista vreun motiv real și concret în raport de conținutul contractului și nici vreun temei legal care să impună acest lucru;

- pentru a "recupera" presupusul prejudiciul "constatat" de echipa de auditori publici, instituția noastră ar trebui să modifice unilateral prețul contractului de la 350.000 euro la suma de 424.705 euro. Or, un astfel de "demers" din partea instituției recurente asigură dreptul cumpărătorului de a ne acționa în judecată, cu consecința evidentă și sigură, că va solicita și obține daune interese prin acțiunea promovată;

- din punct de vedere al efectelor, aplicarea uneia dintre măsuri are drept rezultat imposibilitatea juridică de aplicare a celeilalte. Practic, prima măsură o anulează pe a doua și invers.

Potrivit Anexei 7/1 din Ghidul orientativ pentru valoarea de piață a imobilelor din Municipiul București pentru anul 2009, valoarea imobilelor situate pe Bd. (...) (adresa actuală a imobilului Casa E.) este de 143.000 euro și nu de 424.705 de euro.

Instanța de fond nu a ținut cont, a interpretat și aplicat greșit sau a ignorat total o serie de prevederi legale incidente în speță, astfel:

Art. 28 din Legea nr. 36/1995 - Legea notarilor publici și a activității notariale, cu modificările și completările ulterioare, conform căruia Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici "c) stabilește, cu aprobarea ministrului justiției, onorariile minimale pentru serviciile prestate de notarii publici;";

Normele privind tarifele de onorarii pentru serviciile prestate de notarii publici prevăd la art. 4 (3) Pentru autentificarea actelor care au ca obiect bunuri imobile, onorariul se calculează la valoarea declarată de părți. În cazul în care valoarea declarată de părți este inferioară valorii din expertizele cu privire la valorile orientative întocmite în condițiile art. 771 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, onorariul se va stabili la această din urmă valoare";

De asemenea, instanța de fond nu a luat în considerare solicitarea de transmitere a unei adrese către BNP D. prin care să comunice instanței ce reprezintă suma de 424.705 de euro, respectiv dacă această sumă este prețul minim prevăzut în Ghidul orientativ pentru valoarea de piață a imobilelor din Municipiul București pentru anul 2009 și sub care nu se putea vinde imobilul sau reprezintă suma la care au fost percepute taxele de autentificare și intabulare.

Având în vedere că, potrivit Anexei 7/1 din Ghidul orientativ pentru valoarea de piață a imobilelor din Municipiul București pentru anul 2009, valoarea imobilelor situate pe Bd. (...) (adresa actuală a imobilului Casa E.) este de 143.000 euro, și nu de 424.705 de euro, măsura dispusă este nelegală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din C. proc. civ. și art. 3041 din același act normativ, precum și pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, Legii nr. 752/2001, republicată, Legii nr. 94/1992, republicată, Legea nr. 36/1995, O.U.G. nr. 37/2008, O.U.G. nr. 34/2006, O.U.G. nr. 60/2001, O.M.F.P nr. 1202/2008, Statutul Academiei Române, Statutul Fundației Naționale pentru Știință și Artă, Hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010, precum și "orice alte dispoziții legale privitoare la obiectul cauzei".

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce privește criticile referitoare la motivarea sumară și incompletă, care nu ar fi avut la bază analiza întregului probatoriu, este de reținut că instanța de judecată nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 raportate la cele ale art. 261 din C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată, motivare care să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, arătând motivele pentru care au fost respinse cererile părților, iar nu fiecare susținere a acestora.

Or, în speță, această cerință este, evident, îndeplinită, din examinarea considerentelor sentinței rezultând că instanța de fond a analizat și motivat, în fapt și în drept, soluția pronunțată.

Faptul că a considerat concludente pentru soluționarea cauzei numai unele dintre înscrisurile prezentate de părți nu este de natură să conducă la concluzia că numai acestea au fost analizate, așa cum susține, fără temei recurenta.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. nu se justifică, nefiind identificate aspecte de interpretare greșită a actelor deduse judecății (în speță, Încheierea nr. 35/29.11.2012 și Decizia nr. 21/17.09.2012 emise de Curtea de Conturi a României), iar din examinarea sentinței recurate nu rezultă indicii că instanța de fond ar fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

Cât privește criticile întemeiate pe art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acestea vizează o presupusă interpretare și aplicare greșită de către instanța de fond a normelor legale incidente în analiza legalității actelor administrative deduse judecății și în raport cu probatoriul administrat.

Se constată însă că în mod temeinic prima instanță a reținut, în contextul măsurii de la parag. I pct. 2 din decizie, în legătură cu Contractul de execuție de lucrări nr. 15/31.01.2002, că acesta nu are stabilită durata derulării, de vreme ce - pe de o parte - în graficul de execuție de lucrări anexă la contract s-a arătat că durata contractului este de 3 ani, dar - pe de altă parte - la pct. 3 din contract se arată că "Graficul de execuție se va reactualiza anual conform alocației bugetare stabilite", fără a se stipula deci un termen limită propriu-zis.

De altfel, chiar recurenta arată că, având în vedere condiția alocării sumei de bani necesare executării, "de la data încheierii contractului, nu au fost alocate toate sumele de bani necesare execuției lucrărilor", ceea ce a condus la "prelungirea duratei contractului, situație care se menține și în prezent din lipsă de fonduri".

Înalta Curte constată că este lipsită de fundament și critica adusă motivării instanței de fond în sensul că "majorarea valorii inițiale a contractului nu a fost determinată numai de factori obiectivi (...), ci și de efectuarea unui volum nejustificat de mare de lucrări suplimentare".

Astfel, recurenta reclamantă însăși arată în cuprinsul recursului, așa cum a făcut-o și în fața instanței de fond, că depășirea valorii contractului a fost determinată de evoluția prețurilor în perioada 2002 - 2012 și de modificările legislative intervenite în privința standardelor din domeniul construcțiilor și instalațiilor, dar și de lucrările suplimentare care s-au realizat în baza rapoartelor de expertiză tehnică care atestă necesitatea și oportunitatea acestor lucrări și cu aprobarea Ministerului Finanțelor Publice, iar valoarea acestora nu a depășit valoarea inițială".

Or, recurenta reclamantă, deși contestă constatările autorității intimate pârâte privind depășirea valorii contractului, se rezumă la a arăta că doar o parte din cele 32 de acte adiționale au avut ca obiect lucrări suplimentare, celelalte, "adică majoritatea acestora", au avut ca obiect prevederea sumei alocate pentru executarea lucrărilor pe anul bugetar în curs, iar nu pentru suplimentare de lucrări.

În aceste condiții, față de prețul inițial al contractului, plătibil executantului de către achizitor conform centralizatorului financiar prezentat în Anexa nr. 1 la contract, de 125.969.073,320 ROL, și de valoarea totală a lucrărilor efectuate de către prestator și decontate de către beneficiar, de la încheierea contractului și până la 31.12.2011, în cuantum de 478.860.836.400 ROL, potrivit centralizatorului întocmit de Direcția Economică a Academiei Române, criticile formulate de recurenta reclamantă vor fi înlăturate ca nefondate.

Cât privește neindicarea de către instanța de fond în mod expres a articolelor care au fost încălcate din O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice și, respectiv, O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, Înalta Curte constată că, în condițiile în care instanța de fond a verificat legalitatea actelor emise de intimata pârâtă Curtea de Conturi, este evident că s-a raportat la prevederile reținute de autoritatea de audit ca fiind încălcate și indicate ca atare în aceste acte (respectiv, la art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, care reglementează condițiile în care autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, și la dispozițiile anterioare similare din O.U.G. nr. 60/2001 (art. 12 "Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere cu o singură sursă numai în următoarele cazuri: (...) c) atunci când autoritatea contractantă își propune să achiziționeze servicii suplimentare sau lucrări suplimentare, care, deși nu au fost incluse în contractul de servicii, respectiv în contractul de lucrări, atribuit anterior unui contractant, au devenit, ca urmare a unor situații neprevăzute, necesare pentru finalizarea contractului în cauză și numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiții:

- atribuirea să fie făcută aceluiași contractant;

- serviciile/lucrările suplimentare nu pot fi separate, din punct de vedere tehnic și economic, de contractul inițial, întrucât altfel ar aduce prejudicii majore autorității contractante sau, deși separabile de contractul inițial, sunt strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia;

- valoarea estimată a noului contract nu trebuie să depășească 50% din valoarea actualizată a contractului de servicii, respectiv de lucrări, atribuit inițial; (...)").

În privința măsurii de la parag. I pct. 4 din decizie, Înalta Curte constată că, prin modul de formulare, aceasta nu este aptă să aducă vreo vătămare drepturilor sau intereselor legitime ale recurentei reclamante, neaducând atingere dreptului acesteia de a stabili oportunitatea achiziționării unor bunuri din import sau din producția indigenă.

Doar pentru situația renunțării la achiziționarea din import a unor bunuri prevăzute ca atare în studiul de fezabilitate, proiectul tehnic și devizul general de lucrări (situație invocată de altfel de către recurenta reclamantă), s-a impus instituției să stabilească destinația ulterioară a fondurilor bănești reprezentând contravaloarea bunurilor respective.

Faptul ca bunurile prevăzute inițial a fi achiziționate din import nu au mai fost cuprinse în devizele generale de lucrări ulterioare, prin care a fost modificat devizul inițial, nu ar trebui să fie de natură să împiedice instituția să justifice destinația fondurilor prevăzute inițial pentru acestea.

Referitor la măsura cuprinsă în parag. I pct. 6 din decizie, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că aceasta este legal justificată tocmai având în vedere faptul că lucrări efectuate în perioada 1990 - 1998 au fost recepționate abia în anul 2007, iar lucrările de execuție nu sunt finalizate.

De altfel, nici în această privință, recurenta reclamantă nu a motivat în ce constă vătămarea pe care i-ar fi produs-o această măsură, cu atât mai mult, cu cât susține că ulterior anului 2007 ar fi procedat la întocmirea în termen a proceselor-verbale de recepție, și nici de ce ar fi inaplicabilă, devreme ce se referă și la efectuarea recepțiilor finale, care sunt ulterioare recepțiilor la terminarea lucrărilor.

Și în ceea ce privește măsura cuprinsă în parag. I pct. 7 și pct. 11 din decizie, se constată că aceasta a fost dispusă în mod întemeiat întrucât, contrar dispozițiilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, recurenta reclamantă nu a întocmit și transmis la Ministerul finanțelor Publice rapoartele trimestriale de monitorizare privind modul de derulare și finanțare obiectivului de investiții Casa Academiei, documente distincte de fișele lunare de monitorizare.

Totodată, recurenta reclamantă nu a fost în măsură să înfățișeze cu ocazia auditului (și nici ulterior) documentul privind inventarierea generală a obiectivului de investiții aflat în curs de execuție, în forma prevăzută de OMFP nr. 2861/2009, inclusiv cu semnăturile membrilor Comisiei de inventariere numite prin Decizia nr. 421/05.12.2011 a Președintelui Academiei Române.

Cât privește măsura cuprinsă în parag. I pct. 9 din decizia Curții de Conturi, aceasta apare ca fiind justificată, în condițiile în care Statutul Academiei Române impune, prin art. 31 lit. h), obligația de aprobare de către Adunarea Generală a bugetului de venituri și cheltuieli, a statutului și regulamentului de funcționare, a programului de activități și a dărilor de seamă întocmite de fundațiile aflate sub egida acesteia, iar cu ocazia auditului s-a constatat efectuarea de plăți din Contul 770159.11 "Alte cheltuieli - asociații și fundații", fără a fi deplin clarificate aspectele privind finanțarea Fundației Naționale pentru Știință și Artă de la bugetul de stat și verificarea dării de seamă obligatorii referitoare la cheltuirea finanțelor publice.

Înalta Curte reține că se impune o astfel de clarificare, cu atât mai mult cu cât recurenta reclamantă însăși arată, în concluziile scrise depuse în faza recursului, că FNSA nu a fost înființată de către Academia Română, deși din cuprinsul H.G. nr. 663/2004 rezultă că este vorba de o fundație înființată sub egida Academiei.

Înalta Curte constată, totodată, că și măsura cuprinsă în parag. II din decizie este legală și temeinică, având în vedere faptul că recurenta reclamantă nu a fost în măsură să combată cu probe constatările privind neregulile referitoare la vânzarea imobilului "Casa E.", respectiv: lipsa notificării intenției de vânzare a imobilului monument istoric, necesară pentru exercitarea de către statul român a dreptului de preempțiune potrivit art. 4 alin. 4 - 8 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, declarația dată prin mandatar în sensul că imobilul nu face parte din patrimoniul cultural național, stabilirea prețului de vânzare la 350.000 euro, sunt valoarea minimă de 424.705 euro prevăzută în Ghidul orientativ pentru valoarea de piață ale imobilelor din municipiul București.

În acest context, auditorii au reținut și nerespectarea prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 și au considerat necesar să impună în sarcina recurentei reclamante obligația de stabilire a întinderii prejudiciului, de recuperare a acestuia, de efectuare a demersurilor pentru readucerea imobilului în patrimoniul Academiei și de acordare a destinației prevăzute în actul de donație.

Susținerea recurentei reclamante în sensul că, potrivit Anexei 7/1 din Ghidul orientativ pentru valoarea de piață a imobilelor din Municipiul București pe anul 2009, valoarea imobilelor situate pe Bd. (...) este de 143.000 euro, apare ca irelevantă, în contextul în care chiar în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare se face mențiunea că valoarea expertizată a imobilului este de 424.705 euro, valoare însușită de părțile contractante, de vreme ce în raport cu aceasta s-au perceput și taxele de autentificare și de intabulare.

Or, potrivit art. 771 (4) din C. fisc. , "Impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se calculează la valoarea declarată de părți în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. În cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camera notarilor publici, impozitul se va calcula la nivelul valorii stabilite prin expertiză, (...)".

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută pe baza probatoriului administrat, criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. neputând fi reținute ca întemeiate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta Academia Română.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Academia Română împotriva Sentinței nr. 1982 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 aprilie 2015.

Procesat de GGC - NN